Despre cum salvează un manifest prietenia

De ceva zile încoace România e bântuită de proteste și protestatari. Nu doar în România se protestează, să ne înțelegem, de data aceasta românii n-au nimic special și nici măcar original. Oameni din toate categoriile socio-profesionale (dincolo de sticla ecranului tv și dincolo de bulele Facebook) se vede cu ochiul liber că ei sunt acolo, în stradă, pentru un scop total diferit de cel din august 2018 (când au trecut aproape 3 ani?!?), la fel de diferiți de minerii veniți de-a valma în anii ’90 la București etc. Cineva, mai curios, ar avea o sursă de cercetare serioasă dacă și-ar propune să facă profilul protestatarului anului 2021. Mă gândeam la toate acestea, când mi-am adus aminte de manifestul Ruxandrei Cesereanu. Apropo, oare cei care sunt astăzi în stradă, răzleți sau organizați în mici grupuri, ce sloganuri au? Cine le compune „strigăturile“? Cine le alcătuiește discursurile? Chiar, ați auzit vreun discurs memorabil în spațiul public românesc în ultimii 5 ani? Eu, nu! Unul care să-ți sfredelească creierul și după 3-4 ani de când l-au auzit scandat în stradă sau la tv! Unul de care să te agăți când ai mintea praștie de oboseală! Unul care să țină loc de cea mai bună mantră dintre cele posibile!

„șoptește-mi pe chat cum mai ești

în timp ce țara se duce de râpă!“ (p. 5)

„așa îi șoptește Hydess lui Mr. Hyde,

lângă oasele craniene ale unui popor.“ (p. 9)

Manifestul-scrisoare al Ruxandrei Cesereanu nu numai că este memorabil, sfredelitor, de neuitat și care anulează și ultimul strop de indiferență, dar te mobilizează până la ultima celulă, chiar și acum, când, iată, au trecut 30 de ani de la Revoluția lui ’89. Căci atunci, în acel decembrie însângerat este începută scrisoarea. O scrisoare care pare întreruptă și reluată, abandonată definitiv și relansată în momentele dureroase pentru prietenii scriitoarei – cititori, români, oameni care au suferit cumplit în anii cei mai negri ai comunismului.

„rufele s-au făcut iceberg în balcoanele ermetice. (p. 11)

„pregătim instalațiile, mașinăriile și aminoacizii

pentru ferma leproșilor.“ (p. 13)

În capsule ale timpului – balcoanele ermetice – pare că au rămas blocați mulți dintre cei dragi nouă. Endgame al lui Samuel Beckett e asimilat până la ultima replică, fiecare celulă din corpurile acestor inadaptați pare că este pregătită de multă vreme pentru „sfârșitul partidei (de vânătoare)’.

„florăresele, majordomii, contabilii,

vânzătorii de aur,

mașinile de spălat, frigiderele, cardurile,

ochelarii de plastiglas, măștile din porțelan

evantaiele, ambalajele, infirmierii,

call-girls, cu peruci ațâțătoare, jucării gonflabile,

așa arată stazele chimiolumii în care

ne-am pironit.“ (p. 25)

De ce să vrei să-i facă să înțeleagă că schimbarea e bună, că a construi nu e chiar atât de dărâmător, că a merge mai departe și a privi înainte nu înseamnă nicidecum negarea trecutului sau trecerea în uitare a celor semnificative? De ce? Pentru că:

„știu, însă, că între vizibil și invizibil patria

se cuvine să fie descusută.

asta e noua rapsodie română.

aici s-a ucis odinioară, aici e sânge.“ (p. 31)

Astăzi, oamenii se grăbesc să protesteze! Oare? Chiar se grăbesc? Nu cumva sunt prea debusolați sau resemnați de-a dreptul? Dacă mă uit la cei din jurul meu văd ochi goliți de orice pasiune, lipsiți de viață, corpuri inerte care se mișcă dintr-un loc în altul dintr-o inerție lipsită de orice virtute. Să fie vorba despre depresia consemnată pe post de mărturie de la fața locului de Ruxandra Cesereanu? Cea care se află încă prinsă în vârtejul acțiunii, în intersecția tuturor așteptărilor, acolo de unde pare că nu vrea să plece până nu găsește rostul tuturor celor auzite – vorbe scandate, urlate, grosolane, trivial de grosolane.

„fiindcă poeții sunt înaintemergători ai îndurării.

și iată cum șoapta mea s-a făcut verset,

și iată cum depresia colectivă între oasele

craniene ale țării

a devenit depresia noastră personală,

în vreme ce rapsodia română e o fetiță

handicapată în scaunul cu rotile.“ (p. 33)

„oameni cauciucați, urmașii răngilor și ai bâtelor,

staniolul din aerul veninos cu bastoane,

canibalii cu poftă antilirică asmuțiți de un gropar

îmbrăcat în alb,

predicând o pastorală a hienele.

când se petrece orgasmul unei nomenclaturi

reciclate

istoria crematoriilor e uitată

și ceea ce rămâne e doar o feerie de coropișniță.“ (p. 47)

La 30 de ani de la acel decembrie însângerat, pare că nu mai avem prea mulți prieteni cărora să le trimitem scrisori, nici măcar scrisori-manifest. E imposibil să nu te întrebi, cel puțin o dată pe zi, ce mai înseamnă pentru tine România și dacă a fi român e motiv de mândrie. Dar, stai, ce caută mândria aici? Tu ce-ai răspunde la întrebarea „Cum îți iubești patria?“ și de cât timp de gândire ai avea nevoie ca să găsești răspunsul?

„a iubi o patrie ca pe o femei sau ca pe un bărbat,

iată o ebrietate fără simulare,

o râșniță a axiomelor.“ (p. 53)

Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest de Ruxandra Cesereanu e genul de carte la care te întorci, cu o consecvență demnă doar de cauze nobile. E cartea-scrisoare pe care o iubești tocmai pentru că e simplă, sfredelitoare, trepanează cutia craniană fără să curgă prea mult sânge. Manifestul pe care, dacă-l recitești a nu știu câta oară, îți aduce aminte cât de meschini putem fi câteodată (deseori?). E subțire, încape ușor în geanta de zi cu zi, iar colajele lui Laurențiu Midvichi ți se par coborâte direct de pe zidurile memoriei-care-nu-se-predă. Rareori ți-e dat să citești o astfel de scrisoare! O scrisoare care-ți aduce aminte că manifestul rareori se naște dintr-un orgoliu nemăsurat sau scăpat de sub controlul raționalului. O scrisoare care ridică valoarea prieteniei la cote greu de atins la casele de pariuri: rezistă sau peste timp relația dintre mine și tine, dintre tine și el, dintre noi toți? Ieșim să protestăm împotriva ipocriziei?

E de păstrat în bibliotecă Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest de Ruxandra Cesereanu, pe raftul cu cărți esențiale. Niciun cuvânt în plus.

Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest de Ruxandra Cesereanu