„Amintiri din Junimea“ – Maiorescu, procesul și manuscriptul secret al unei inflamabile guvernante

Motto: „Formele exterioare sunt indispensabile pentru mersul regulat al oricărei societăți constituite.”

Motto2: din Dosarul Junimiii: „Desmințește dar relațiunea dată de acea foae că ar lipsi capacile de la sobile școlii.”

Iacob Negruzzi

Profesor la Universitatea din Iași, cu un doctorat în Drept obținut la Heildelberg, fiul lui Costache Negruzzi, Iacob Negruzzi (1842-1932), nu are talentul de nuvelist al tatălui său, dar are o excelentă scriere memorialistică – Amintiri de la Junimea. Ediția de la Humanitas (2011) este îngrijită și prefațată de Ioana Pârvulescu. Dar zilele acestea am găsit și ediția de la Editura Junimea (2018), cu un Cuvânt introductiv semnat de Elvira Sorohan și cu titlul ușor schimbat, Amintiri din Junimea.

Cartea prezintă activitatea Junimii, așa cum arată titlul însemnărilor lui Iacob Negruzzi, secretar al grupării culturale și redactor-șef al Convorbirilor literare, dar este cu mult mai mult de atât, cuprinzând observație socială, portrete ale junimiștilor și ale unor rivali, fragmente-document, momente cu mare semnificație în istoria literaturii române etc. Botezul Junimii și alegerea titlului revistei Convorbiri literare, dezbaterile în jurul noului proiect privind adoptarea ortografiei latinești, istoria tipografiei, realizarea primei antologii de poezie românească, rămasă în proiect, și stabilirea criteriilor de judecată estetică, disputa cu Hasdeu, vizita lui Caragiale la Iași, portretul lui Alecsandri, apropierea lui Creangă de Junimea, după ce, inițial, viziunea politică îl ținuse departe, caracuda, ultimii ani din viața lui Eminescu, banchetele, mutarea la București a unor junimiști importanți.

Și poate mi-ar fi fost greu să văd în paginile acestea mai mult decât o necesară referire la epoca marilor clasici, dacă Iacob Negruzzi n-ar fi avut atât de mult umor. Paginile sunt și mai interesante pentru cei obișnuiți cu vocea peremptorie a lui Maiorescu, figura cea mai puternică a vremii. Spre exemplificare, iată, în câteva secvențe, capitolul dedicat unui proces cu cântec.

Cu finețe de bun observator al mentalităților, Negruzzi prezintă Procesul lui Maiorescu, bărbat tânăr, foarte inteligent, carismatic și cu trecere la publicul feminin. Portretul lui Maiorescu este ușor ironic. Prevalează asupra ironiei simpatia pe care Negruzzi o are față de un junimist considerat model, intelectual autentic și om rezonabil – Maiorescu ar fi fost „un mare și pasionat curtizan”, îi plăceau conversațiile cu femeile frumoase și inteligente, „frumoase sau măcar frumușele”. Excepție face, din nefericire pentru Maiorescu, o tânără „inflamabilă” și „cam gheboasă”, domnișoara Rickert.

Cel care avea să fie primul nostru critic literar atrăsese însă și invidia statornică a unor clevetitori, care strecoară într-un jurnal un articol despre comportarea pretins necuvenită a tânărului profesor ce preda limba română la Școala Centrală de Fete, fiind și rector al Universității. La al doilea articol, în care se revine cu amănunte infamante, reacționează inspecția școlară, fără vreun rezultat defavorabil lui Maiorescu. Clevetitorii intervin însă pe lângă N. Crețulescu, ministrul instrucțiunii publice, care-i cere un raport în această problemă procurorului general de la Curtea de Apel Iași.

Ca urmare, Maiorescu este suspendat din toate funcțiile și chemat în instanță cu plângere penală. Perioada este cu adevărat dificilă pentru Maiorescu, nevoit să facă față criticilor și calomniilor, dar și morții tatălui său. La scurtă vreme, îi moare și mama.

