De ce îl admir pe istoricul Lucian Boia

Probabil că Lucian Boia este istoricul care naște cele mai încrâncenate dispute pro și contra în România de astăzi. A devenit un fenomen de librărie, are vânzări record pe la târgurile de carte și scoate câte o cărțulie cu ocazia fiecărui eveniment important de pe scena publică națională sau internațională. Afirmațiile lui îi încântă pe unii, dar întinde la maxim nervii altora. Cum să vorbești pe un ton atât de neutru, iritant de placid, că și ungurii aveau statisticile lor și că ar fi putut păstra argumentat Transilvania dacă istoria nu juca un pic (mai mult) de partea noastră în 1918?!? „Halucinant, asta e trădare de țară!”, strigă la unison naționaliștii, acești ultrași patrioți.

În „Conceptele și istoriile lor” (Grupul Editorial ART, 2009), istoricul conceptelor Reinhart Koselleck descrie cum a luat naștere patriotismul modern (p.199). Să-l ascultăm puțin, pentru a înțelege verva celor găsesc inadmisibil modul în care Boia vorbește despre istoria noastră:

„Vrând-nevrând, ajungem astfel la schițarea unei istorii a patriotismului modern. Conceptul în sine este modern: el presupune emfază voluntaristă, anticiparea unui viitor luminos al patriei, obligația de a acționa în spiritul partizanatului, reflecția conștientă și continuă la poziția privilegiată a patriei în ordinea universală etc. Însă a muri pentru toate acestea nu e un comandament modern, ci unul antic și creștin în același timp. De fapt, tocmai conjugarea celor două filoane istorice definește patriotismul modern.”

Altfel spus, fără jertfă, fără un discurs profund emoțional, patetic, nu prea poți fi patriot, nu-i așa?!? Cum să spui atât de limpede și aparent fără nicio formă de implicare sufletească: „Transilvania a fost, timp de secole, o piesă importantă în istoria Ungariei” (Lucian Boia, „În jurul Marii Uniri de la 1918”, ed. Humanitas 2017, p.122)?!? Piesă… Strigător la cer! Boia nu e patriot!

Orbirea în fața stilului neutru folosit de Lucian Boia e atât de mare încât patrioții nu mai ascultă argumentele. Au dedus din stil faptul că Lucian Boia nu are dreptate. Mai mult, dacă ar fi un istoric profund, ar scoate cărți greu de citit, tomuri serioase, nu fițuici dintr-astea, de câteva pagini. În cartea de față, Lucian Boia reia toate afirmațiile lui tari: Ungaria avea un drept istoric asupra Transilvaniei, dar România avea un drept etnic. De partea Ungariei, sugerează Boia, ar fi putut fi invocat și un drept geografic, Transilvania completa bazinul panonic, dar argumentul etnic a cântărit cel mai greu la începuturile democrațiilor moderne. Mai mult, România a fost în tabăra câștigătoare, iar Ungariei nu i s-a dat dreptate în nicio dispută, fiind țară învinsă. Reia și afirmația că Basarabia are un destin separat, menționând în treacăt numele președintelui de peste Prut, Igor Dodon. Mai atrage atenția că preferința României a fost către Transilvania, nu către Basarabia și Bucovina, în momentul intrării în primul război mondial.

Dacă cei care îl displac pe Lucian Boia par că se înfundă tocmai în chestiuni formale, de stil, mai degrabă, cei care îl plac, îl plac poate că tocmai în virtutea spiritului critic, lucid și temperat de care dă dovadă, dublat de curajul de-a aborda la rece teme extrem de fierbinți. Despre Adevărul Istoric, tocmai Lucian Boia ne explică: nu există! Adică o fi existând el, dar e foarte greu de prins, iar ceea ce contează e, mult mai degrabă, interpretarea lui. Filosofia lui Lucian Boia, desfășurată mai atent în alte cărți, aproape că reduce istoria la discurs. Poate că adevărul o fi la mijloc, dar, cu siguranță, comparând modurile în care se scrie istoria (întreprindere magistrală desfășurată în „Mit și istorie în conștiința românească”), ne dăm seama că, fără interpretări, un fapt istoric e (aproape) irelevant, iar interpretările sunt foarte diferite de la discurs la discurs. Mai multe puteți citi aici. Criticii literari sunt și ei de acord cu Boia atunci când spun că nu există o Istorie a Literaturii, ci tot felul de istorii, istoria lui Călinescu, a lui Simon, a lui Manolescu… „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici e un demers excelent în această direcție.

Cartea „În jurul Marii Uniri de la 1918”, subtitlu „Națiuni, frontiere, minorități”, nu vrea altceva decât, în ajun de sărbătoare a Centenarului Unirii, să ne îndemne să medităm mai atent la felul în care s-au destrămat imperiile și s-au format națiunile în preajma lui 1918. E o cărțulie plină de statistici deosebit de relevante despre cât de complicat a fost procesul și ce compromisuri s-au făcut atunci când s-au format națiunile de astăzi, atât în ceea ce privește România, dar și celelalte state dimprejurul nostru. E un tablou în care vedem cum s-au împletit diversele argumente, cum au prevalat unele în fața altora, cum s-au făcut excepții și cum au fost nedreptățiți învinșii. Argumentul cel mai des folosit a fost cel etnic, dar foarte mult au contat și argumentele lingvistic, istoric și geografic. Privind împrejur, România e un caz fericit. Între cazurile complicate, Boia descrie Ungaria, Iugoslavia și Cehoslovacia. Și ne îndeamnă la mai multă înțelegere față de frustrările vecinilor maghiari. Chiar dacă nu am păstrat azi, la un secol distanță, toate teritoriile de atunci, am păstrat, totuși, majoritatea lor covârșitoare. Priviți complicațiile din fosta Iugoslavie și veți înțelege ce înseamnă un caz nefericit. Cum încheie și Kosselleck, am evitat războaiele, dar tulburările rămân. Acum s-au mutat în referendumuri locale și pe Facebook, jertfa nu mai e chiar o prioritate. Priviți Catalonia de astăzi.

Ca să rezum de ce îl admir pe Lucian Boia, voi spune că tocmai datorită spiritului critic și îndemnului la discuție rațională chiar și referitor la temele cele mai pasionale ale istoriei noastre. Dacă pentru mulți rolul istoricului este doar de a clarifica trecutul, eu cred că istoricul face o treabă excelentă și atunci se folosește de înțelegerea trecutului pentru a descâlci ițele actualității. E ceea ce Boia întreprinde cu fiecare cărțulie. Îmi este pe plac și această atitudine paternalistă a lui, de a educa, într-un fel, un popor năucit care, într-o sută de ani de istorie, a experimentat câteva dictaturi și câteva schimbări radicale de regim politic. După cum îi spune, parcă, și numele, istoricul Lucian Boia e prea picant pentru amatorii de dulcegării.

Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918