De ce FILIT? Pentru că e festival, adică bucurie!

Acum ceva ani, dacă mă întrebai despre festivaluri – de orice natură ar fi fost ele – aș fi ridicat din umeri. Nu eram nici sociabilă, dar nici dornică să ies în lume. Căile mele de cunoaștere erau aproape exclusiv cele clasice – lectura (aici includ și parcurgerea albumelor de artă), ascultarea (a se citi audiția) în papucii de casă, arareori discuțiile cu prietenii. Cu timpul, mi-am dat seama că plonjarea/imersiunea în spațiul social, contactul direct cu opera de artă, calitatea sunetului dintr-o sală de spectacol sau lecturile publice sunt fundamentale, căci ele fac parte din ceea ce generic numim „cunoașterea de la sursă”. Despre spectacolele de teatru nu e cazul să vorbesc aici, căci acelea cer obligatoriu prezența în sala de spectacol. Nici astăzi nu sunt neapărat o prezență constantă la evenimentele în cauză, le selectez din rațiuni diverse – lipsa timpului, calitatea intrinsecă a selecției etc. Dar chiar și așa tot nu mă pot abține să constat cât de polarizați suntem, ca națiune. Trăim în bule, mici grupuri care se străduiesc să nu se intersecteze în spațiul socio-cultural, caracterul sectar este unul din fundamentele care guvernează buna funcționare a acestora; în termeni populari, se cheamă că n-ai ce căuta la dușmani. Cum de s-a ajuns aici e cale de un studiu în sine.

Cel mai recent festival la care am participat – din fericire, cu prezență fizică – a fost celebrul deja FILIT. O ediție organizată pe tiparul celor anterioare, adică coloana vertebrală nu s-a schimbat; au fost și anul acesta Scriitori printre liceeni (din punctul meu de vedere, secțiunea care aduce cea mai mare plusvaloare festivalului), Scriitori în centru (la edițiile anterioare aceste dezbateri aveau loc în cortul amplasat în Piața Unirii) și Serile FILIT găzduite de Teatrul Național Vasile Alecsandri. N-au lipsit nici atelierele dedicate traducătorilor, deși anul acesta au avut un format diferit – online și doar câteva întâlniri punctuale, în care s-au pus în discuție și aspecte ale traducerii ca atare. În jurul acestor serii de evenimente s-au adunat toate celelalte, de la lansarea colecției Parodii originale, trecând prin seria de evenimente dedicate iubitorilor de SF și fantasy și până la dezbaterile susținute de scriitoare, ca reprezentante ale mișcării feministe din România. De altfel, lor, feministelor, le-a fost rezervată în întregime și una din Serile FILIT. Se observă deja o diversificare a temelor propuse, dar și o diversitate a subiectelor care ar fi trebuit să suscite discuții serioase, cu privire la receptarea literaturii feministe, dau un exemplu ad-hoc. Pe de altă parte, m-aș fi așteptat la o intersectare de idei, opinii și participări, cu alte cuvinte era loc de un manifest ad-hoc al diversității și toleranței, dar unul aplicat. Era frumos – dar mai cu seamă util – să fi văzut în sală la dezbaterea coordonată de Alina Purcaru mai mulți bărbați. Dar sala a aparținut femeilor, cei câțiva bărbați fiind cei din echipa tehnică, cărora li s-au adăugat Radu Sergiu Ruba, doi sau trei voluntari FILIT și un bărbat de vârstă mijlocie care a și filmat cu telefonul propriu toată dezbaterea. Te întrebi în astfel de situații de ce lucrurile nu stau și altfel. Un răspuns parțial l-am obținut la Seara FILIT care a aparținut tot scriitoarelor feministe, seară moderată de Elena Vlădăreanu; rolul prezentatorului a fost redus la minim (nu, pentru mine prezentatorul unui eveniment nu este un cititor de prompter, adică cineva care trebuie să-și asume partea ingrată a lecturării sponsorilor și organizatorilor). O seară din care bărbații, scriitori sau spectatori, au fost total excluși. Mă întreb dacă lucrurile nu ar fi trebuit să fie un pic altfel, căci pentru mine festivalul e un loc al dialogului, al unui dialog de idei, fertil, din care se pot naște soluții, chiar cu prețul unor controverse aprinse.

S-a discutat mult despre Premiile Sofia Nădejde – cea care are și o sală dedicată în Casa Muzeelor – dar prea puțin despre ce va urma, despre proiectele viitoare, la cele literare mă refer. În schimb, discuțiile au fost aproape în totalitate orientate în jurul efortului – personal sau comun – de afirmare. Ori, pentru o validare definitivă ar fi trebuit de multă vreme mutată discuția în jurul stilurilor, influențelor, tiparelor de construcție sau a selecției subiectelor în sine (am dat doar câteva exemple care-mi vin acum în minte). Nu s-a pomenit (aproape) nimic despre precursoare (măcar că și Hortensia Papadat-Bengescu are o sală dedicată în același muzeu, dar tind să cred că nu intră în tiparele unei militante feministe, altfel nu-mi explic absența unei minime evocări). Mă așteptam la mai multe repere literare și la mai puțină politică, până la urmă eram la un festival de literatură. Așa se explică și una dintre întrebările adresate în timpul Serii FILIT – cea coordonată de Elena Vlădăreanu – și total ignorată de moderatoare. Tot o femeie a adresat-o! Ca să nu fiu direct acuzată de antifeminism, în apărarea mea menționez trei lucruri: sunt fan(ă) Jeanette Winterson, la ediția de anul acesta am luat două interviuri scriitorilor bărbați și cinci unor scriitoare (dintre care două sunt reprezentante de seamă ale mișcării feministe de la noi), nu pot să ader la ideea (lansată în dezbaterea de seară) că majoritatea numerică este sinonimul puterii – bărbații au fost mai mulți dintotdeauna, deci din această cauză au deținut puterea (există argumente de ordin sociologic, pe care le pot aduce în discuție, dar ar însemna să divaghez de la subiect). Paradoxul face ca mai toate scriitoarele participante și în calitate de feministe la festival să fie recunoscute ca voci ale literaturii românești contemporane în unanimitate, cu alte cuvinte (eu, cel puțin) nu cunosc bărbați care să le conteste scriitura (Radu Sergiu Ruba le-a aplaudat în timpul dezbaterii de la Casa Muzeelor, iar din intervențiile sale s-a văzut că le cunoștea foarte bine cărțile).

