Cum scriu o poveste grozavă. Fă-ți cititorul să aștepte!

Motto: „Un text e o maşină leneşă care aşteaptă de la cititor o vie colaborare“.

Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă

Poate că aș fi trecut cu indiferență pe lângă această carte care oferă, în esență, câteva rețete de scriere creativă. Nu cred că poți învăța sau că poţi fi învăţat să scrii excepţional. Poţi învăţa, după un timp, să scrii profesionist, adică aşa cum scriu şi alţii. Vei sfârși prin a scrie după și în tiparul oferit și altora, deci vei pierde originalitatea. Creația literară (şi de orice alt fel) nu este un produs de serie.

Totuşi, adolescenților le este foarte greu să scrie o narațiune simplă – asta e altă poveste, legată, mai curând, de omniprezenta lectură a imaginii şi de cvasiabsenţa lecturii clasice a textului. S-ar putea ca această carte, Cum scriu o poveste grozavă, să aibă rostul ei, fiind adresată celor care au nevoie de o minimă şi rapidă iniţiere în tehnica scrierii unui text literar. Poți fi învățat, până la un punct, în X paşi, cum şi ce ar trebui să scrii. Ulterior, este nevoie, în termeni arghezieni, de „inspirație și meșteșug”.

Există pasaje în cartea asta scrise într-un registru al candorii, să-l numim aşa. Ai vrea să râzi, dar te împiedică seriozitatea tonului cu care sunt livrate „rețetele”. În fond, romanticii credeau și ei că inspirația vine, ca un „arhanghel de aur”, în vis – în mare, procesul se petrecea astfel: adormeai, visai şi făceai ulterior transcrierea visului. Se mizează pe funcția imaginației, ca într-un exercițiu de mindfulness. Suntem departe, foarte departe în demersul indicat de Caroline Lawrence, Cum să scriu o poveste grozavă, şi de suprarealitatea care, în epoca lui André Breton, desfiinţa graniţele dintre vis şi starea de veghe.

Şi totuşi inspiraţia apare de undeva, iar autoarea acestei cărţi ştie sursa. Cascada de idei este un proces tratat cu rigoare – un scriitor nu se poate lipsi de carnețel, pe care-l ține aproape, noaptea, pe noptieră, ziua, la purtător. Consemnarea oricăror idei, frânturi de imagini, senzaţii, toate precedă scrierea propriu-zisă a unei proze bune:

„Visează cu ochii deschiși pe muzică.

Pune-ți niște muzică. Cuvintele distrag partea responsabilă cu visatul din creierul tău, așa că e mai bine să încerci cu o muzică fără versuri. Când muzica curge, închide ochii și folosește-ți imaginația. Unde te duce gândul? Pe un vârf de munte? Într-un oraș? Pe plajă? În adâncul mării? Într-un templu antic? Ce moment al zilei îți evocă muzica? Cum e vremea? E cineva acolo? Ce face? Ce mirosuri simți și ce auzi? Încearcă să-ți notezi ce-ai văzut, ce-ai simțit, ce-ai mirosit și ce-ai auzi, înainte ca senzațiile să dispară.” (p. 14)

Fără îndoială, aceste sfaturi atrag atenția asupra unor elemente pe care le regăsim în orice narațiune. Cum se construiește un personaj, în ce contexte capătă complexitate și suscită interesul cititorului, care este parcursul său și ce adversari are, iată noțiuni de naratologie prezentate simplu (poate, acesta e adevărul!, și simplist), pe înțeles. E important că personajul are, de multe ori, ceva din alcătuirea morală a autorului său. În fine, ca să fie credibil la nivel moral și psihologic, ar trebui să aibă și un călcâi al lui Ahile. Sau o pisică:

,,Salvează pisica! Aceasta e o scenă care se petrece adesea mai pe la începutul poveștii: personajul principal face ceva drăguț ca să ne placă de el, cum ar fi să salveze o pisică rămasă într-un copac. Când am citit pentru prima oară despre asta în cartea gurului scenaristicii Blake Snyder (intitulată Salvează pisica!), am ridicat sceptică dintr-o sprânceană și mi-am zis: Pe bune? Dar chiar în aceeași seară, eu și soțul meu ne-am uitat întâmplător la un western numit Spânzurați-i sus și scurt, iar primul lucru pe care îl face cowboy-ul e să salveze un vițel! Nu s-a rostit o vorbă, dar noi știm că-i un tip bun. Știm că e eroul nostru. La începutul filmului Vaiana, tânăra salvează un crab. În Vrăjitorul din Oz, Dorothy își riscă viața ca să-și salveze câinele, pe Toto. La începutul filmului Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute, Indiana Jones îl salvează (de două ori) pe ghid, deși știe că probabil acesta îl va trăda. WALL-E își salvează prietenul, gândacul. Sughiț nu ucide dragonul pe care l-a rănit, ci-l salvează. Și așa mai departe… Poți să recurgi și la o întorsătură haioasă pe care o numesc Omoară câinele, ca să arăți că poate eroul tău nu e chiar atât de bun.” (p. 148)

Se observă că limbajul cărţii este nu doar accesibil, puternic colocvial, uneori are şi abateri stilistice – să nu intrăm în amănunte. Nivelul calitativ al prozei care urmează să fie scrise pare să depindă mult de pregătirea unor etape, parcurse minuţios. Termenul intrigă este folosit cu sens foarte larg, de naraţiune, nu ca moment al subiectului:

„Uite, pe scurt, cele șapte momente ale intrigii:

Problemă (Nevoia) – Eroul tău are o problemă.

