La despărțirea de un poet exemplar pentru Cetate: Corneliu Antoniu
Exemplar pentru Cetate, chiar și împotriva Cetății care nu se voia a fi a tuturor cetățenilor, poetul Corneliu Antoniu ne-a părăsit, s-a îndepărtat puțin de o lume despre care spunea într-un interviu acordat subsemnatului că niciun scriitor mare nu a reușit să o schimbe. Să o schimbe de tot înspre mai bine. Mai exact, la întrebarea sau setul de întrebări „Frumuseţea va salva lumea”? Sau logica, inteligenţa? Deşi frumuseţea la care se referă Dostoievski are legătură şi cu sacralitatea logicii, a Inteligenţei, a Sofiei… Mai concis şi oarecum altfel spus: va salva ceva, cineva lumea sau… merită a fi salvată aşa cum este?, scriitorul, lucid până la marea trecere care a avut loc în noaptea dintre 19 și 20 mai 2021, a spus: „Lumea este cum suntem noi, vorba lui Eminescu. Întrebarea mai corectă ar fi fost „De ce ar trebui salvată “. Şi mai ales de cine. Niciun scriitor mare nu a putut să schimbe lumea. Răspunsurile existenţiale se găsesc în oglindă. Cine are curajul să se uite în ea?”
Corneliu Antoniu a avut acest curaj, ne-a așezat această oglindă deseori în față, unii au vrut, unii au putut să se uite, a îndemnat la lupte „existențiale”, deseori a reușit să fie un erou, așa cum îl vedea Jacques Maritain pe poetul în genere!
La această despărțire, ne întoarcem la prezentarea unei cărți „aproape uitate”, în fapt un alt fel de exordiu la opera și viața unui bonom care a făcut istorie în megapolisul Brăila-Galați, o prezentare intitulată atunci când a fost scrisă „Întoarcerea Poetului…” „Astăzi”, când a fost/este/va fi o altfel de întoarcere, să ne amintim:
Într-un interviu publicat în revista „Dunărea de Jos”, prin anul 2007, prezentam o scurtă biografie a scriitorului Corneliu Antoniu (referitor la încadrarea sa printre colegii de breaslă criticul Viorel Ştefănescu (1) considera că „Antoniu e o figură, cum se spune, adică o persoană foarte activă, a cărei prezenţă nu numai că nu trece neobservată, ci atrage atenţia” – fie vorba între noi, definţia figurii ar fi fost săracă, dar plină de sugestii pentru cine îl cunoaşte pe poet, dacă mai jos cu câteva rânduri n-ar fi adăugat: „Personalitatea puternică şi atitudinile sale, nu de puţine ori radicale, precum şi limba şfichiuitoare care nu prea iartă prostia, mediocritatea, impostura şi alte tare omeneşti fac din Antoniu o persoană publică incomodă – de aici, cred, şi unele antipatii pe care le provoacă. În fond, însă, omul e sensibil la valoare, iar atunci când o decelează e în stare de o toleranţă, de o generozitate şi chiar de o tandreţe manifestă, pe care altminteri nu i le bănuieşti” (2)!), această biografie fiind realizată cu ajutorul domniei sale:
„Scriitorul Corneliu Antoniu s-a născut la 31 octombrie 1940, în oraşul Craiova, din părinţi bucovineni, Ioan şi Fevronia Iaţco. Aceştia erau originari din Cernăuţi, Corneliu mai având încă un frate şi două surori, toţi născuţi în Cernăuţi. Familia s-a refugiat, din cauza celui de-al doilea război mondial şi a consecinţelor acestuia, prima oară în 1940 şi a doua oară şi definitiv în 1945, în oraşul Slatina. Din anul 1952 familia se mută în Galaţi.
În anul 1954 Corneliu Antoniu este elev al Liceului Militar „Dimitrie Cantemir“ din Breaza. După doi se transferă la Liceul teoretic nr.4 din Galaţi, pe care-l absolvă în anul 1958. În toamna aceluiaşi an dă examen la Institutul de Construcţii Bucureşti, de unde este exmatriculat după 60 de zile. După absolvirea stagiului militar (pe care l-a efectuat la Craiova, între 1959-1961) se înscrie la Şcoala Tehnică de Construcţii Hidrotehnice şi Meteorologie din Arad, ambele secţii fiind absolvite cu diplomă în 1965. Din 1965 până în 1967 lucrează ca şef de staţie meteorologică la Moldova Veche, iar din 1967 îl găsim ca maistru constructor la ICMS Galaţi. Din 1961 este promovat ca diriginte de şantier la C.S. Galaţi, Serviciul Investiţii, unde lucrează până în 1972, an în care se îmbarcă ca marinar pe nave de pescuit oceanic. Aceasta până în 1976. Lucrează în continuare ca maistru principal specialist în cadrul Trustului de Construcţii Galaţi şi ca maistru instructor la Liceul „Gheorghe Asachi“ Galaţi.
În 1987 declară greva foamei pentru drepturile omului, putând fi astfel considerat unul dintre puţinii dizidenţi care a luptat în vreun fel împotriva comunismului. Din acest motiv a fost îndepărtat din viaţa socială şi politică, fiind exclus din P.C.R. şi trimis să muncească cu domiciliu forţat la diverse instituţii din Galaţi, ca muncitor necalificat. În 1988 i se acceptă totuşi funcţia de maistru principal la o întreprindere de construcţii din Galaţi (ICOR) şi este trimis la Bucureşti sub strictă supraveghere. După revoluţie este transferat la Krivoi-Rog (Ucraina) unde i se desface contractul de muncă din cauza celor două greve organizate pe şantierele din ţara vecină şi este retrimis în ţară. Din 1991 pleacă în Belgia ca refugiat politic, întorcându-se în ţară abia în 1996.
În ceea ce priveşte activitatea literară, consideră că a debutat cu poezii în revista Tomis, în anul 1967, deşi şi în perioada în care a stat în Arad a semnat texte diverse în publicaţii locale. În 1975 debutează editorial la Editura Albatros, în „Caietul debutanţilor“. În 1978 câştigă concursul de poezie organizat de Cartea Românească, fiindu-i publicat primul volum, „Ascunsa ninsoare“. Paradoxal însă, volumul apare în afara concursului. Volumul este remarcat de către Ion Caraion, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Ciobanu. În 1982 şi 1986 îi mai apar două volume de versuri, „Supunerile“ şi „Fluturele de diamant“, la editurile Eminescu, respectiv Cartea Românească. În 1988 este primit ca membru titular în Uniunea Scriitorilor, la recomandările celor menţionaţi mai sus.
În 1991 îi apare volumul „Amintiri din pădurile de Miconia“, la Editura Eminescu. În 1996, când se întoarce în ţară înfiinţează revista de cultură Antares şi Fundaţia Culturală cu acelaşi nume. În anul următor îi apare primul volum din romanul „Adio, Kap-Blanck“, cu subtitlul „Oracole. Memorii. Însemnări“, la Editura Galateea din Galaţi. În anul 2002 preşedinţia României îi acordă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler pentru Literatură.” (3)
Tot în acel interviu, intitulat „Niciun scriitor mare nu a putut să schimbe lumea”, explica şi de ce au existat pauze mari între apariţiile sale editoriale ( mă gândeam atunci la un Jerome David Salinger, existând însă o mare diferenţă: regretatul american alesese să se retragă şi din aşa zisa viaţă social literară, Corneliu Antoniu reuşind însă în acest sens adevărate performanţe, pe plan local şi nu numai, înfiinţarea Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România, căreia îi şi este preşedinte ales, fiind apogeul activităţii sale în acest domeniu): „Dintr-un soi de respect şi de umilinţă spirituală.(…) De multe ori am considerat că nu mai pot fi spuse lucruri gândite şi răzgândite de către Dante, Petrarca, Kavafis, Saint John Perse, Pasternak, Shakespeare, Eminescu mulţi, mulţi alţii… Deci am considerat, şi încă mai consider că numai atunci când ideile tale se ridică la înălţimea înaintaşilor trebuie făcute publice…”
Dar şi pentru că „umilinţa spirituală” trebuie să aibă limitele şi limitaţiile sale, după aproape 20 de ani (nu mă refer la volumul de proză din anul 1996), Corneliu Antoniu revine cu un volum de… delicatese literare (4). Deja Dan Plăeşu a publicat o microrecenzie în cotidianul gălăţean „Viaţa liberă” (5), în care a marcat şi prima lansare a cărţii, lansare desfăşurată în cadrul festivalului internaţional de literatură de la Höflein, din Austria. Prozatorul şi dramaturgul sublinia, printre altele: „Nu sunt poeme care cântă/ încântă; dimpotrivă, tulbură, întreabă, dezvăluie adevăruri poate neplăcute despre unele esenţe sau chiar repere de suflet. Poezia ce dă titlul cărţii trimite către o amplă cascadă de trăiri săvârşite pentru şi în numele creaţiei; dar cât de greu se poate pătrunde în interiorul acelui spaţiu în care, totuşi, „visele rămân nevisate”!”
Este, aşa cum observa şi V.Ştefănescu (6), „o poezie eminamente metafizică” dar la fel de bine s-ar putea spune că scrierile din acest volum, care sunt traduse şi în germană, engleză şi franceză (7), sunt profund religioase, chiar dacă poartă pecetea căutării şi a îndoielii: „Ştiam şi eu, şi tu ştiai/ Că nu există Adonai”( p.25). Frazele citate exprimă chiar o certitudine dar, oameni fiind, dacă n-am fi găsit deja, n-am mai fi căutat ( unul dintre cele 10 poeme se intitulează „Găsindu-te în chiar momentul pierderii află acum cauzele şi efectele”, p.32)… Rubem A.Alves (8), considerat de către unii (9) un Steinhardt brazilian, îşi imaginează că ar putea scrie un nou prolog pentru „Evanghelia după Ioan” în care am găsi o definiţie a teologiei care ne ajută la înţelegerea spiritului religios în care au fost scrise poemele lui Corneliu Antoniu: „teologie este Cuvântul rostit înaintea Golului,/ ca o invocare a Celui Absent…/ Locuim în uitare./ Cuvintele pe care le ştim nu sunt adevărul nostru./ Gândesc, deci sunt./ Sunt unde gândesc./ Dar acum lumea s-a răsturnat./ Unde gândesc, nu sunt./ Sunt unde nu gândesc./ Sunt unde este uitare./ Nu ştim nici măcar cum să ne rugăm.
Rugăciunea: numele dorinţei noastre. Dar nu mai ştim nici chiar numele dorinţei noastre.”
Ceea ce poate completa fericit ceea ce scria V.Ştefănescu (10) referitor la piesa de rezistenţă a volumului „Ascunsa ninsoare”, „amplul poem „Monodelfia”, în care mai toate motivele recurente ale cărţii se reunesc spre a contura o neobişnuită viziune a „absenţei”, din care, totuşi, speranţa nu lipseşte, dar se întrevede, ca împlinire, tot într-un plan spiritual, ca renaştere după trecerea prin această lume”.
Revenind direct la ludicul titlu al cărţii, ajungem la prefaţa lui Ioan I.Ică (vezi nota 9) în care găsim indirect trimiteri la bucuria de a fi a Poeziei antoniene, care, poate nu neapărat conştient în acest caz, atinge sacralitatea bisericii sau a cârciumii, „în care fiecare bea pe fiecare”, în care se scrie despre „un paradis al fructelor de mare”, despre „pofte” (p.26), dspre „grămezi de mere” (p.40) ce aşteaptă să fie muşcate iar şi iar: „Gustarea, ospăţul, e imaginea centrală a revelaţiei biblice, atât a creaţiei omului, cât şi a desăvârşirii sale eshatologice; Împărăţia lui Dumnezeu anticipată în Euharistia Bisericii, în Evanghelia lui Iisus Hristos, nefiind altceva decât un infinit ospăţ sau banchet eshatologic.” (11)
Şi nu orice ne îmbie să gustăm Corneliu Antoniu, ci „fructe de mare” în acest infinit „târg al deşertăciunilor” şi al împlinirilor efemere, cu adrese spre pretutindeni şi spre nicăieri, care este internetul, un alt univers în alt univers…
„Aşa cum excelent arată Rubem Alves, nu universul conţine trupul, ci trupul conţine universul, iar secretul lor ultim (şi visul nostru originar) e paradisul – mister al creaţiei şi întrupării sensibile a lui Dumnezeu („măruntaiele lui Dumnezeu oferite nu pentru a fi gândite, ci pentru a fi mâncate”) şi metaforă supremă a trupurilor noastre menite desfătării pure a mâncării lumii întregi ca fruct în grădina trupului omenesc. Chiar şi cuvintele lui Dumnezeu, nu doar substanţa lumii, sunt făcute pentru a fi mâncate (cf.Matei 4, 3-4 şi Apocalipsa 10,10). (…) fapt adeseori uitat, mâncarea este lecţia de bază a oricărei comuniuni, a adevăratei cunoaşteri şi a dragostei: a iubi înseamnă a mânca şi a fi mâncaţi, a cunoaşte şi a fi cunoscuţi, fiindcă iubirea şi dorinţa sunt un sinonim al foamei, şi lecţia ei e înscrisă fără cuvinte în trupul nostru născut într-o grădină (simbolul frumuseţii divine), fiind el însuşi o bucătărie care prin focul dorinţei se desfată infinit de ospăţul lumii, întrupare şi trup al lui Dumnezeu, în care e menit la rândul său să se transforme. Povestea întrupării şi a ospăţului paradiziac e propria noastră poveste, arată Rubem Alves: „hristologia e antropologie, e biografie”, „taina lui Dumnezeu e taina trupurilor noastre”, taina uitată însă, reprimată în visele noastre, exilată în artă şi răstălmăcită idealist şi ideologic”. (12)
Şi (auto)biografic îşi începe Corneliu Antoniu şi cartea, şi poemul care dă numele cărţii (sau, dacă vreţi, plachetei, deoarece conţine zece texte în limba română, dintre care unul se repetă, nu fără intenţie): „1.Pentru că/ o viaţă întreagă am umblat ca Vodă prin lobodă/ îmblânzind oglinzile perfecte/ (mica deşertăciune a deşertăciunilor)/ m-am mutat acum în/ turla bisericii…” (p.8). Este vecin poetul cu „imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată”, cu semnul împăcării cu Sfânta Absenţă, cu Marele Posibil, curcubeul…
Să fie oglinzile perfecte cele „cu un înăuntru” – „o idee nebună care se găseşte atât la Lewis Carroll, cât şi la Escher”? (13)
Se prea poate… Ajuns la vârsta Poeziei (14) – prilej pentru noi de a-i ura mulţi ani cu sănătate! -, poetul este lucid şi la întrebarea „ce e poezia” bombăne (ne imaginăm aceasta!): <<Ce au văzut şi vor să spună poeţii, nu poate fi spus. Goethe ştia că sarcina poeziei este imposibilă, pentru că ea este „limbajul inexprimabilului”>>. (15) Altfel spus, este vorba de limbajul uitării: „dar n-are importanţă dacă nu ne aducem aminte, pentru că un Străin sălăşluieşte în noi, care ştie ce spune uitarea noastră…
Acolo, sub reflectările de pe suprafaţa lacului,/ acolo unde ideile clare şi distincte ne abandonează,/ unde privirea noastră este submarină,/ Duhul îşi rosteşte Cuvântul Său tainic.
Şi – în ciuda uitării noastre – Dumnezeu „ştie ce anume se spune în acea limbă pe care n-o înţelegem”.
Adevărul nostru sălăşluieşte dincolo de cunoaşterea noastră. Sălăşluieşte în visele noastre” (16) Şi aceste exemple completează excelent cuvintele cu care V.Ştefănescu îşi încheia studiul din cartea sa de debut, studiu publicat iniţial în revista Poesis, nr.6-7, iunie-iulie, 2004, p.33-34: „Reevaluarea canonului literar dinainte de revoluţie ar trebui să-l ia în consideraţie şi ca pe un oniric lucid, explorator al unui univers imaginar original – practic, un important poet al generaţiei sale (şi nu numai). Şi după cât de dinamic şi de substanţial este, cum spuneam la început, n-ar fi exclus ca surprizele operei sale virtuale să nu se fi epuizat.” (17)
Şi iată-l cum stă într-o turlă onirică, spunând că Poezia este mereu în faţa noastră! Acolo, în acea turlă, „visele rămase nevisate/ se aud urlând (…) din noaptea luminată:/ zum zum zum – a fost odată, ca niciodată/ o întâmplare neîntâmplată” (p.11), Corneliu Antoniu completând inspirat ceea ce scria altădată un Alvaro de Campos: „Pot să iau cu mine, în cealaltă lume,/ visele pe care am uitat să le visez?/ Aceste vise – visele pe care nu le-am visat -/ sunt stârvul meu.” (18)
Poezia, ca şi Poetul, este lăsată „la vatră/ zace carbonizată cu faţa la cer,/ cât fum atâta veşnicie!” (p.10). Cu „privire submarină”, intuim că în biserică stă poezia, se aprinde, dă foc la biserică, renaşte, pasăre phoenix sau pasăre mierlă, omul e poezie mai mult decât poet, poezia are grijă, grija de „ouăle de ţestoasă sau de vulture/ care încă nu au terminat de visat”, da, visul este cel mai important, iar biserica (poate însăşi o nouă veche ţară sfântă, cu toţi oamenii ei, scăldată într-o „liberă şi închipuită democraţie”) chiar scrum fiind, n-are cum să ardă când în orice clipă se poate urina cu folos metafizic asupra dicteului automat al existenţei…
Deloc facil, amintind de poeme ale lui T.S.Eliot, scrisul poetului ne trimite, printre altele, cu gândul la un Ezzelino, Il Terribile… Nu numai pentru că respectivul (deşi este posibil ca autorul să nu se refere la acesta, personajul istoric care a tulburat la început de mileniu II d.Hr. aproape întreaga Italie şi niţeluş un Sfânt Imperiu) apare în poemul „Tapet cu hieroglifă”, poemul care se repetă, dar aluziile de aici (şi nu numai) ni-l arată pe Corneliu Antoniu ca un posibil Il Terribile al poeziei de la Dunărea de Jos, înconjurat de „Pelerini cu lunetă” (alt titlu de poem, p.23) înaintând în Oraşul care „şi-a întors buzunarele pe dos”, într-o misiune tainică, similară căutării Sfântului Graal, dar mai misterioasă, deoarece stânga nu trebuie, nu-i aşa, să ştie ce face dreapta…
Ca orice poet care se respectă, suprarealist ori ba, îşi construieşte propria mitologie: Prietenul (divin), iubit „ca pe un frate/ Timp de zece, o sută, o mie de ani/ De-a-lungul apelor şi de-a-lungul mitrelor”, „Poetul rătăcitor”, nemuritor, aşteptând scrisori de la muritori, scrisori care n-au mai venit, Marea Singurătate, Umbrele ( din poemul cu nume misterios LA MELINE, titlul provocându-l pe hermeneut să caute prin dicţionare dar neajungând la nici un rezultat satisfăcător, subtitlul „Logiile del Grano” aruncându-ne şi mai bine în nişte neguri firenziene), Cuvintele ( cu orgoliul lor „de a avea o patrie”), o Italie magică, frontierele, Frica (alt titlu de poem), poftele („Rock and fuck you”, p.26), „ultimul tufiş din rai”, elementele primordiale, „rama ascuţită a iluziei”, Semnele, Oceanul şi fructele sale, deja amintiţii pelerini cu lunetă care „vin de foarte departe încât/ Se duc singuri în spate ca într-un vis/ Al unui alt vis scăpat din tolba/ Unui cerc. Care cerc desigur/ E un mesager, un fel de mesia/ Al altui cerc care poartă în el/ Un pelerin cu luneta în spate/ Prin care se poate vedea cum dorm/ Şi visează în urma altui vis/ Visat din timpurile care îi fac să vină/ De foarte departe din alt timp/ Spre o formă ciudată a mirării.”
Cum se observă, Corneliu Antoniu este un campion al visării literaturii, un rival al lui Dom Cobb (19), în ceea ce priveşte măiestria călătoriei din vis în vis, adept al religiei uimirii în faţa „alunecării lente/ între lentilele închipuirii”, crezând, într-un fel, asemenea unui Novalis, că „Poezia e realul absolut”, că poezia „este o soră neînţeleasă a magiei” (20), ştiind, se pare, conform vorbelor aceluiaşi Guimarães Rosa, că „totul este real, pentru că totul este inventat” (21). De aici nimic mai firesc decât psalmierea, dialogul nesfârşit cu Necunoscutul sacru: „Şi câte umbre ai, câte drumuri/ Şi câte urme în tine?/ Diavol să fii sau zeu un capriciu/ Al unor// introvertite provincii/ îmbătrânite îndrăzneli.// Faţă în faţă cu ele şi acum – apa,/ Calcarul. Pe lângă el respiră viermii/ Albaştri. Ideile ferigii -/ Originea perfidă a supravieţuirii/ Sub alte forme/ Cu alte mijloace.// Şi mult mai târziu – otrava,/ Rama ascuţită a iluziei,/ Semne pe care le-ai rătăcit,/ Umbra şi fantoma ei în tine şi/ Gata distrus contemplându-te cum ieşi din adânc./ Plaja, nisipul, limba care te-a inventat.” (Poemul „Desigur o piatră trebuie să fi fost”, p.36-37). Altfel spus, la marginea ereziei, chiar dacă Dumnezeu a fost inventat, EL există…
Bref, Dan Plăeşu avea dreptate, pe lângă onorabila adunare a poeţilor din Austria. Avem de-a face cu o bijuterie de carte sau, dacă vreţi, cu un ospăţ liric deosebit, care abia ne-a trezit pofta… de Corneliu Antoniu. Anunţata antologie a poeziei sale va desăvârşi banchetul literar-sapienţial. Il Terribile Antoniu (urmărindu-l sau nu pe Ezzelino) spunea în interviul amintit, la întrebări precum „Poate oare spiritul să fie învins de materie?”, „Frumuseţea va salva lumea”? Sau logica, inteligenţa? Deşi frumuseţea la care se referă Dostoievski are legătură şi cu sacralitatea logicii, a Inteligenţei, a Sofiei… Mai concis şi oarecum altfel spus: va salva ceva, cineva lumea sau… merită a fi salvată aşa cum este?” (scuzată să ne fie repetiția): „Nu cred că spiritul poate fi învins de materie, dar putem vorbi de o materialitate a spiritului care poate lua diverse forme (o carte, o partitură muzicală, un tablou). Nu cred că este o luptă între spirit şi materie, ci o conlucrare, o comunicare şi un echilibru. Disciplina cosmică ne învaţă că atunci când una dintre aceste trei dimensiuni esenţiale dispare, nu rămâne niciun învingător. (…) Lumea este cum suntem noi, vorba lui Eminescu. Întrebarea mai corectă ar fi fost „De ce ar trebui salvată “. Şi mai ales de cine. Niciun scriitor mare nu a putut să schimbe lumea. Răspunsurile existenţiale se găsesc în oglindă. Cine are curajul să se uite în ea?”
Dacă nu veţi împietri (fiind din „traista în care dorm meduzele şi arginţii”), veţi vedea totuşi Poezia, teribilă, poate înspăimântătoare, poate şăgalnică şi seducătoare, poate Viaţă, poate Moarte, poate „eşarfă între pulpele Madonei înfiptă în zid”, poate un mare oraş deasupra căruia ai putea să te înalţi şi să vezi Trei Umbre culegând oameni sau stele, „la marele ocean planetar/ Dintre ape” alegând pulberea… (22)
Note:
1 Viorel Ştefănescu, Filografii, Ed.Arteuro, 2005, capitolul „Soarele cash: Corneliu Antoniu”, p.49-54.
2 Op.cit., p.49.
3 Suplimentul „Poster” al revistei „Dunărea de Jos”, serie nouă, nr.69, noiembrie 2007.
4 Fructedemare@yahoo.rom, Fundaţia culturală Antares, Galaţi, 2010.
5 „Lansare de carte în Austria: O bijuterie lirică”, numărul din 13 septembrie 2010.
6 Ibidem, p.50.
7 Numele traducătorilor: George Astaloş, Petru Iamandi, Peter Sragher şi Carmen Racoviță.
8 În „Cartea cuvintelor bune de mâncat” sau „Bucătăria ca parabolă teologică” (titlul în original „The Poet, the
Warrior, the Prophet”, The Edward Cadbury Lectures 1990, SCM PRESS, London & TRINITY PRESS
INTERNATIONAL; Philadelphia), Ed.DEISIS, Sibiu, 2007, traducere de Virginia Gâlea, p.68.
9 Prefața diac.Ioan I.Ică la Rubem A.Alves, op.cit.
10 Op.cit., p.50-51.
11 Prefaţa lui I.I.Ică, p.12.
12 Ibidem, p.13-14.
13 Rubem A.Alves, op.cit., p.25.
14 Ceva mai puţin, e drept, 70 de ani la 31 octombrie 2010.
15 Ibidem, p.63
16 Idem, p.68-69.
17 V.Ştefănescu, op.cit., p.54.
18 Aceste versuri sunt moto la Capitolul al III-lea al cărţii lui R.A.Alves, p.71.
19 Personajul interpretat de către Leonardo DiCaprio în filmul „Inception”, în regia lui Christopher Nolan,
personaj iscusit în furtul/implantarea de idei din/în vise; altfel spus, un bun călător şi o bună călăuză în lumea
viselor, coborând din vise în vise.
20 Guimarães Rosa, cf. R.A.Alves, op.cit., p.146.
21 Ibidem, p.91.
22 Fructedemare@yahoo.rom, p.44.
