Dacă este duminică, este… Poezie (II) – Adevăratul Basic Instinct

Într-un fel de lume „normală”, paradisiacă ca în Borges (Paradisul are cartierele numite după marii poeți; cel puțin Paradisul poeților! Sic!), o carte precum cea a Svetlanei ar avea același „succes” precum… filmul cu Sharon Stone și Michael Douglas… De fapt, ar fi vorba de „notorietate”, „reputație”, „atractivitate”…

Parafrazându-l pe Stephen Hawking dintr-un mic fragment din Răspunsuri scurte la marile întrebări, totuși, dacă toată lumea ar fi îndrăgostită, preocupată de Poezie și… legile fundamentale care i-ar guverna Universul, „lumea s-ar opri în loc”!

Succesul, notorietatea, reputația, atractivitatea presupun, bănuiesc, o anumită frumusețe, o poveste, o frumusețe a poveștii sau măcar… altceva, greu definibil, precum în cazul filmului amintit!

Quasi-mistic vorbind, cu tot agnosticismul de rigoare, adevăratul basic instinct al omenirii este… Altul! Supra-omenesc, dar nu neapărat nietzschean, deoarece „am învățat însă în ultimii ani să privesc în jos în prăpastie”!

De pildă, adevărata frumusețe a acestui… supraomenesc (deși, cinematografic vorbind, dacă tot a fost recent o premieră, este vorba de… Super, pardon, Wonder Woman!) ar trebui să vină, firesc, din poezia Svetlanei, a cărei parte din tensiune și energie vine din atracția (și respingerea) dintre conotativ, nonreferențial și denotativ, referențial („Imaginează-ți că ești alta”, p.33 – „nu am deloc imaginație/ doar o dorință continuă de expulzare/ și o nevoie să plâng”, p.34):

„să constați tristețea nu e o vitejie/ să spui ce trist nu e o contribuție// să te sperii de orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate// dar să-i lași să te vadă dezbrăcată până la capăt/ e instinct pur/ ca cel al apei care curge la vale// instinctul nevăzut al apei” (p.21)

Este, așadar, un basic pur instinct al liricului, trăirii întru ființă, bucuria ființei, care poate fi Poezia, Instinctul Acela, Altul, care te poate să iubești ca un descreierat Poezia, nebun al tandreței liricului autentic, care șoptește la începutul lumii „Să fie!”, instinctul care te îndeamnă să vrei Poezia întrupată, pentru o iubire altfel, pentru o „altă” iubire!

Dacă săptămâna trecută a fost… Grodek, săptămâna aceasta este… Hiroshima Svetlanei Cârstean, dacă tot sunt vreo două citate, moto-uri din Marguerite Duras, o altă slăbiciune de-a mea, primul moto, al întregii cărți, fiind „Dans le livre que je n’ai pas écrit, il n’y avait que toi.” Al doilea este „Tu me tues, tu me fais du bien.” (p.67 – la deschiderea ultimului „grupaj”, din care o bună bucată este dedicat mamei, deloc conformist)…

Marguerite Duras a avut filmul Hiroshima, mon amour (scenariul și dialogurile; regia a fost a lui Resnais), Svetlana Cârstean dăruiește această carte ca o dimineață, ca un aer proaspăt de dimineață (și de duminică), o dimineață cât „toate diminețile lumii” (are ceva cinematografic cartea, observată și de alții – „Frumusețea lumii în mișcare” scrie Andrei Codrescu, Anastasia Gavrilovici trimite la „In the Mood for Love” și ar fi ispitită să semneze regia unui film după Sînt alta, a se vedea coperta a IV-a), poate și Pascal Quinard „ar fi iubit arta cu care Svetlana a actualizat Je est un autre”, cert este că Asia are rolul său în carte, cu Istanbulul, Tel Aviv-ul, Libanul, dialogurile cu Hiromi Ito…

La urma urmelor, Alteritatea este (doar?) Limbaj, lipsa de reguli este și ea o regulă.

„Cuvintele nu trebuie puse-n pericol de fapte/ limbajul să rămână la adăpost/ limbajul e tranșeul final/ acolo nu ajunge decât ceea ce trebuie să ajungă// (reguli)// orice cuvânt folosit e o ființă diferită de cuvântul din/ dicționar/ atunci când se plimbă din gură în gură/ de pe o limbă pe alta/ și din țară în țară” (p.60)

„Proprietatea cuvintelor” are importanța ei, p.82, ca și limbile vechi, se încearcă scoaterea sufletului din ecuație, p.43, încercarea de a face omletă fără a sparge ouăle este „tradusă” acum prin încercarea de a scoate „sâmburele din piersică” fără a o rupe, s-ar vrea inventarea unei alte limbi, noi, evident, „în care să intre numai vocabularul/ care ne trebuie pentru nevoile zilnice/ o împletitură de cuvinte înstrăinate de limbiule originare/ o limbă nouă în care să scriem din toate direcțiile/ o limbă care să se întâlnească întruna/ cu ce-am scris deja toată viața mea de la stînga la dreapta/ și-așa textul să nu se sfârșească niciodată” (p.44)

Simplificând la maxim, este o carte despre Adevăr și (de) Dragoste (doar la început a fost… Cuvântul, Cuvântul ca instinct), atât cât se poate, și probabil mai bine nu se poate:

