„TransAtlantic” de Colum McCann

În 1974, Colum McCann părăsește Dublin-ul și se stabilește la New York, iar în 2013 publică romanul TransAtlantic, despre călătorii istorice între Europa și America, începând cu primul zbor neîntrerupt peste Oceanul Atlantic, înfăptuit de piloții britanici Alcock și Brown, în 1919. Celelalte două evenimente istorice relatate sunt vizita din 1845 în Irlanda aboliționistului Frederick Douglass, născut sclav și aparținând încă unui latifundiar din Maryland, pentru a-și promova autobiografia și cauza pentru care lupta, și călătoriile peste ocean ale senatorului George Mitchell, pentru a intermedia pacea din Irlanda de Nord, efort încheiat cu Good Friday Agreement, în 1998.

Deși aceste trei evenimente istorice nu sunt legate între ele faptic, legătura simbolică dintre ele este mai mult decât evidentă: victoria păcii asupra războiului, a libertății și toleranței, a conexiunilor, a comunicării. Dar Colum McCann decide să le unească prin ceva mai mult decât înțelesuri. El făurește un șir de personaje ficționale, un clan de femei cam idealizate pentru gustul meu, prea puternice, prea emancipate, prea originale, totuși interesante și îndeajuns de coerente pentru a mă face să trăiesc ficțiunea: o cameristă care devine negustor, o jurnalistă, o tânără fotograf, o bătrână posacă și risipitoare care este, de fapt, cea mai tânără dintre toate, pe care le strecoară printre personalitățile istorice care se află în centrul evenimentelor menționate, evenimente ce alcătuiesc substanța primei părți a cărții, pentru a le umaniza, a ni le apropia, a le transforma din niște nume de pe wikipedia în oameni cu trăiri asemeni nouă, cu frici, dureri, ezitări, eșecuri și izbânde. Aș spune că nu prea i-a reușit în cazul lui George Mitchell, capitolul respectiv nu m-a convins și cred că poate fi omis fără a prejudicia restul cărții, în schimb Brown și Douglass sunt zugrăviți veridic, sensibil, firesc. De fapt, m-am tot întrebat, pe parcursul lecturii, despre scopul împletirii elementelor istorice cu cele ficționale: sunt oare personajele inventate menite să le însuflețească pe cele istorice, așa cum am spus mai sus, sau poate că întâmplările reale au o funcție de decor, de creare a unei atmosfere specifice a epocii, în care să se manifeste eroinele poveștii? Nehotărârea mea poate fi pusă pe seama interacțiunii reușite dintre cele două scopuri care se susțin reciproc.

În cea de-a doua și a treia parte a cărții, prin contrast, femeile pe care le cunoaștem doar ca personaje secundare în prima parte sunt transferate în centrul narațiunii, în timp ce personajele istorice trec în planul secund, pentru a închega firul narativ destul de încâlcit. Cea din urmă caracteristică, aceea a unui subiect expus neliniar, este nota distinctivă a autorului și este, după mine, dincolo de subiectul în sine, adevărata reușită literară. Felul în care se deschide cartea, pe parcursul primelor două capitole, nu îți dă senzația de roman, ci de nuvele scurte, care însă sunt prinse în țesătură mai târziu, prin intermediul personajelor secundare care devin, ulterior, principale. Salturile temporale dau și ele senzația unor piese de puzzle împrăștiate, menite să se potrivească alături doar în mintea cititorului, căruia îi este solicitată nu doar imaginația, dar și memoria.

Aceste jocuri literare cu structura mă fascinează, mă intrigă și mă provoacă să le descopăr misterul: care este logica acestei construcții? Cartea începe cu zborul transatlantic din 1919, apoi se întoarce în timp, la vizita lui Douglass în Irlanda din 1845, după care face un salt tocmai până la pacea lui Mitchell, din 1998, reîntorcându-se în secolul al XIX-lea pentru a povesti istoria cameristei care l-a servit pe Douglas, în timpul șederii sale în Irlanda, și care a fost inspirată de acesta să plece spre tărâmul făgăduinței, America, unde pierde un fiu, dar crește o fată a cărei poveste autorul o desfășoară în continuare, suntem deja în anul 1929, când fata respectivă, jurnalista care a urmărit și descris pregătirile de zbor ale lui Alcock și Brown, e la amurgul vieții și are și ea, la rândul său, o fată, cea care l-a fotografiat pe Brown, la mulți ani după faimosul zbor, și i-a vorbit lui George Mitchell, la un club de tenis, iar fragmentul ei de viață relatat e tot unul de bătrânețe, din 1978, anul când își pierde nepotul drag, împușcat pentru o armă de vânătoare. În sfârșit, ultimul capitol începe în anul 2011, când fiica bunicii îndurerate și mama tânărului asasinat, ajunsă la șaptezeci și doi de ani, încearcă să salveze dramul de moștenire ce i-a mai rămas, o casă pe malul unui lac.

Dacă zigzagurile temporale nu descriu curgerea vieții personajelor, ele se înscriu perfect în logica existenței unei scrisori care este scrisă de jurnalistă și expediată peste ocean, în buzunarul lui Brown, în primul capitol, și deschisă, la insistențele nepoatei jurnalistei, peste aproape un secol, în ultimul capitol. Deși scrisoarea este scrisă în 1919, originea ei se află în îndepărtatul an 1846, când camerista care hotărăște să părăsească Irlanda pentru a începe o nouă viață în America este ajutată, în aceste noi începuturi, de fiica unui comerciant înstărit, căreia îi este adresată scrisoarea. De aici și contorsiunile temporale ale liniei narative, care poate că urmărește destinele personajelor doar în măsura în care acestea traversează sau explică existența misterioasei scrisori. Este oare TransAtlantic un roman despre cuvântul care supraviețuiește destinelor? Despre faptul că:

„Arareori știm ce răsunet ne vor avea acțiunile, însă poveștile noastre, cu siguranță, vor dura mai mult decât noi”? (p.358)

Nu știu, dar versiunea aceasta îmi pare plauzibilă. Cred însă că romanul e deschis și pentru alte interpretări. În 2013, când a apărut cartea, feminismul, colonialismul și sclavagismul nu erau subiecte atât de inflamate ca acum, dar se pare că tot nu erau de lăsat.

Dar îl citesc pe Colum McCann mai puțin pentru subiectele pe care le abordează și mai mult pentru jocul literar pe care îl propune, dar desigur că acesta din urmă nu ar valora nimic fără fraza scurtă, precisă, dar totuși cuprinzătoare a autorului. Am admirat stilul lui McCann în Apeirogon, care, după părerea mea, e un demers artistic ce depășește cu mult TransAtlantic, însă dominanta stilistică a autorului e la fel de prezentă, surpriza nu lipsește, iar evoluția scriitorului este interesant de urmărit. Dacă în Apeirogon avem interludii despre păsări și matematică, cu rol simbolic, în TransAtlantic avem observații curioase despre limbă și pronunție, o componentă identitară importantă:

„Accentele lor englezești perfecte. De parcă ar servi toate vocalele de la capătul unei pensete.” (p.133)

„E una dintre trăsăturile atrăgătoare ale irlandezilor felul în care, în același timp, zdrobesc și expandează limba. Cum o schilodesc și o adoră. Cum își colorează până și tăcerile.” (p.138)

„La început nu era în stare să le înțeleagă accentele. Consoanele țepoase. Rostirile ațoase, cu muchii dure. I se părea o limbă de sine stătătoare.” (p.145)

„S-au blocat acum la o chestiune de limbaj. Britanicii și cuvintele lor. Irlandezii și nesfârșitele lor sensuri. Cum de s-a nimerit între unii și alții o mare atât de mică?” (p. 179)

„Accent african. Suna mai în vârstă, realizat, atent. O netezime de stofă bine croită în voce.” (p.336)

McCann pare impresionat de modul în care limba și accentele ne conturează identitățile. El însuși un emigrant irlandez în SUA. M-am gândit și la emigrantul român Norman Manea care spunea că patria lui este limba, dar și la cât de greu mi-a fost să accept și sa iubesc accentul meu basarabean. Irlandezi și englezi, basarabeni și români, paralelele se nășteau de la sine, în timpul lecturii. Românii și cuvintele lor, căci cuvintele sunt, fără îndoială, românești. Basarabenii și nesfârșitele lor sensuri. Întrebați pe unii și pe ceilalți ce înțeleg prin „o fată strașnică”, exemplul mi-a plăcut dintotdeauna, dacă nu vă miră cum de între unii și alții e un râu atât de mic.

Exemplele de mai sus sunt reprezentative și pentru fraza specifică autorului. Adeseori lipsită de verbe, concisă, dar atât de potrivită contextului. În general, e dificil să găsești, în cărțile lui Colum McCann, fraze bune de citat, descrieri lungi și amețitoare, pentru că fiecare propoziție se înscrie organic anume în cartea pentru care a fost concepută, în contextul care a născut-o, în ideea pe care o generează. Dacă în TransAtlantic încă întâlnim fraze care îmi par pretențioase („Ce mistere pierdem când pricepem lucruri, dar poate că există mister și în cele care sar în ochi.”), în Apeirogon tehnica e cizelată spre concizie, fără a pierde din profunzime. Suple, elegante, firești, frazele autorului sunt o lecție de sobrietate, de măiestrie artistică față de avalanșa de „zmeie lingvistice” și „nori de logică” (p.141) care ne înconjoară. Oricare ar fi ideile și convingerile lui Colum McCann sau atitudinea noastră față de ele, e cert că el știe să le exprime, iar noi ne putem bucura măcar și numai de această îndemânare.

TransAtlantic de Colum McCann