Pledoarie pentru proza scurtă – „360°“ de Anca Goja

„Mai bine îmi fac un ness. Un ness de prozator. Un ness prozastic. Și prozaic.“ (p. 143)

În 2016 scriam despre prima carte de proză scurtă a Ancăi Goja, Fabrica de fericire. E unul dintre volumele pe care le păstrez în bibliotecă, tocmai pentru că una sau alta dintre prozele scurte regăsite între copertele volumului pot fi citite ad-hoc, iar actul recitirii să nu fie însoțit de gustul îndoielii: care de ce mi-a plăcut când am citit-o prima oară? În 2018 i-a apărut cel de-al doilea volum, despre care n-am găsit timp nicicum să scriu până acum. Un volum care nu doar că reconfirmă talentul scriitoricesc, dar chiar ridică cota autoarei, plasând-o între cei mai buni scriitori de proză scurtă din ultimii 30 de ani. Încă ceva: în cazul Ancăi Goja nu e vorba doar de talent, ar fi fost mult prea puțin pentru a intra în galeria celor demni de citit și peste ani, ci e vorba și de o muncă asiduă, de șlefuire continuă a scriiturii, de un efort creativ constant, pus la treabă în contexte dintre cele mai neașteptate și diferite, de la cursurile de creative writing la care a participat și până la concursurile la care a trimis scrieri de ale lei, trecând prin participările constante la cenaclul lui Ioan Mureșan. Așa se explică calitatea prozelor din cele două volume, dar mai cu seamă din 360° .

„În difuzor se aude un râs ușor.

—— Așa-i, mamă, ai dreptate. Ai fi bună să mergi la televizor, să comentezi evenimentele. Ai fi un fel de Cristian Tudor-Popescu.

— El e cu tenisul, mamă. Apropo, ai văzut că a câștigat Simonica? E o fată toate serioasă. Cred că părinții sunt mândrie ea.

— Am văzut. Dar spune-mi, mamă, tu ce mai faci?

— Păi, ce să fac. Mi-am făcut un ceai.

— Și altceva?

— Altceva, nimic. Așteptam să mă suni. Asta fac toată ziua: beau ceai și aștept să mă suni.“ (Politică, p. 99)

Un volum care dă notă de acribia Ancăi Goja, de finețea observațiilor acesteia și de felul cum fapte banale și fără niciun potențial transformator pot deveni trambuline pentru viitor. Pentru tânăra scriitoare evenimentele au la bază gesturi simple, lipsite în sine de importanță, truisme, succesiuni de acțiuni realizate mecanic, mirosuri, multe, foarte mirosuri – cred că e una dintre cele mai olfactive scriitoare din spațiul românesc, pentru care atmosfera se bazează și pe prezența acestor mirosuri -, gânduri reprimate, dorințe aflate la limita moralității, speranțe retezate brusc etc. Amintirile sunt revitalizate constant, refugiul în trecut devine cea mai bună cale de înțelegere a celor întâmplate acum, într-un prezent adeseori derutant. Relația cauză-efect în prozele Ancăi Goja își găsește sensul în finalul fiecărei povestiri, care este deseori comprimat într-o singură frază. Scriitoarei născută în Baia Mare îi plac finalurile fără happy-end, nu se ferește de ele, le consideră necesare și firești, fac parte din viețile personajelor, sunt dictate de către acestea. Dar, în ciuda acestei trăsături, prozele din 360° nu-ți lasă senzația de tristețe copleșitoare, sufocantă, de prea mult și fără măsură, din contra, la finalul lecturii rămâi cu un zâmbet în colțul gurii, condiționat și de prezența unei căni cu cafea, al cărei abur s-a risipit de mult timp.