„adevărul este

c-am avut la îndemâna noastră și soarele și frigul și căldura

și munții și deșertul și marea și câmpiile

și zmeură și mango

și portocale cu viermi din recolta anului 2019

și palmieri și pini în roma anului 2018

și iordanul și transfăgărășanul

și războiul și pacea

și mersul pe apă și goana pe motor

ca să nu pierdem apusul la munte

adevărul este că o dragoste mare

se desfășoară cel mai bine într-o geografie completă

și în prezența tuturor formelor de relief

și adevărul este că nu ne-a lipsit nimic

adieu mon amour

adieu paysage” (p.94)

Trecând (sau nu) peste posibila sugestie că L’Autre poate fi și Paradisul, și Purgatoriul, că poate deveni și un… peisaj, „nu e minciună ceea ce sînt/ nu e minciună că sînt/ dar nici adevărul nu mai are atâta importanță ca altădată” (p.26)

Sau, pe pagina următoare:

„adevărul e în cu totul altă parte decât acolo unde se dă lupta// asta ne-a obosit cel mai mult în ultimii ani”

Acești ani pot fi pentru România ultimii 30, sau ultimii 80 sau chiar un veac, cert este că Poezia nu este nici ea acolo unde se dă lupta, acolo pot fi doar străfulgerări, la… altă urmă a urmelor, pentru unii și Dumnezeu ar putea avea altă importanță:

„el voia o lume fără semne

din care totuși

ceea ce numea romantism să nu fi dispărut

numai Dumnezeu să nu ne deranjeze

în această lume

ar fi vrut

să-l auzim bătând la ușa din radisson

don’t disturb nu vezi ce scrie aici

să ne permitem luxul ăsta să nu-i deschidem

să-l așteptăm să aștepte la nesfârșit” (p.95)

La pagina 33 este un vers, în, totuși, alt context al realității: „Nu zgârie nimeni ușa pe dinafară să intre.”

Poate o definiție a Poeziei ar fi și aceea de Artă a confesiunii:

„și cine sînt eu aici și cine nu sînt

și ce cunosc din mine și ce nu

și ce-mi scapă și ce țin în frîu
și nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot

mereu e o oglindă între mine și mine

și numai ce văd fără să mă uit în oglindă

sînt eu” (p.35)

Sau/și (artă a Nebuniei):

„la sfârșitul zilei

nebunia e singurul bun pe care îl ai

singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni

o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile

de-o parte și de alta a drumului

în timp ce te îndrepți către casă” (p.31)

Dar nu, nu, Poezia (Svetlanei Cârstean) este și arta de a arunca cu pietre în geamurile conacurilor cu fantome, ba chiar și în avioane, bombardiere, fără a răni pe nimeni:

„ce fel de poetă ești tu

pentru ce lupți mă-ntreabă Hiromi

pentru ceea ce nu poate fi atins în mine

și nici în nimeni altcineva

pentru corpul meu de pește

care-ți alunecă din mâini

de fiecare dată când vrei să-l prinzi

pentru corpuri nedezmembrate la sfârșitul luptei

pentru ceea ce rămâne întreg pe fiecare front

pentru ceea ce

îmblânzește lupii

și-orbește inamicul

privirea lui nu mai e apoi decât o perdea de lacrimi

și de aceea tot ce vrea el să atingă rămâne veșnic neclar

pentru ca să ne alunecăm unii altora printre degete mereu

și pentru sufletul portocalei pe care te temeai să nu-l înghiți

odată cu fructul

atunci când erai mic

pentru cei care știu ce e frumusețea

și de aceea nu se rănesc unii pe alții

textul ăsta e plin de o naivitate care-ți ia mințile” (p.64)

Cum spuneam, din tranșeele războiului cu Poezia, chiar și descreierat fiind, poți striga: pe frontul Adevărului întotdeauna este ceva nou… Dar trebuie să-ți scoți ochii care trebuie pentru a vedea asta!

Și uite-așa ne-a scăpat printre degete poezia Svetlanei Cârstean!

Dar și despre astfel de și ALTE pericole se mai poate citi într-o carte care confirmă că la NEMIRA și poezia este mereu de domeniul… S.F.-ului și Fantasticului!

Fanii adevărați înțeleg ce spun! Și o iau de la capăt, via Lewis Carroll (al doilea motto al cărții):

How do you know I’m mad? said Alice.

You must be, said the Cat, or you wouldn’t have come here.

La Poezia de duminică, unde deloc întâmplător se începe cu un poem cu pescari și în care peștii nu se dau prinși (prea ușor)…

Mai clar:

„Una e să vezi pescarii de la distanță

și alta e să te apropii de ei

și alta e să te alunge din preajma lor

și alta e să-nceapă ploaia

și alta e să vezi năvoadele pline de apă

și nu de pești.

Una e să vezi pescarii pe mal

și alta e să-i vezi îndepărtându-se

în bărcile lor.

Una e să-i strigi pe nume

și alta e să nu știi cum îi cheamă….” (p.7)

Poeții, acești pescari (de oameni) care se mai prind și pe ei înșiși, din greșeală. Sau nu. Cu tot cu îngeri, într-un vârtej de ies toți fulgii: „o obrăznicie toată viața mea// o obrăznicie și totuși/ am fost o pradă ușoară// ușoară ca fulgul” (p.17)

Sînt alta de Svetlana Cârstean