Despre îndoctrinare timpurie și alți demoni…

Trebuie să fii orb cu premeditare (sau naiv) să nu observi revigorarea atitudinilor și a ideilor extremiste la nivel mondial. Din nefericire, grupările de acest gen se coagulează peste tot, atrăgând în special adepți tineri, dornici să pună umărul la ceea ce ei consideră nașterea unei lumi noi, a unei rase pure etc. Xenofobismul, antisemitismul, mișcările naționaliste, în general, neocomunismul, neonazismul, toate aceste forme ale răului, radicalizate între timp, scot (din nou) capul printre noi.

Fiica Reichului este primul roman al scriitoarei Louise Fein, carte inspirată, potrivit mărturisirilor autoarei, de povestea familiei sale pe linie paternă, ai cărei membri s-au refugiat în Anglia, în 1930, pentru a scăpa de pericolul nazist. La origine, Louise Fein se trage din evrei așkenazi (originari din Brodî, actualmente făcând parte din Ucraina, anterior fiind anexată Galiției, provincie subordonată Imperiului austriac). În iunie 1933, tatălui ei i-a fost interzisă practicarea avocaturii în Germania pe considerentul că este evreu. A încercat, dar fără succes, să aplice în toată Europa pentru a-și putea exercita liber profesia. Antisemitismul prolifera deja. În 1933, părăsește Germania, emigrând în Marea Britanie, obținând cetățenia în 1946.

Louise Fein mărturisește că niciodată nu l-a auzit pe tatăl ei să vorbească despre viața în Germania și despre privațiunile sub regimul nazist. Faptul că erau evrei părea, în ochii copilei și ai tinerei de mai târziu, un secret teribil, ceva care oricând îți putea provoca necazuri, periclitându-ți existența:

„Uneori stăteam trează noaptea și îmi imaginam că eram arestați și trimiși într-un lagăr de concentrare. Mă gândeam la căi de scăpare și la modalități de a ne salva unul pe celălalt. Nu am spus nimănui că tata avea origini evreiești până acum câțiva ani” (Nota autoarei, pag. 491)

Ideea acestei cărți a avut o gestație lungă. Scriitoarea s-a documentat serios, deoarece intenția inițială era aceea de a scrie „o carte despre experiența evreiască”, nu o lucrare „ficțională”. Munca de documentare a presupus inclusiv o călătorie la Leipzig, unde a intervievat mai multe persoane, a citit lucrări și cărți (începând cu Mein Kampf); a parcurs cu atenție „scrisori contemporane și jurnale, teze de doctorat și documente de familie”. Treptat, intenția inițială a suferit modificări, Louise Fein fiind încredințată că o carte de ficțiune ajunge mai ușor la cititori. Oricât de tentantă era intenția de a scrie povestea familiei tatălui său, autoarea inventează personaje din Germania nazistă și prezintă povestea la persoana întâi, din unghiul unei copile și apoi adolescente care se naște și crește într-o familie ariană, care are un veritabil cult pentru Hitler și pentru ideile acestuia. Este, fără îndoială, o perspectivă inedită. Tot ceea ce am citit până acum, ficțiune sau nonficțiune, a fost din perspectiva victimelor directe sau colaterale ale nazismului. Despre „nazismul văzut din interior” nu am știut mare lucru. Am bănuit mereu că, oricât de mare ar fi fost îndoctrinarea, existau și oameni care nu au aderat niciodată cu adevărat, care și-au păstrat luciditatea și au încercat să diminueze, prin rezistența lor, proliferarea ideilor extremiste.

Am insistat asupra acestor aspecte legate de autoare și de împrejurările în care s-a născut cartea deoarece ele sunt mai importante decât romanul în sine. Scriitoarea însăși subliniază, în nota însoțitoare, că

„astăzi avem de-a face, poate, cu o traiectorie similară, dat fiind că naționalismul este din nou în creștere, prin extrema dreaptă și extrema stângă, care se dezvoltă repede, și extremismul sub toate formele lui odioase. Conducători populiști, care șochează lumea prin câștigarea alegerilor. Brexit. Cereri de a închide granițele și atitudinea din ce în ce mai rasistă. Antisemitismul își ivește colții încă o dată, inclusiv în partide politice care odinioară erau centraliste. Încep iarăși să circule zvonuri în legătură cu o conspirație evreiască. Oamenii își iau informațiile din bule false de pe rețelele de socializare” (pag. 482).