„Într-o seară, pe când Nina se dusese la magazinul din sta să-i cumpere țigări lui bunic-său, s-a pornit o furtună. Cerul s-a înnegrit brusc, părea că s-a lăsat seara, vântul a început să bată nebunește, ducând cu el bucăți de acoperiș, pungi de plastic și gunoaie, și o ploaie rece, cu stropi mari, s-a revărsat din cer. După vreo jumătate de oră, Nina a apărut în curte, zgribulită și cu hainele lipite de piele. A văzut lumină în grajd și a intrat la adăpost. Acolo stătea Gelu, sprijin în furcă și mestecând o scobitoare. Nina a alergat către el și s-a lipit de hainele lui murdare, îngropându-și fața în vesta cu buzunare. Tânărul i-a sorbit aburii care i se ridicau din păr, i-a simțit umezeala caldă pe piele și i-a auzit bătăile precipitate ale inimii. Apoi, brusc, a împins-o în grămada de fân uscat și cu bombeul ghetei a aruncat deasupră-i o bucată de balegă uscată.

— Asta nu-i furtună, asta-i o ploicică, a zis răgușit. Și a ieșit afară, mestecând scobitoarea din Colul gurii.“ (Furtuna, p. 44)

360° se citește în ce ritm vrea cititorul. Sunt proze care se cer continuate, vrei să treci la următoarea – ordinea prozelor în volum dă autenticitate și lasă impresia unui volum unitar, prozele chiar trebuiau să apară toate la un loc și exact în această ordine. Titlul nu este deloc întâmplător, senzația de panoramă, de survol caleidoscopic peste viețile personajelor este prezentă și, mai ales, persistentă. Deși n-au nimic în comun, nu se cunosc între ele, personajele fiecărei proze ar putea să fie cele pe care le întâlnești frecvent la magazinul de unde îți faci cumpărăturile zilnice, sau cele cu care te intersectezi pe drumul spre serviciu etc. O construcția a banalității deloc banale și departe de orice urmă de plictiseală. Personajele Ancăi Goja fac parte din universul nostru cotidian, sunt prietenii pe care nu i-am avut, dar pe care ni i-am dorit, cu care am conversat în gând de multe ori; sunt colegii cu care nu avem puterea să ne certăm, deși ar trebui să punem lucrurile la punct; sunt iubitele și iubiții pierduți în ceața amintirilor intime și nescuturate de praful uitării de multă vreme.

Ficțiunea Ancăi Goja se naște dintr-o realitate trăită și convertită în cele mai inedite feluri. Se regăsesc în multe locuri fragmente din întâmplările personale, ale Ancăi, cea din spatele scriitoarei, dar atât de mine mixate cu doze de suprarealism, încât rezultatul final e că o găsești risipită pe ea, pe Anca, câte puțin în fiecare personaj, inclusiv în cele masculine. E printre puținele scriitoare cu adevărat capabilă să între în pielea personajelor bărbați, să le descompună felul de a fi și să-i înțeleagă fără să-i trădeze. E unul din motivele pentru care prozele ei nu sunt fracturate, au aceeași intensitate de la primul rând până la ultimul. Ritmul este alert, acțiunile se perindă prin fața ochilor cu o viteză accelerată, dar suportabilă, ca și cum ai fi în fotoliul dintr-o sală de cinema și urmărești saga vieții.

Cele două părți care compun 360° sunt pe cât de diferite, pe atât de complementare. În a doua parte a volumului avem proze mai lungi, dar și mai rafinate, locuri în care scriitoarea se joacă cu tehnicile și construcțiile literare, un joc din care câștigă cu toții, deopotrivă – personajele în autenticitate, și firesc, scriitoarea în siguranță, iar cititorii din toate punctele de vedere. În a doua parte a volumului, multe dintre personajele din prima parte își continuă povestea, se strecoară insidios în noile povestiri, semn că Ancăi Goja nu-i sunt indiferente personajele, nu se dezice de ele, nu le abandonează. E unul din semnele că ea poate scrie foarte bine și roman.

O carte despre care mi-ar plăcea să văd că are o continuare, speranța mea este ca Anca Goja să nu abandoneze niciodată proza scurtă, căci este genul care nu doar că i-a asigurat un loc în galeria scriitorilor români, dar i se și potrivește mănușă.

360° de Anca Goja