Cum să te faci auzit acolo unde împărățește tăcerea?

Moto:

„Elegie

Șase cuvinte,

te rog, Doamne:

glas de las

tu cere

tăcere.”

Să-ți vezi propria viață ca pe un nesfârșit șir de bătălii, un etern război cu propria ta incapacitate. Să-ți recunoști înfrângerea, dar să nu te dai bătut niciodată. Să te duci pe câmpul de luptă ca și cum ar fi ultima oară și să-ți fluturi steagul propriei infirmități până când e rupt în fâșii, până nu mai înțelegi nimic din zdrențele rămase. Să te recunoști în oglindă ca fiind tu, dar oglinda e din cioburi, e o mare de cioburi puse în aceiași ramă după criterii de nimeni știute.

În această primă zi

soldații controlează urechile barmanilor, contabililor, soldaților –

lucrurile rele pe care liniștea le face soldaților. (din Acea hartă de os și valve deschise)

***

„Sonia și Alfonso predau limba semnelor în Piața Centrală. Când

o patrulă trece prin zonă, stau cu mâinile-n sân. Vedem cum

Sergentul oprește o femeie în drum spre piață, dar ea nu aude.

O azvârle într-un camion. O oprește pe alta. Nu aude. O azvârle

într-un camion. A treia arată spre urechi.

***

Pe aceste bulevarde, surzenia e singura noastră baricadă.” (din Puncte de control)

Ilya Kaminsky este un poet tânăr, născut la Odessa, care a emigrat în SUA, loc de unde își duce mai departe bătălia cu propria infirmitate: la patru ani a rămas fără auz din cauza unui diagnostic greșit. Așa se explică revenirea surzeniei ca leit-motiv în marea majoritate a poemelor incluse în Republica surdă. Dacă nu e pomenită ca atare, o regăsim sub forma metaforei sau la nivel de intertext, acolo unde granițele dintre realitate și fantasmă devin fragile, mult prea fragile. Dincolo de această luptă eternă, poetul mai are încă puterea să construiască. Punți între propria neputință și egoul etern nemăsurat, între el și ceilalți, între ceilalți ca părți ai comunității din care face parte și el. Surzenia e o cale de (re)cunoaștere, un univers paralel din care nu vrem să facem parte, dar în care suntem forțați să intrăm. Ne îngrozește propria noastră surzenie, nicicând tăcerea n-a ridicat zid mai gros ca acum și aici. Așa se explică referința la soldații din tranșee, acolo unde sunetul este distorsionat și greu de ghicit proveniența. În tranșeele luptei eterne cu noi înșine, ne pierdem auzul, urechea internă se vede trimisă într-un șomaj prelungit, iar ascultarea devine pedeapsa supremă. O altă dimensiune a surzeniei, una foarte dragă lui Ilya Kaminsky, este cea reflectată perfect într-o relație de căsnicie. Ratată total și/sau definitiv. Cei doi nu sunt pe aceiași undă/frecvență decât întâmplător și prea puțin timp față de cât ar fi avut nevoie. Și, totuși, ei merg mai departe, rămân un cuplu.

„Troleibuzele crapă ca intestinele la soare.”

„În camera copilului, liniștea sfârâie ca un chibrit scăpat în apă.” (din 4 dimineața. Bombardament)

***

„Cântec de leagăn

Copiliță mică

apa ploii

zăpada și ramurile te apără

pereții spoiți

și-ale vecinilor mâini toate

copil al câtor Prier am trăit

pămânțel de

nici 3 kilograme

părul meu nins

îți ține somnul aprins.”

Născut în Ucraina, Ilya Kaminsky va duce cu el peste ocean spiritul rus. Imaginile create de el, emoțiile și combinațiile de stări par venite direct din stepa rusească, fără nicio îndoială. Pe alocuri, versurile par replici scoase de-a dreptul din Pescărușul sau din Trei surori, pe când în alte locuri:

„Anușca, pijamaua ta

e înțelesul din urmă al vieții mele.

Să te îmbrac în pijama,

Anușca!

Pentru asta trăiesc.

*

La culcare, Anușca!” (din Movilițe)

Aproape la fiecare sfârșit de poem găsim o mostră de limbaj mimico-gestual.

Un limbaj fără de care surzii n-ar putea supraviețui în jungla urbană. E interesant de asociat litera sau cuvântul ilustrat cu mesajul poemului, se deschid astfel porți către spații secundare de comunicare, acolo unde regulile gramaticii și fonemele nu-și mai găsesc locul. E aici o închidere de cerc, poetul nevrând să lase descoperită nicio bucată din drumul către sine. Până la urmă, aruncarea în lume n-are sens dacă nu se finalizează cu acest detur complet.

Republica surdă e un volum dens în emoții, unitar ca mesaj, un volum care te provoacă să-l citești cu toate simțurile. E o căutare de sens impusă de poet, căci, da, din Republica surdă nu fac parte decât cei-care-nu-vor-să-audă-zgomotul!

Republica surdă de Ilya Kaminsky