În cadrul ediției a IX-a a FILIT, adică cea de anul acesta, a fost prins în program și un spectacol-lectură (Femeia care tot uită să se nască), reprezentația având loc în Sala Cub a Teatrului Național. Mă așteptam să fie măcar câteva dintre scriitoarele participante la ediția de anul acesta, din cel puțin două motive: autoarea textului este o scriitoare feministă, Cătălina-Florina Florescu. Chiar dacă n-aș fi știut nimic despre scriitoare, tot m-aș fi dus, căci da, curiozitatea e unul din motoarele mele de acțiune. Al doilea motiv rezidă în titlul piesei, care trimitea la o temă feministă și era clar pentru toată lumea că cele cinci actrițe vor interpreta un astfel de text, din moment ce nici măcar un singur actor n-a fost prins în distribuție. Surpriza cea mai mare a fost să nu văd pe niciunul dintre scriitori invitați la această ediție în sală, dar pe niciunul (femeie sau bărbat). E unul din semnele clare ale polarizării discursului și a faptului că „legea bulei” e cea care limitează fantastic nivelul de (inter)cunoaștere în spațiul cultural românesc. Fenomenul este prezent și la celelalte arte, nu asta e problema, dar revin la ce spuneam mai sus: te aștepți ca participanții la un festival să abandoneze temporar grupul din care fac parte și să caute informații și surse de inspirație și în alte lumi. E aici o sursă fantastică de informații pe care le primești gratis, direct de la sursă și fără nicio condiționare ulterioară, ce să-ți dorești mai mult? Pentru cine e curios – textul are potențial (personal, aș fi pus mai bine în evidență conflictul, căci el face diferența între un text dramatic și o evocare personală sau o scriere de tip jurnal), mi-a plăcut profesionalismul echipei teatrului, căci Ion Sapdaru n-a redus lectura la a pune actrițele pe un scaun și a le lăsa să citească (am pierdut șirul unor astfel de reprezentații pe care le-am văzut la București cu diverse ocazii!), ci le-a creat un spațiu de joc (includ aici și un fond sonor adecvat). E de înțeles, așadar, tristețea celor care s-au implicat în organizarea acestui eveniment. Și ei, ca și oricare alt participant la această ediție, aveau nevoie de feed-back, de dialog și, de ce nu, de aprecieri.

La dezbaterea cu care s-a încheiat ultima seară a FILIT n-am participat (eram deja în drum spre casă), dar am înțeles că Ana Blandiana a făcut câteva afirmații care pot fi încadrate la discurs de tip homofob și/sau rasist. Dacă este așa, e condamnabil discursul (rămâne să văd înregistrarea dezbaterii). Vizavi de aceste afirmații am observat mai multe tipuri de poziționări, care mi-au reconfirmat ceea ce spuneam la începutul acestui text: trăim într-o societate polarizată, într-atât de polarizată încât dialogul devine imposibil. Ori acesta este dovada cea mai vie a faptului că -ismele de orice tip sunt atât de prezente, încât riscă să devină periculoase, pentru că scapă de sub orice formă de control social. Dar dincolo de aceste semne clare de fanatism (indiferent din ce tabără vin ele, tot semne de fanatism rămân) mai vedem și cum dubla măsură face ravagii; dacă e din tabăra noastră, i se iartă, dacă e din tabăra adversă, îl punem la stâlpul infamiei; dacă mi-e prieten sau cunoștință, nu iau nicio poziție publică, deși altfel sunt foarte vocal(ă). Așa se explică de ce la noi aproape niciun om de cultură nu este credibil și ca om politic. Dar despre asta chiar nu e locul să vorbim aici. Ce pot să spun este doar atât: poate că dacă Ana Blandiana ar fi avut o parteneră de discuție în formă sau prezentă, atunci festivalul nu s-ar fi încheiat în această notă!

Dincolo de toate acestea, FILIT rămâne cel mai bun festival de literatură din România! Nu doar că e cel mai mare, dar chiar este și cel mai bun! Cu un program care se diversifică de la o ediție la alta, din care nu lipsesc atelierele pentru copii (la anul vin cu fiica mea, în mod sigur!), atelierele pentru fanii SF-ului sau dezbaterile rezervate scriitoarelor feministe despre care am vorbit aici, la care se adaugă seria destinată traducătorilor din și în limba română sau serile FILIT (cel puțin una este a poeților), FILIT se arată a fi un festival al diversității! Ceea ce, să recunoaștem, e atât de rar întâlnit, încât îl face de neprețuit! Să ne revedem la ediția a X-a, mai frumoși, mai blânzi și mai deschiși dialogului! Până atunci, să (ne) citim!