Fiica Reichului are ca idee centrală felul în care o tânără fată, fiica unui ofițer nazist și sora unui pilot Luftwaffe, trece de la o copilărie tutelată de figura și de ideile-cult ale lui Hitler la dezintoxicarea de acestea, sub influența unui sentiment puternic precum dragostea interzisă pentru un evreu din Germania.

Hetty Heinrich și Walter Keller trăiesc o experiență pe care au trăit-o, în realitate, nenumărați tineri din Germania nazistă. O fată ariană și un băiat „impur”, chiar dacă familia acestuia era de câteva generații în Germania. Chiar dacă Walter are toate atributele specifice rasei pure: înalt, atletic, blond cu ochi albaștri, cult, curtenitor, onest. Hetty crește sub influența ideilor promovate de familie, Hitler devine idolul ei, prietenul imaginar cu care poartă conversații îndelungi și căruia i se confesează. Își dorește cu ardoare să-i fie de folos în măreața lui luptă, așa cum o face deja Karl, fratele ei. Crescând, Hetty asistă dezorientată la demontarea iluziilor pe care își construise viața: familia, școala, dragostea, prietenia. Pe rând, existența îi contrazice idealurile clădite de la început pe nisipuri mișcătoare: tatăl „a furat” de la evrei casa opulentă în care s-au mutat, duce o viață dublă (are amantă și copii), mama sa se preface că au o viață onorabilă și se implică total în acțiuni menite să sprijine și să promoveze ideile naziste, fratele ei se delimitează de prietenul evreu, Walter, cu care crescuseră și se jucaseră împreună, un profesor acuzat că promovează o literatură decadentă (le citea elevilor din Metamorfoza lui Kafka) se sinucide etc. Colegii de școală, evrei la origine, sunt umiliți și marginalizați. Hetty însăși învață să își ascundă adevăratele sentimente și intenții după ce ea și Walter își mărturisesc sentimentele, întâlnindu-se pe ascuns. Scindată între dorința de a fi „o fiică a Reichului” și iubirea pentru un evreu, Hetty se maturizează forțat. Ține un jurnal secret, realizând că propria familie trăiește în minciună și în complicitate cu autoritățile naziste, care limitează drepturile și libertățile evreilor germani. Walter îi deschide ochii, arătându-i cu blândețe fermă tot ceea ce se întâmplă în jur: scoaterea evreilor din case, taxele aberante, desființarea afacerilor din care trăiau, arestările, bătăile, deportarea. Mișcarea subterană de rezistență, filiera prin care puteai emigra în Anglia. Conspirația evreiască, ideea pe care i-o inculcase lui Hetty propria familie, nu e decât un paravan abject. Când tânăra fată înțelege că a crescut și a crezut într-o minciună colectivă, lumea ei se cutremură din temelii. Cartea arată, pas cu pas, maturizarea lui Hetty, tribulațiile ei, inteligența nativă și fibra morală puternică. Salvând-o de la înec, în copilărie, Walter îi salvează conștiința mai târziu, arătându-i că, indiferent de rasa lor, oamenii sunt (sau ar trebui să rămână) oameni peste tot, cu aceleași drepturi, libertăți și necesități. Ceea ce nu înțelege Hetty este însă faptul că

„o națiune care se declară civilizată se poate comporta atât de brutal și de violent, cum marele stat german, ai cărui conducători vorbesc despre onestitate, adevăr, pace și moralitate, poate să-și mintă poporul într-un mod atât de ostentativ” (pag. 341-342).

Este, probabil, marea nedumerire, marea întrebare a multora dintre noi. A multora din Germania, cred, după ce fascinația maladivă a lui Hitler se va fi diminuat considerabil…

Nu-mi pot reprima dezgustul când mă gândesc la faptul că, deși era evident că pierduse războiul, armata hitleristă școlea forțat, aruncându-i rapid pe front, copii de 12-13 ani. Așa cum nu pot ignora mișcările extremiste din lumea contemporană. Extremismul religios. Lagărele de muncă din China, propaganda neocomunistă, luptele dintre facțiuni. Antisemitismul, ura viscerală împotriva poporului fără țară, dar care prinde rădăcini în orice sol, oricât de infertil.

Am obosit să caut explicații raționale. Ura și răul sunt forme maligne iraționale.

Fiica Reichului de Louise Fein