O istorie în alb/negru – pledoarie pentru viață

Mărturiile vizuale sunt fidele, redau colțuri de oraș, crâmpeie de viață, instantanee cu oameni aflați în trecere prin locuri părăsite sau abandonate de multă vreme. Mărturiile vizuale, adică fotografiile, aleg să vorbească de multe ori în locul nostru, al oamenilor. Deși în ultimii zece ani suntem asaltați de fotografii, iar unii dintre noi aleg să pună camera de fotografiat drept paravan între viața-așa-cum-e-ea și propriile vieți, fotografia rămâne valoroasă în sine. Oricât de nepriceput sau de subiect ar fi fotograful, instantaneul poate să facă parte dintr-o suită întreagă, menită să susțină mărturiile orale sau pe cele scrise, consemnate în documente oficiale sau neoficiale. De multe ori, atunci când citim memorii sau jurnale simțim nevoia unei ilustrații adecvate, ne plac paginile cu fotografii de familie inserate cu mare grijă de redactorul cărții sau de editor între copertele cărții. Căutăm cu privirea detalii care să contribuie activ la introducerea în povestea celui care a scris, care să ne ajute să ne orientăm mai ușor în noianul de informații scrise. Când nu există, suplinim prin căutări asidue de albume sau materiale cu fotografii și le mulțumim în gând marile fotografi din epocă. De la descoperirea procedeului de fotografie, fiecare epocă a avut fotografii ei, nume mari care au contribuit într-un mod unic la ceea ce se cheamă arta fotografiei.

Bucureștiul este un oraș răsfățat din acest punct de vedere, există fotografi celebri care au fost fascinați de eclectismul locului, de balcanismul străzii sau de oamenii care au dat culoare cartierelor vechi. Există albume de referință, care suplinesc de multe ori lipsa unor dovezi scrise. Straturile de locuire ale capitalei sunt prinse în povești vizuale, dau dovadă de haosul urbanistic, dar ne și ajută să înțelegem mai bine câte ceva din ceea ce numim generic „mental colectiv“. E greu să citești o istorie a anilor cei mai grei ai comunismului fără să cauți fotografiile celebre ale lui Andrei Pandele, dau un exemplu, așa cum este greu să te gândești la o galerie de scriitori celebri și să nu-ți vină în minte numele celebrului Ion Cucu. Ar trebui ca cineva să scrie o istorie a marilor fotografi români din toate timpurile, căci sunt câteva nume cu adevărat mari, cu fotografii și proiecte premiate de mari jurii internaționale. E o istorie a vizualului care trebuie pusă în ordine după criterii care țin de estetică și valoarea intrinsecă a informației, nu de orgoliile manifeste sau de partizanatele celebre (și) în lumea artei vizuale.

Dintre aceste mărturii vizuale fac parte și albumele de genul celui conceput de Andrei Bîrsan. Despre el și pasiunea lui pentru fotografie nu știu dacă e cazul să insist aici – este unul dintre cei prezenți în cele mai neașteptate locuri din București, cunoaște și bântuie orașul de ani de zile cu o curiozitate de copil. Are un site personal excelent organizat, iar fotografiile lui le regăsiți ca suport ilustrativ în cărțile de istorie sau în diverse studii dedicate Bucureștiului. Face parte din diverse jurii de specialitate, are la activ multe expoziții personale dedicate Bucureștiului său drag și este fondatorul Centrului de Memorie Vizuală a Bucureștiului. An enumerat doar o parte din proiectele vizuale a căror existență este legată intrinsec de numele lui Andrei Bîrsan. Dacă veți avea curiozitatea să explorați un pic aceste universuri de creație veți remarca o prezență constantă: Mihalea, soția lui Andrei. Pe cât de discretă, pe atât de legată de fotograf. Umăr de sprijin, parteneră de viață, mamă și, nu în ultimul rând, profesionistă, Mihaela a slujit de model atunci când fotograful avea nevoie să facă instantanee în locuri în care fotografiatul nu prea era permis; a contribuit activ la conturarea multora dintre inițiativele lui Andrei, a restartat proiecte abandonate, a fost la momentul potrivit, în locul potrivit. O istorie personală documentată în mii de fotografii, din care Andrei Bîrsan a cuprins în albumul Iubita mea Mihaela.

Un album aniversar – 30 de ani de căsnicie – alb-negru, care prinde culoare tocmai pentru că în toate fotografiile este ea, Mihaela. Crâmpeie de viață, relații de familie, colțuri de București care slujesc de plan secund, istorii ale momentului cuprinse în gesturi, croiuri și obiecte care astăzi se mai găsesc doar în muzee – sticla de Quick cola, umbrela galbenă, sticla de bere băută pe plajă la malul mării etc. Sunt mici detalii care transformă acest album de familie în ceva mai mult decât o dovadă a iubirii dintre cei doi, Mihaela și Andrei. Sunt fragmente de viață, așa cum a fost ea. Faptul că a ales tehnica alb/negru denotă dorința lui Andrei Bîrsan de a o pune în lumină pe Mihaela, cu tot ceea ce face parte din farmecul ei personal. „Universul Mihaela“ este unic, complex și completat de oamenii cu care s-a(u) intersectat – prieteni și rude. Chiar dacă nu toate fotografiile sunt făcute de Andrei Bîrsan (în anii ’80 cam greu să faci un selfie!), se simte în toate ochiul profesionistului. Mi-e greu să apreciez câte ore a durat selecția pozelor prinse între coperte. Dar ce știu sigur este că ele compun o poveste: cea a iubirii lui Andrei pentru Mihaela!

Dacă vreți să fiți martori ai poveștii de iubire dintre cei doi, luați-vă albumul și veți înțelege – pentru a nu știu câta oară – că Viața începe dintr-o mare iubire. O pledoarie pentru oameni, pentru iubire și pentru București – Iubita mea Mihaela de Andrei Bîrsan.

Iubita mea Mihaela de Andrei Bîrsan