Istoria tristă a infinitului: „Apeirogon“ de Colum McCann

Păsări. Zid. Apă. Atentat. Cercul Părinților. Glonț. Combatanți pentru Pace. Sicari. Nakba. Holocaust. Intifadă. Terorist. Victimă. Victimele victimelor. Ocupare. Preocupare. Yasser Arafat. Matti Peled. Philippe Petit. Pietre. Numere prietene. Viață. Moarte.

***

„Dacă împarți moartea la viață îți dă un cerc.”

***

E, mai sus, o încercare de a surprinde într-o miniatură romanul Apeirogon, al lui Colum McCann. Încercarea se referă atât la conținut cât și, mai ales, la formă. Despre aceasta din urmă aș prefera să vorbesc mai întâi, atât pentru că m-a fascinat precizia aș zice matematică cu care autorul a lucrat la arhitectura acestei cĂrți, cât și pentru că, în acest caz, forma contribuie considerabil la construcția conținutului, acestea fiind într-o armonie desăvârșită.

Aș fi zis, la o superficială răsfoire, că modul acesta de a scrie e un truc, o șmecherie folosită de autorii care nu pot închega un text coerent. Romanul e construit din secvențe, un șir de secvențe aparent haotice, nelegate între ele, fără o consecutivitate temporală a evenimentelor, a ideilor, a imaginilor construite… Dar, de această dată, s-a dovedit a fi nu un truc pentru a masca incoerența, ci unul pentru a ne demonstra cum, din haos, se naște armonia. Asemeni pieselor unui puzzle uriaș care, separate, par să nu țină de imaginea căutată, secvențele din Apeirogon se întâlnesc undeva, într-un plan ascuns al percepției, pentru a ne revela, dintr-o dată, întregul, care s-a autoansamblat înainte să ne dăm seama.

În același timp, în mod miraculos, aparenta dezordine a construcției nu îngreunează defel lectura. Dimpotrivă, entropia textului te atrage, asimetria secvențelor – unele lungi de câteva pagini, altele de doar o frază – te ține conectat, captiv chiar. Nici o frază, ba chiar nici un cuvânt în plus, precum nu pare nici să îi lipsească ceva acestei compoziții totuși destul de voluminoase, de peste 500 de pagini.

Peste 500 de pagini de fragmente de amintiri amestecate cu trăiri, cu istorie, artă, literatură, religie, matematică, ornitologie, informații tehnice, militare, medicale… Un asemenea amalgam, infiltrat într-un roman, creează, de obicei, impresia unei parade de erudiție care eșuează lamentabil să se alinieze narațiunii. Dar nu și în acest caz, în care toate aceste digresiuni docte nu sunt pur și simplu inserate abil, ele sunt parte organică a țesăturii narative, din ele se naște, de fapt, această istorie concretă și cine știe câte alte istorii, povestite în alte părți sau nepovestite încă. De fapt, atât construcția cât și subiectul romanului se supun, ambele, acestei idei de geneză a ceva dintr-o mulțime aleatorie, precum și ideii multitudinii de perspective prin care ceva poate fi văzut (în cazul dat, conflictul israeliano-palestinian), idei redate, abil, printr-un singur cuvânt, cel care dă titlul romanului, Apeirogon:

„poligon cu un număr de laturi infinit numărabil.

[…]

Ca întreg, un apeirogon se apropie de forma unui cerc, însă o porțiune mărită a unui fragment arată ca o linie dreaptă. Se poate, până la urmă, atinge orice punct din întreg. Se poate ajunge oriunde. Totul este posibil, chiar și ce pare imposibil.

În același timp, se poate ajunge oriunde într-un apeirogon, și forma în ansamblul ei e complice în călătorie, chiar și acea parte care n-a fost încă imaginată”.