„La Școala Centrală, pe lângă directoare, mai erau încă două străine ca guvernante, surorile Rickert, din care cea mai mare locuia la mama ei, moașa Rickert, iar cea mai mică ședea în chiar localul școalei. Aceasta din urmă, urâtă și cam gheboasă, însă cu o inimă ușor inflamabilă, vedea adesea pe Maiorescu, care da în Școala Centrală lecțiuni de limba română, și se înamorase, se vede, de dânsul.

Maiorescu a considerat totdeauna printre cele mai mari mulțumiri ale sale aceea de a sta la vorbă cu femeile și a pune la cale cu dânsele chestiuni de filosofie și de sentiment, cu condițiune ca acele femei să fie inteligente. Negreșit că printre cele inteligente el prefera pe cele frumoase sau măcar frumușele. În lipsă însă, el se mulțumea și cu altele mai puțin frumoase, oricare ar fi fost ele, căci toată viața sa a fost un mare și pasionat curtizan.

Se vede că înainte de intrare în clasă, sau la ieșire, lui Maiorescu îi plăcea să stea astfel de vorbă, chiar și cu domnișoara Rickert. În urma mai multor conversații, tânăra guvernantă își închipui că Maiorescu are o tragere de inimă specială pentru dânsa și, precum fac și altele multe, ea avea păcatul să-și noteze într-un jurnal impresiunile ei zilnice, nenumind pe Maiorescu, ci însemnându-l cu pronumele El. El a venit astăzi, a stat de vorbă cu mine, mi-a spus cutare cuvânt, i-am răspuns așa; am vorbit împreună atâtea momente… Pentru ce oare mi-a spus cutare chestiune?… Ce sens să fi avut cutare frază? Azi am ieșit din școală cu directoarea și l-am zărit într-o trăsură… Ieri mi s-a părut mai rece cu mine… Am avut peste noapte cutare vis… etc. etc. Tot jurnalul era compus din asemenea impresiuni gingașe ale unei inimi simțitoare. Câteva drăcoaice de fete descoperise manuscriptul secret al inflamabilei guvernante și îl ceteau proaspăt, proaspăt, îndată ce autoarea îl isprăvise de scris, făcând negreșit mult haz între ele. Dacă fetele s-ar fi mulțumit cu cetitul n-ar fi fost nimic, dar se vede că mai aveau obiceiul dumineca sau în zilele de sărbători, când mergeau în familiile lor – printre care și familii de profesori -, să povestească pe la rude și prieteni aceste descoperiri și isprăvi ale lor, și că astfel s-a lățit în lumea profesorală și a ajuns la urechile lui N. Ionescu pretinsul scandal de la Școala de Fete. D-na Cobălcescu, aspirantă la locul de directoare, o femeie isteață și cu o limbă ascuțită, lățea pe cât putea, cu tot felul de împodobiri, istoriile acestea.” (p. 36-37)

Un jurnal citit cu indiscreție, „proaspăt, proaspăt”, de niște tinere imature provoacă un scandal care ar fi putut să pună capăt carierei lui Maiorescu, să-i pecetluiască viața. Printre fetele chemate să depună mărturie, lucru fără precedent în urbe, se află și domnișoara Câmpeanu, nimeni alta decât Veronica Micle. Mult mai târziu, când Veronica ajunge în anturajul Junimii, istoria acestei mărturii contra lui Maiorescu pare să fi fost dată uitării.

În ziua procesului, în sala de judecată curiozitatea adună mulți gură-cască, împărțiți, cum era de prevăzut, în două tabere – susținători și opozanți.

