În anul 2013, în Statele Unite ale Americii a apărut lucrarea „Are capitalismul un viitor?” prin intermediul căreia cinci cunoscuți cercetători încercau să fundamenteze substanța capitalismului precum și șansa acestuia de a rezista într-un viitor tot mai incert. Printre altele, asemenea evaluări ale capitalismului au avut loc în urma crizei sistemice din 2008, una care va zgudui fundamentele celor mai puternice economii, în frunte cu cea americană. În pofida acestui context, rămânem și vom rămâne probabil mult timp tributari reflecției emise de Winston Churchill: capitalismul suferă de contradicții flagrante, este minat de vicii incorigibile, produce crize complexe, dar rămâne alternativa dezirabilă în raport cu opțiunile invariabil totalitare.
Cu tabloul crizei economice din 2008, care a debutat în Statele Unite ale Americii, se deschide cartea de memorii a lui Sergiu Viorel Urmă, „Dansând cu generalii. Din România lui Ceaușescu în America lui Obama – memoriile unui «trădător»”, apărută la editura Cartea Românească, în acest an. În calitate de business editor al prestigioasei agenții Associated Press din New York, autorul este martorul unei panici fără precedent generată de colapsul pieței financiare americane cu toate consecințele cunoscute. Sfârșitul iminent al sistemului capitalist? Nici pe departe, așa cum s-a văzut, dar o criză care îi indică acestuia limitele inerente. Așa cum și regimul comunist s-a întâlnit cu propria neputință generată de contradicții sfâșietoare ce au încercat să mimeze constant realitatea. Regimul comunist, criza economică capitalistă, fenomene negative, fără îndoială, dar ce privilegiu, totuși, să ai posibilitatea să le trăiești din plin, chiar în miezul lucrurilor. Captivantă viață, interesant parcurs, fascinant capăt de drum. Unul care permite introspecția, rememorarea lucidă sau dezlănțuirea nestingherită a gândurilor, altădată un lux atât de scump plătit. Astfel încât memorialistul începe să își depene firul vieții, marcată de neșansa istorică a prezenței regimului Ceaușescu și a ineptei sale viziuni de conducere a statului comunist român. Să îl însoțim pe acest drum.
Sergiu Viorel Urmă s-a născut în 1946, în București, iar după terminarea liceului, în pofida dorinței părinților săi de a urma Conservatorul, a fost admis la secția de limbă și literatură engleză a Facultății de Litere; interesantă opțiune, posibil chiar un prim gest inconștient de frondă în fața unui sistem care privilegia formarea lacomă și precipitată de ingineri în acord cu politica masivă de industrializare proferată de acesta. Ar fi urmat o carieră previzibilă de profesor sau traducător, dar destinul îi rezervase un statut special, cel puțin în raport cu dezolanta realitatea cotidiană a acelor timpuri. În 1973, Nick Ludington a primit aprobarea oficialităților românești de a deschide primul Birou Associated Press din București, de la instaurarea comunismului. Sergiu Urmă fusese angajat în 1971 ca reporter la secția engleză a Redacției Emisiuni pentru Străinătate din Radiodifuziunea Română, după care a avut oportunitatea de a deveni asistentul reporterului american menționat mai sus, în ciuda faptului că autoritățile noastre încercau evident să plaseze în această funcție un om devotat intereselor partidului și Securității. Între 1974 și 1987 va deveni corespondentul permanent al aceleiaşi agenții americane de presă. A început în acest fel o lungă și prolifică carieră pentru personajul nostru, dar și un tensionat joc de-a șoarecele și pisica între Sergiu Urmă, dornic să își păstreze verticalitatea și conștiința nepătată și vigilentele organe de supraveghere și represiune, aflate în avangarda statului comunist.