Interesantă este și dispunerea celor 1001 de secvențe: primele 500 sunt numerotate în ordine crescătoare, urmate de o secțiune de trecere, după care următoarele 500, numerotate în ordine descrescătoare. În centru se află discursurile celor două personaje centrale, doi părinți care și-au pierdut fiicele; un israelian, Rami Elhanan, a cărui fiică, Smadar, a fost ucisă într-un atentat sinucigaș, și un palestinian, Bassam Aramin, pe care un glonț de cauciuc l-a despărțit pentru totdeauna de fiica sa, Abir. Această dispunere crescătoare – descrescătoare a secvențelor, cu discursurile în centrul construcției, pare să indice că toată narațiunea este acolo, în centru, restul fiind doar ceea ce înconjoară aceste două istorii: din ce s-au născut și ce au născut ele. Pe de altă parte, acest mod de a aranja secțiunile, înainte și înapoi, duce cu gândul la perechea viață/moarte. Ideea este întărită de numărul total al secțiunilor, 1001, care ar putea fi o trimitere la încercarea Scheherazadei, din O mie și una de nopți, de a îndepărta moartea cu ajutorul altor și altor povești, transpusă aici în lupta poveștilor celor doi tați cu războiul. În sfârșit, cele 1001 de secțiuni care încep și se termină în același punct, 1 (amintind un cerc care nu este, totuși, un cerc), ar putea fi chiar un număr de segmente ale apeirogonului, un număr de perspective sau experiențe care nu sunt nici pe departe singurele posibile. În mijlocul secțiunilor, între discursurile celor doi tați, este plasat sfârșitul cărții, secțiunea cu numărul 1001, cu trimitere directă la O mie și una de nopți, nu doar prin numerotarea secțiunii, ci și prin începutul specific poveștii „A fost odată…”, sfârșit care, însă, nu pune punct poveștii, ci, dimpotrivă, adresându-se ascultătorilor, adică nouă, ne sugerează că ele sunt mult mai multe:

„…ca să asculte relatările lui Bassam și Rami și ca să găsească în poveștile lor o altă poveste, o cântare a cântărilor, descoperindu-se pe ei înșiși – tu și cu mine – în capela cu lespezi de piatră unde stăm ore lungi, plini de râvnă, fără speranță, îmbărbătați, nedumeriți, cinici, complice, tăcuți, cu ținerea de minte prăbușită în ea însăși, cu sinapsele derapând, în bezna tot mai deasă, amintindu-ne, în vreme ce ascultăm, toate poveștile care n-au fost încă spuse”.

M-am întrebat, după ce am citit această secțiune, centrală și finală în același timp, despre povestea care conține în ea toate celelalte povești, dacă nu cumva aceasta ar fi, din nou, o trimitere la punctul care conține toate celelalte puncte, Aleph-ul lui Borges, menționat nu o dată în carte. Arhitectura însăși a cărții mă duce cu gândul la Aleph, căci, deși acțiunea propriu-zisă se desfășoară într-o singură zi din 2016, când cei doi merg la o mănăstire din Beit Jala, la o întâlnire a Cercului Părinților, tot ce se întâmplă în acea zi este determinat de ceea ce s-a întâmplat în zilele dinainte și, mai mult, cuprinde și zilele viitoare, pentru care cei doi părinți nu au alt plan decât de a spune, din nou și nou, aceeași poveste, a morții fiicelor lor. O zi care cuprinde toate celelalte zile…

Periculoasă mi-a părut, întotdeauna, și folosirea multor simboluri, care îmi creau impresia fie de dramatism excesiv, fie de obscurizare intenționată, asemeni unui parfum puternic care încearcă să acopere niște miasme, dar, din nou, Apeirogon mi-a dezmințit toate suspiciunile, căci și cele mai transparente simboluri – păsările ca simbol al libertății în opoziție cu ocupația, secțiunile goale, albe sau negre, ca simbol al tăcerii ce poate spune mai mult decât cuvintele – sunt vii, oportune, necesare chiar, inteligibile poate tocmai pentru a exclude orice urmă de prețiozitate.

Ne putem pune multe alte întrebări pertinente cu privire la formă și structură, precum ne putem întreba dacă această carte este ficțiune, biografie, roman istoric sau poate chiar un poem, dar mai mult decât aceste întrebări ar trebui să ne chinuie subiectul ei.

Construit în jurul discursurilor a doi părinți care și-au pierdut fiicele, fiecare din ei fiind cetățean al uneia dintre cele două părți beligerante, Israel și Palestina, cei doi tați fiind, așadar, uniți prin suferință și separați prin război, cartea este nu atât despre conflict, durere, disperare și cruzime, cât despre prietenie, iertare, determinare, încredere și curaj.

Trebuie să recunosc că am început să vorbesc despre formă pentru a amâna până în ultimul moment sarcina dificilă de a atinge subiectul care azi, brusc, a devenit atât de actual, sensibil, acut. Văd, pe rețelele de socializare, o explozie de patimi ce se desfășoară în paralel și în competiție cu violențele din regiunea amintită. Am citit comentarii diverse: „manipulare”, “palestinienii sunt noii favoriți ai progresiștilor, ai corectitudinii politice”, “evreii au învățat tortura de la germani”… Fiecare se simte dator să încremenească într-o poziție, o singură poziție pe care o consideră dreaptă, irevocabilă și ireproșabilă, când, de fapt, conflictul este un apeirogon de situații, politici, neînțelegeri istorice pornind poate chiar de la Samson (evreu) și Dalila (filisteancă). Cartea lui Colum McCann nu dă răspunsuri, desigur, dar este un loc de popas în mijlocul acestei furtuni de păreri dezlănțuite, un loc în care poți să-ți iai răgazul pentru a-l înțelege atât pe israelian cât și pe palestinian, pentru a lupta cu nevoia apartenenței la un grup și cu instinctul agresivității din tine.

Istoriile celor doi părinți sunt împletite cu momentele cheie ale conflictului, cu istoria și religia fiecăruia dintre popoare, cu eforturile de reconciliere și pace, fără ca vreuna dintre poziții să fie părtinitoare, prezentând atât pozițiile, viziunile, credințele și obiceiurile celor două popoare, cât și violențele, nedreptățile și excesele săvârșite de ambele părți, într-o încercare de conștientizare a dimensiunilor și complicatiilor pe care le-au luat acest infinit conflict.

Dar dramatismul cărții vine, mai ales, din participarea la suferința celor doi părinți, participare inevitabilă, iscată din detalii: piesa pe care o asculta Smadar, felul în care i-a sărit pantoful din piciorul lui Abir, atunci când o fost lovită de glonț, brățara cu dropsuri pe care a cumpărat-o Abir, exact înainte de a fi omorâtă, „cea mai scumpă brățară din lume”…, țopăiala lui Smadar, cu căștile în urechi, prin casă, buna pregătire matematică a lui Abir, osul frânt de glonț, care i-a despicat craniul și i s-a înfipt în creier, fotografia lui Smadar, făcută pentru un proiect publicitar al tatălui său, sub care stătea scris „Cum va fi viața în Israel când va împlini Smadar cinsprezece ani?”. Smadar a murit cu câteva zile înainte să facă paisprezece ani…

Toate aceste detalii te atrag în viața întâmplărilor relatate, pe care nu le mai urmărești, ci le trăiești aievea, emoțional, dar și cerebral, reflexiv. Te fac să vezi că conflictul nu este o entitate abstractă străină și îndepărtată, o știre de trei minute la televizor, o străfulgerare de praf amestecat cu sânge, după care iar iese soarele sau urmează o știre cu Rihanna, un spot publicitar, o țigară cu cafea pe terasă… ci este tragedia personală a fiecăruia, istoria care se repetă, victimele care fac victime care fac victime care fac victime… Un număr infinit numărabil de victime. De câteva zile, aud declarațiile autorităților beligerante: „Acțiunile militare vor continua”, „Vom răspunde corespunzător ofensivei”, un număr infinit numărabil de rachete, de bombe, de agresiuni, de dureri, de morți…

În această privință, cel puțin, a surprinderii, prin structura și simbolurile sale, a esenței tragediei întregii umanități, Apeirogon este o carte monumentală, a cărei narațiune centrală, totodată, este o ilustrare vie a unui lung șir de tragedii particulare. O lucrare în același timp sofisticată și sinceră, calculată și fluidă, dramatică și fermecătoare, haotică și armonioasă. O speranță.

Apeirogon de Colum McCann