„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte” (Tudor Arghezi)
Niciodată toamna nu a început atât de frumos în Cluj. Niciodată toamna nu s-a terminat atât de frumos. Când aveai impresia că totul nu este decât o așteptare a iernii, Festivalul SoNoRo prin tema ,,Hide & Seek” un fel de joc de-a v-ați ascunselea, jucat prin mai multe orașe în țară (Timișoara, Brașov, București) aflat la a 12-a ediție, a scos clujenii de la ,,gura sobei” în cetate, incitându-i să caute muzică bună, care se dădea ,,pe la cozi”. Totul a început la Casa Boema, unde, într-o perfectă simbioză a artelor, i-am ascultat pe: Max Baillie (vioară), Daniel Rowland (vioară), Răzvan Popovici (violă), Justus Grimm (violoncel), Zoran Markovic (contrabas) și Diane Ketler (pian), sincronizându-se perfect cu proiecția instalației video ,,Inverso Mundus” sub inspirata sugestie a dress-codului „Dr. Jekyl sau Mr. Hyde”.
A doua seară am căutat în Piața Unirii, spațiul închis de obicei pentru public al BNR, care acum și-a deschis porțile și ne-a primit într-un ambient cu aspect de salon literar de secol XVIII, unde am ascultat aceiași muzicieni, absolut fenomenali, interpretând Bach, Schubert, Beethoven, Elgar și Piazzola. Pretextul discursiv era „Home Alone”, așa că i-am auzit pe fiecare dintre interpreți, veniți din toate colțurile lumii (ca în bancurile de pe vremea lui Ceaușescu, un sârb, un român, un olandez, un englez, un estonian, un neamț, în care românul era întotdeauna cel mai deștept – acum toți erau deștepți!), povestind despre ei înșiși si salonul lor de acasă, în încercarea de a ni se destăinui, aveai impresia că îi cunoști de foarte mult timp. Oricum, totul se termina cu „la sfârșit repetăm”. A fost și o punere în scenă la o masă, în care vesela prindea viață și ritm, iar spațiul a fost metamorfozat într-o elegantă călătoriei a sunetelor și vibraților. Performance pe un cadru clasic, cu protagoniști care dansau cu instrumentele lor, vioară, contrabas, pian, violoncel, violă, povestea m-a transpus într-un alt timp, dar păstrând o notă ludică a descoperirii interioare. A fost ca un masterclass, în care am învățat să iubim muzica de cameră, chiar dacă până acum mi se părea greoaie sau plicticoasă, aproape inutilă sau exclusivistă.
A treia călătorie în periplul „de-a v-ați ascunselea” a fost o inițiere în Labirint, în care rolurile se puteau inversa între Ariadna, Tezeu și Minotaur, într-un spațiu vibrant al Clujului, Biserica Reformată. Aici l-am auzit pe Bach cu varațiunile lui Goldberg, dar, tot într-o tentă jucăușă, am fost avertizați de Răzvan Popovici, directorul festivalului, să nu adormim, pentru că erau create ca un fel de cântece pentru insomniaci.
Niciodată toamna nu a fost mai muzicală și mai jucăușă, parcă și noiembrie era însuflețit de tremurul viorii, Max Baillie transmițând într-un limbaj muzical unic, emoția revenirilor și căutărilor sensului și adevărului.
Ultima seară am așteptat-o nerăbdătoare, mai ales că deja eram ademeniți de atmosfera care se simțea în oraș, așa că, văzându-i pe toți pe scenă, i-am recunoscut, fiindu-mi familiari, parcă aveau un aer de déjà Vu. Poezie, temă, poveste, muzică, grație, fragilitate, dăruire, revenire, toamnă sunt câteva din gândurile rămase după acest joc al căutării în așteptarea următoarei toamne cu SoNoRo.