Dorința – Eroul tău întrevede ceva despre care crede că i-ar putea rezolva problema.

Adversarul – Cineva sau ceva are același obiect al dorinței cu eroul tău și se confruntă cu el când acesta încearcă să obțină ce vrea.

PLANUL- Planul eroului de a-și împlini dorința presupune adesea o călătorie.

Lupta – Aceasta e confruntarea finală, care decide dacă eroul se alege cu obiectul dorinței lui sau nu.

Cunoașterea (Recompensa) – Fie că eroul tău obține sau nu ceea ce voia, învață ceva.

Nivelul nou – Eroului îi e fie mai bine, fie mai rău decât la începutul poveștii.

Am început să folosesc această structură drept bază pentru ideile mele, dar de-a lungul anilor mi-am dat seama că frumusețea celor șapte pași e că au loc în fiecare zi a vieții noastre. Avem cu toții micile dorințe și lupte în familia noastră: vrem să intrăm primii la baie, vrem ultima felie de pâine prăjită, vrem să ne găsim echipamentul de sport etc. Și la școală avem dorințe și lupte: să-l evităm pe puștiul agresiv, să ne găsim prietenul, să luăm o notă bună la test, să câștigăm meciul, să primim rolul pe care ni-l doream în piesa de teatru. Avem, de asemenea, dorințe pe termen lung: să intrăm la o anumită școală, să avem o carieră bună, să ne lăsăm cumva amprenta asupra lumii, să avem o familie. Cei șapte pași ne arată că putem învăța ceva din fiecare luptă, fie că ne alegem, fie că nu cu obiectul râvnit.” (pp. 21-22)

O asemenea desfăşurare a paşilor de urmat atunci când scrii un fragment de proză ne aminteşte, poate, de Morfologia basmului, cartea lui Vladimir Propp, măcar prin atribuirea de funcţii personajelor, dacă nu şi prin jocul secund al semnificaţiilor unui text. Iată, se pleacă de la o Problemă care declanşează universul diegetic:

„1. Problema (Nevoia)

Orice poveste începe cu o problemă. Unii eroi au probleme enorme. În filmele cu James Bond, un geniu diabolic vrea să distrugă lumea. În Omida mâncăcioasă, de Eric Carle, unei omizi îi e foarte foame. Problemă Flaviei e că tatăl ei și-a pierdut inelul cu sigiliu. Nu e cea mai zguduitoare problemă, dar e o problemă. Nevoia – din paranteze – e lucrul de care are nevoie să aibă o viață mai bună, și adesea legată de defectul lui.” (p.18)

Mi-a plăcut în mod special din această carte un capitol intitulat Clișeul de prim ajutor, fiindcă oferă soluții simple prin care se deconstruiesc stereotipiile – în loc să spui „Când viața îți oferă lămâi, fă limonadă”, poți scrie altfel, modificând nu structura, ci materialul lingvistic: „Când viața îți oferă struguri acri, fă oțet”. Măcar ca exercițiu de ieşire din tipare, sugestia aceasta este utilă. De asemenea, se precizează că pot fi folosite clișeele pentru a construi discursul unui personaj din tipologia negativă – indolent, lipsit de imaginație.

Fă-ți cititorul să aștepte. Iată un imperativ care păstrează viu interesul pentru evoluția evenimentelor. Cliffhanger (momentul de suspans) este o tehnică interesantă prin care eroul este abandonat, la final de capitol/serial, într-un moment dificil. Imaginea unui personaj care rămâne agăţat de o stâncă este, să recunoaştem, puternică. În felul acesta, se ridică nivelul de așteptare al receptării faţă de capitolul/episodul următor.

Temporizarea este, în altă secvență, numită meraforic Cana de cacao – eroul nu trebuie să se ocupe doar de problema sa, e important să fie plimbat pe la prieteni, să primească o cană de cacao sau de cafea, să interacționeze cu diverse cercuri sociale, procedeu prin care acțiunea capătă complexitate.

Cei care au citit deja tratate de naratologie şi sunt familiarizaţi cu G. Genette, Jaap Lintvelt, Roland Barthes, Umberto Eco vor tresări, poate, uşor deranjaţi la auzul acestui titlu – comercial, cu adresare directă: Cum să scriu o poveste grozavă. Ştiu mulţi adolescenţi care vor să devină scenarişti, ei ar putea începe de aici, de la scrierea grozavă, cu o condiţie, să ajungă, la un moment dat, şi la Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier, e o sugestie, ca să afle ce este un scriitor, ce este vocaţia literară:

„Azi nimeni nu mai vorbeşte aşa despre vocaţia literară sau artistică, însă, deşi explicaţia oferită acum este mai puţin grandioasă ori fatidică, ea rămâne totuşi destul de vagă, o predispoziţie de origine incertă care îi face pe unii bărbaţi şi pe unele femei să-şi închine viaţa unei activităţi spre care într-o bună zi se simt chemaţi, aproape obligaţi s-o desfăşoare, pentru că intuiesc că numai exercitându-şi acea vocaţie – scriind tot felul de istorii, de exemplu – se vor simţi realizaţi, în deplin acord cu sine, oferind tot ce au mai bun, fără senzaţia mizerabilă a irosirii vieţii lor.” (p. 7)

Cum să scriu o poveste grozavă de Caroline Lawrence