„Din toate depunerile fetelor rezulta că Maiorescu vorbise adeseori cu d-ra Rickert, că aceasta ținea un jurnal din care, spre confuzia bietei d-șoare, fetele citase câteva pasajuri, că Maiorescu fusese acolo într-o seară, asupra plecării sale la Berlin, și că trimesese d-nei Gros clavirul său spre păstrare, pe timpul lipsei sale din țară. Alta nimic.” (p. 40)

Procesul se încheie previzibil, însă după deliberări prelungite foarte mult, cu achitarea împricinatului. Doar că, deși lucrurile păreau că se așază în matca normalității, de la București vine ordin ministerial către procuror pentru a se face apel în contra sentinței date de tribunal. Procesul se reia la Curtea de Apel, cu martori, dar cu mai puțin zgomot, și se încheie cu o sentință dreaptă: Maiorescu este achitat – să mai spunem că unul dintre cei șapte judecători se opune achitării, cerând ca soluție „absolvirea”, fiindcă în convingerea lui o legătură sentimentală existase totuși între profesor și guverntă, fapt care nu intra însă sub incidența Codului penal. Un adevărat roman se dovedește, sub condeiul de cronicar al lui Negruzzi, acest proces infamant și infam.

Un capitol pe care oricare cititor l-ar găsi interesat este cel dedicat de Negruzzi unuia dintre cele două Dosare ale Junimii. Se strângeau în paginile acestui dosar gogomăniile, cu o singură și inalienabilă condiție: să fie de o prostie remarcabilă. Dosarul rămâne în sfera privată, deschis fiind doar la adunări speciale, de vreme ce, crede Negruzzi, ar fi putut să compromită imaginea austeră a junimiștilor și să atragă asupra lor o privire critică: iată cu ce se ocupă niște oameni serioși!

Din Curierul de Iași

Delicatessa

Butuci de vie roditoare de cea mai excelentă poamă franțuzească „Chassellas” sunt de vânzare la via d-lui Vespianschi la Socola, vis-à-vis de stâlpul telegrafic 1164.

Din Steaua Basarabiei, no. 7 din 23 mai 1876

Să insiste la Guvern deputații în îmbunătățirea școalelor nu numai celor publice dar și cele comerciale care n-are ființă.

Din discursul senatorului doctor Vârnav ținut în Senat

(Monit. ofic., no. 83, 12/24 april. 1867)

D-lor senatori, scoateți ghimpele discordiei din Milcov, turnați aisma frăției în el, dați Milcovul în Dâmbovița, Dâmbovița în Olt și atunci veți avea o Românie.

Din Curierul de Iași

Indicațiunea

Sub-semnatul ca unul ce are o copilă în Internatul Școalei Centrale de Fete din Iași firește că se interesează mai mult de cât face Curierul de Iași a cunoaște starea internă a încăperilor acestei școli. Desmințește dar relațiunea dată de acea foae că ar lipsi capacile de la sobile școlii.

Din Curierul de Galați

La revizia ce am făcut azi la tăietoare, am dovedit că s-au tăiat 40 de boi, împreună cu sub-comisarul respectiv.

Din Steaua României, noiemvrie 1879

Monitorul din 24 noemvre publică decretul prin care d-l Emanoil Filipescu este numit în postul de Membru al Înalții Curți de Compturi, devenit vacant prin punerea în retragere a decedatului G. Văleanu.

Clubul

Foaie volantă

Comercianților și Meseriașilor Români din Iassy

Consiliul de administrație în majoritate și cu unanimitate, astăzi Sâmbătă 11 Iulie orele 3 p.m. întruniți în ședină estraodinare a aclamat candidați pentru viitoarele alegeri pe…

Necrolog

Din Curierul Balasan

Săftica Vrânceanu născută Pleșescu, socie iubită nu numai de sociul ei, Vasile Vrânceanu…

Fire caracterizată de rigoare, Iacob Negruzzi ar fi dorit să impună la Junimea obiceiul de a face însemnări detaliate pentru fiecare ședință în parte. Pogor s-a opus, de teamă să nu i se încredințeze lui această sarcină. Maiorescu a fost de acord cu niște procese-verbale mai scurte. În lipsa unui material documentar mai bogat, Iacob Negruzzi se bizuie în aceste Amintiri… pe propria arhivă, destul de bogată totuși, dar mai ales pe talentul său de cronicar al unui timp fără echivalent în istoria devenirii noastre culturale.

Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi