Bărbatul din spatele ceţii

Motto: „i-a părut rău că visul se terminase. Unde altundeva mai putea s-o ţină de mână? Unde altundeva putea să mai aibă impresia că încă erau împreună?” Florin Irimia

Am găsit în Bărbatul din spatele ceţii genul de scriitură care aminteşte de Joyce, Oameni din Dublin – fluxul conştiinţei, visul, ceaţa, observaţia de natură psihologică. Sau de Melville (Call me Ishmael) ori, mai curând, de Proust, pentru că timpul este, pur şi simplu, de neaşezat cronologic când vine vorba despre un vis (şi despre memoria afectivă) – iar cartea asta se aşază în matricea unui vis. Sau poate de Takashi Hiraide, Pisica musafir, pentru că sunt destui pui de pisică în aceste povestiri care scot la iveală, ca la Haruki Murakami, alt iubitor de pisici, neaşteptate legături. E multă cultură adunată într-o singură carte, care nu e doar continuarea Maşinuţelor chinezeşti, e mai mult.

„Mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă” spune în mai multe rânduri protagonistul acestei proze, în momente-cheie ale vieții, când devine conştient că ființe și întâmplări din trecutul său sunt, într-un mod inexplicabil, parte dintr-un scenariu, în plină desfășurare, al propriului destin, fac parte din prezent şi din viitor, n-au dispărut în uitare. O carte descoperită, cândva, în copilărie, în vagonul plin de maculatură (celebrele şi de nenumit reviste cu coperte lucioase din Occident) tras pe o linie secundară într-o gară obscură, poartă, pe lângă izul de mucegai, și un conținut inaccesibil – cartea e scrisă în limba germană de un autor cu nume ce pare românesc, Achim Florian. Acesta este momentul intrării în scenă a Bărbatului din spatele ceţii.

Dintre temele importante ale acestui roman, condiția scriitorului mi se pare cea mai dureroasă. Să scrii, fiindcă nu poți trăi altfel, într-o societate care nu mai este deloc interesată de literatură înseamnă să trăiești o experiență de coșmar. Biblioteca borgesiană, în care se află şi Der Mann binter dem Nebel, nu mai este un Paradis, ci un Infern.

Nici măcar oamenii apropiați, părinții sau femeile iubite, nu înțeleg nimic din experiența scrisului. În plină maturitate, scriitorul este un om întors către sine, mai mult absent decât prezent, subţiat. Eliberarea de sub imperativul scrisului e doar un exerciţiu făcut în imaginaţie, atunci când tatăl, spre a-şi arăta dezaprobarea faţă de ce a devenit fiul său, îi înapoiază scrisorile, pe toate, singurele dovezi ale unei relaţii de bună comunicare între cei doi. Părea că s-a vindecat de scris şi că:

„Azi are timp pentru toate, serviciu și timp liber, obligații și pasiuni deopotrivă, azi face efectiv lucruri, nu doar stă în fața calculatorului, prins în mrejele propriilor cuvinte, în capcana propriilor ficțiuni. Se simte, cu alte cuvinte, cu cuvintele lui, mai exact, „un om dezlegat”, anonim, neștiut de nimeni, cum era și-nainte, dar complet liber. Căci de fiecare dată când se așeza la birou ca să scrie, imediat se pogora asupra lui nu duhul sfânt, ci sentimentul că era luat prizonier și dus într-un lagăr. Un lagăr al frustrării și neputinței, al lipsei de relevanță și-al inutilității.” (p. 187)

Pe la 10 ani, fusese copilul introvertit care privea cartierul cocoțat într-un nuc, așteptând ninsoarea, perfect capabil să realizeze sinteza imagistică a realităţii. Iar ninsoarea mult dorită vine, doar că vine târziu și, mai mult, vine într-o zi în care copilul vede, captivi în perimetrul ferestrei, un bărbat și o femeie clocotind de ură, gata să se năpustească unul asupra celuilalt, înainte de divorţ.

Tot ce trăiește semnificativ, mici întâmplări care capătă în imaginație un contur pe care nu-l avuseseră în realitate, se păstrează într-un fel de memorie proustiană. De exemplu, bicicleta ruginită, delabrată, cu care cade într-o groapă, destul de adâncă și plină de broaște, reapare pe fundul unui lac limpede, în Macedonia, Lacul Ohrid, în care e cât pe ce să se înece. Mai târziu, poate vedea bicicleta de la fereastră, sprijinită de zidurile unui oraș care, i se spune, este Berlinul. Pe bicicletă străbate, în apropiere de Berlin, o pădure, în Krumme Lanke, pe furtună, încercând să-și îmblânzească spaimele. Este aceeaşi zi în care vede cerbul însetat, în ciuda ploii, aceeași zi când Wishful Thinking întâlneşte, violent, realitatea, a cărei alonjă e retezată de viteza unei maşini. Iată cerbul:

„Miji ochii spre locul cu pricina şi desluşi, la vreo 50 de metri în faţă, camuflat de copaci, dar şi de stropii de ploaie care i se adunaseră prompt pe lentile, un luciu de apă acoperit de mătasea-broaştei, unde, aplecat deasupra bălţii, stătea un cerb masiv căruia, în ciuda ploii, părea să-i fie sete. Nu mai fusese niciodată martorul unei asemenea scene, un cerb în mediul său natural, darămite unul atât de înalt cum era ăsta, aşa că pentru câteva secunde rămase nemişcat, nu neapărat ca să-l vadă mai bine, ci ca să nu-l sperie, intuind că şi cel mai mic zgomot urma să-l facă să plece. Cerbul bău cât bău, apoi, brusc, îşi ridică capul şi se uită fix înspre el, ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna că se află acolo. Stătu aşa preţ de o secundă sau două, după care, cu o smucitură scurtă, se întoarse cu spatele şi o luă la goană, dispărând ca o nălucă în desişul pădurii. În schimb, el rămase pe loc, înmărmurit, parcă nevenindu-i în continuare să creadă sau aşteptând să se mai întâmple ceva (dar ce?)…” (p. 212)

Iată accidentul, primul, cel care i-a creat senzaţia că cineva a oprit timpul, nu pentru el, pentru celălalt, şoferul, astfel încât, în ultima secundă, să se simtă graţiat – şi să poată face, ulterior, de-a lungul anilor, exerciţiul contrafactual, dar ce-ar fi fost dacă…:

„M-am gândit mult la ziua aceea. Mă mai gândesc și azi uneori. Cine sau ce a făcut timpul să se oprească în loc pentru cel aflat la volan, astfel încât eu să pot cădea în voie fără să ajung sub roțile mașinii? Pentru că multă vreme am fost convins că asta se-ntâmplase atunci. Sau poate, îmi spuneam alteori, cineva pur și simplu mă extrăsese din timpul acela în care-mi duceam naiv existența, ziua pedalând zor-nevoie, seara uitându-mă la serialele vremii – Lumini și umbre, Omul din Atlantis, Bulevardul Paulista – ca să mă țină suspendat într-o dimensiune secretă, ca un fel de cămară, special făcută pentru momente ca astea. Mă gândeam chiar că n-ar fi fost exclus ca pentru o secundă sau două să mă fi făcut complet nevăzut, numai ca să reapar miraculos, să mă materializez din nou pe strada aceea un pic udă de la ploaia care căzuse recent, un pic pudrată cu ceață sau poate cu aburii cere ieșeau din pavaj din cauza căldurii, ca și cum sub pământ s-ar fi aflat un cazan cu apă clocotită, dar nu înainte ca mașina să se fi oprit la numai o palmă de capul meu doldora de visuri, aiureli și fantasme, suficient însă ca să nu fiu lovit, iar visurile, aiurelile și fantasmele să continue netulburate pe mai departe. Evident, azi nu mai cred așa ceva. Azi pur și simplu cred că am avut noroc, cum alte dăți am avut ghinion, și că nu-i exclus ca data viitorare, oricare ar fi contextul, deznodământul să fie altul.” (p. 15)

Visul face trecerea de la un moment important la altul, rezolvă problema saltului temporal şi încheie, cum nu se poate întâmpla în realitate, conflicte rămase în stadiul de răni deschise. Visul este legat de necesarele reîntoarceri în locurile purtătoare de semnificaţie. Blocul (sau Berlinul) din cartierul insalubru este un fel de Combray:

„blocul care a crescut odată cu mine şi pe care nu l-am părăsit, de fapt, niciodată, nici când am plecat să fac facultatea, nici când m-am mutat din el în alt bloc, nici când taică-meu a vândut apartamentul şi s-a mutat el însuşi de-acolo, în blocul ăsta, aşadar, mă-ntorc eu în vis, intru în holul de la intrare, aproape ca un intrus, ca un hoţ, ceva parcă îmi spune că n-ar trebui să mă aflu aici, taică-meu ar putea coborî în orice clipă, în vis el încă locuieşte aici, locuieşte cu o femeie tânără, cu o hoaţă pe care căsătoria cu el a făcut-o femeie cinstită…” (p. 192)

Cândva, în copilărie, într-o seară de iarnă, din pricina întunericului, o femeie îl confundă cu un alt copil și îl ia în brațe, bucuroasă de întâlnire. Pentru câteva minute, băiatul acceptă o identitate străină. Mângâierile și îmbrățișările acestei femei, chiar dacă nu-i erau adresate lui, ci unui oarecare Mihăiță, îi fac o plăcere enormă, cu toată dezamăgirea care se întinsese pe fața femeii, „ca un rimel de proastă calitate”, când își dă seama de confuzie. Nu avusese puterea atunci să-i mulțumească acelei femei străine pentru îmbrăţişare, dar face asta după treizeci de ani, când se trezește spunând cu glas tare: „Mulțumesc mult de tot.”

Alte secvențe se decupează splendid în materia cărții, ca elemente de atmosferă și pretexte de scurtă poezie a vieții, fără să aibă un rol important în „desenul” mare al narațiunii. Secvenţialitatea este o secţionare a realităţii şi o iluzie care îţi permite să vezi un bărbat stând în spatele ceţii, ca şi cum ceaţa ar fi un zid – la limita unde se termină zidul de ceaţă şi începe visul te aşteaptă un lift, ca un taxi venit la comandă, semnul că urmează să se întâmple ceva.

„Când ieşeau iarna să se bată cu zăpadă şi câinele se întorcea cu ţurţuri în blană. Când se cocoţau toţi trei în pat şi citeau. Ei cărţi, iar câinele dragostea din privirile lor.” (p. 182)

„Eu, spre exemplu, am încercat să fac ce mi-a spus maică-mea, nu cu voce tare și nu direct, ci prin intermediul unui vis pe care l-am avut la scurt timp după ce divorțase și în care o întrebam dacă mă mai iubește sau nu. Mi-a răspuns imediat, acolo, în vis, și n-am să uit niciodată cuvintele ei, normal, mamă, că te iubesc, te iubesc mult de tot, dar nu uita să te iubești și tu ceva mai mult, dragule! Nu că ea ar fi făcut-o vreodată, vreau să spun să se iubească pe sine, dar de asta nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când însuși divorțul părea să se fi petrecut într-un vis, unul din acelea care se pricep să-ți pună un zâmbet trist pe față și multă dezamăgire în suflet. Și în momentul în care le visezi, dar mai ales după.” (p. 55)