Luni, 18 aprilie, a avut loc la Teatrul de Animaţie Ţăndărică (Sala Lahovari) lansarea cărţii Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele (text: Matei Vişniec; ilustraţii: Andra Bădulescu) şi premiera naţională a spectacolului cu acelaşi nume. Binecunoscutul dramaturg a fost prezent, a vorbit, a dat autografe, la sfârşitul serii a urcat pe scenă. Toţi cei implicaţi (regie: Ioan Brancu; scenografie: Marian Sandu; muzica: Cari Tibor; distribuţie: Ioan Brancu, Liliana Gavrilescu, Mariana Zaharia, Robert Trifan, Leonard Dodan) în punerea în scenă a lucrării lui Vişniec au creat o atmosferă magică.
Piesa de teatru pentru copii scrisă de Matei Vişniec este pe cât de antrenantă, pe atât de plină de tâlc, situându-se pe mai multe paliere posibile de interpretare. Nu e doar povestea unui om de zăpadă care, odată cu apropierea primăverii, începe să se topească şi caută să întâlnescă Soarele pentru a-l ruga să-l lase să existe în continuare, povestea unui om de zăpadă curajos şi bun, ci şi o poveste care trimite la virtuţile creştine. Nimic dogmatic, este un text despre iubirea pentru celălalt şi despre o ciclicitate inevitabilă a lumii, a vieţii.
După îndemnul „dăruind vei dobândi”, omul de zăpadă dăruieşte din prea puţinul său. Unei rândunici îi lasă mătura ca să-şi facă din paiele ei cuib, unui iepure flămând nasul-morcov, unei marmote nasturii-nuci ca să-şi hrănească puii, unui lup răcit fularul şi căciula. Mai mult, am putea spune că omul de zăpadă oferă imposibilul, oferă ceea ce nu are: credinţă („domnul acesta despre care vorbeşti, domnul Soare, nici pe el nu-l cunosc…”). Nicolae Steinhardt, citind un poem al lui Henri Michaux, are următoarea revelaţie: „Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu”. La începutul piesei, după o discuţie cu un corb „rău de gură”, rece, raţional, aluzie la filozofi („Ciudat personaj… Dar n-ai ce să-i faci, aşa e el… Solitar şi uneori înclinat să vadă totul în negru… Şi mai e şi foarte vorbăreţ”; să nu uităm de eşecul corbului trimis de Noe să găsească pământ), omul de zăpadă spune că preferă bufniţele („Da, bufniţele ştiu să tacă şi, în afară de asta, sunt şi ceva mai colorate…”). Aici apare un prim semn că omul de zăpadă încă nu ştie care-i e calea. În tradiţia creştină, bufniţa nu simbolizează, precum la grecii antici, înţelepciunea, ci întunericul spiritual, orbirea.
Întâlnirea cu rândunica are şi ea o importanţă specială, rândunica fiind un simbol al luminii, al speranţei. Ceea ce pare să fie sfârşitul (vezi viziunea neagră, nihilistă a corbului) poate fi de fapt o nouă viaţă, pentru „omul de zăpadă care trebuie să plece” una, pentru cei care rămân, alta.
Ajuns în faţa unui fluviu pe care trebuie să-l traverseze, omul de zăpadă e însoţit de un castor (trimitere evidentă la Caron) pe care îl plăteşte cu gura-castană:
„RÂNDUNICA: Gata, s-a aranjat, dragul nostru omuleţ care te transformi în lacrimi. Luntraşul nostru, domnul Castor, cel care ne traversează dincolo de fluviu, te va ajuta să sari pe un sloi de gheaţă şi să ajungi în ţara soarelui-răsare”.
Toţi cei cărora omul de zăpadă le-a dăruit câte ceva, precum şi o veveriţă inimoasă, se adună să-i vorbească Soarelui, susţinând cauza prietenului lor. Replica marmotei este elocventă: „suntem cu toţii de acord, omuleţul nostru merită ceva mai mult decât să devină o băltoacă…”
Bunătatea omului de zăpadă se arată chiar şi-n ultimele sale momente, când, sleit de puteri, redus aproape la dimensiunile unui simplu bulgăre şi aflat în faţa soarelui, se gândeşte tot la ceilalţi, rugându-l (Soarele „citeşte în gândurile lumii”) pe cel datorită căruia există tot ce e viu să aibă grijă de prietenii lui. Până şi soarelui îi dăruieşte pipa sa din lemn de bambus, uitând să-i mai vorbească despre problema pentru care dorise să-l întâlnească. Soarele este emoţionat, „îşi şterge pe furiş o lacrimă” şi spune: „Ciudat personaj, nu-i aşa copii? Niciodată nu am mai întâlnit o fiinţă atât de fragilă, dar cu o inimă atât de gigantică”. Mi-am amintit de cuvintele lui Blaise Pascal:
„Ce himeră mai este şi acest om? […] Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte” (din Cugetări).
Soarele îl transformă în vis pe omul de zăpadă: „Vei plana timp de nouă luni pe deasupra câmpiei şi a pădurii, pe deasupra norilor şi a vântului… Vei fi un vis viu, un vis cuibărit în gustul vieţii şi în plăcerea de a trăi a copiilor… Şi peste nouă luni, când va veni din nou iarna, vei redeveni om de zăpadă, cel mai bun prieten hibernal al copiilor…” Aceste nouă luni pot fi nu doar timpul care trece până la următoarea iarnă, ci şi o aluzie a autorului la maternitate, la cele nouă luni de sarcină. Viaţa este supusă acelei ciclicităţi despre care vorbeam la început, trebuie să-şi urmeze cursul.
Omul de zăpadă se topeşte şi din el nu mai rămâne decât „o mică inimă roşie, luminoasă, care palpită”, ca un mesaj că tot ce contează este bunătatea, iubirea, după cum reiese şi din ultima strofă a cântecului din finalul piesei (mi-a rămas în minte aşa cum o cântau minunaţii actori păpuşari de la Teatrul Ţăndărică):
„Dacă inimile toate/ Ar forma o galaxie,/ Lumea fără doar şi poate? Ar rămâne veşnic vie”.
Aş mai spune doar atât: cartea este o ediţie bilingvă româno-franceză şi a apărut în excelente condiţii grafice, beneficiind de foarte frumoasele ilustraţii realizate de Andra Bădulescu, ilustraţiile originale fiind expuse zilele acestea în holul Teatrului Ţăndărică.
Editura: Arthur
Anul apariţiei: 2016
Nr. pagini: 102
ISBN: 978-606-8620-95-4
— cumpără cartea —