Evident, un anumit compromis a fost necesar, cel puțin la început. Securitatea l-a încadrat pe corespondentul român în rețeaua sa de informații cu numele de cod „Udrea” și a încercat să îl manipuleze abil înspre scopurile dorite de aceasta. Pe de altă parte, Sergiu Urmă refuza prezența la evenimentele care i se impuneau sau oferea frânturi de informații nerelevante. Un episod de demnitate atât de rar în epocă este însă reprezentat de refuzul ferm de a semna un angajament de colaborare cu Securitatea, descris cu măiestrie de către memorialist:
„Semnați, îmi comandă din nou scurt. Mai citesc o dată textul și îi repet că nu văd de ce trebuie să îl semnez. De ce ezitați? zice. Înseamnă că nu sunteți bun român. Nu-s bun român? Atunci nu văd nici un rost în a mai continua discuția noastră. Mă ridic brusc și mă îndrept spre ușa garsonierei. Dau yala la o parte și ies.”
Interesantă și remarcabilă, în același timp, este activitatea lui Sergiu Urmă în calitate de corespondent al Associated Press. Având, este drept, o marjă de autonomie sporită, cel puțin una la care oricum nici un ziarist român nu ar fi îndrăznit să viseze, acesta scrie obiectiv și sigur pe el despre diverse evenimente ce aveau loc în România lui Ceaușescu; așa a fost cazul demisiei lui Ioan Maurer din funcția de prim-ministru, în 1974, într-un moment când Ceaușescu își pregătea ascensiunea spre preluarea deplină a puterii. Remarcabil este și interviul pe care Sergiu Urmă a reușit să i-l ia preotului Gheorghe Calciu, după ieșirea acestuia din detenție, fapt de natură a trezi o anxietate sporită în cadrul structurilor specializate ale statului român. Reportajele erau preponderent politice, dar în absența șefului său, Sergiu Urmă scrie cu talent și interes inclusiv despre sport sau relațiile culturale româno-americane. Riscul exista și era prezent mereu ca o sabie a lui Damocles, dar conștientizat și asumat. Cu atât mai mult cu cât, în lumina acestei activităţi, Securitatea îl luase în colimator din ce în ce mai serios considerându-l un potențial trădător al intereselor naționale, ceea ce echivala, în mod normal, cu o condamnare la pedeapsa capitală. După plecarea lui Nick Ludington, Sergiu Urmă a fost sprijinit de agenția americană să devină reprezentantul acesteia, dar oficialitățile române refuzau să formalizeze o astfel de situație, din motive evidente. Șansa lui Sergiu Urmă a fost dorința autorităților române de a întări relația cu Statele Unite, inclusiv prin pregătirea vizitei președintelui Ford, ceea ce a făcut ca aprobarea să sosească într-un final. O poziție de invidiat, s-ar părea. Dimpotrivă, am putea spune ținând cont de context și de regimul politic care îl controla.
Mai degrabă o situație ambivalentă, aproape fără precedent prin specificul său. Într-adevăr, poziția deținută de Sergiu Urmă, cea de reprezentant al uneia dintre cele mai puternice agenții de presă din lume, îi asigura un anumit grad de impunitate, mai ales că România încerca să își cosmetizeze imaginea în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, poziție ce genera relații externe solide și linii de finanțare viabile (nu din acest motiv semnase România Acordul de la Helsinki, din 1975?). La fel, epoca represiunii generalizate și sălbatice ce a caracterizat zorii comunismului și perioada de consolidare a acestuia trecuse, nu fără a marca profund societatea românească. Pe de altă parte, vigilența organelor de stat, în special a Securității, era departe de a se fi atenuat, mai ales în ceea ce privește sensibilul capitol al relațiilor externe pe care orice cetățean român ar fi încercat să le practice. Este motivul pentru care traseul memorialistului va fi unul extrem de complicat și sinuos. Ținut sub o supraveghere permanentă, monitorizat, filat, tracasat, intimidat, amenințat până la epuizare, Sergiu Urmă va cunoaște succesiv tot arsenalul obișnuit aruncat în luptă de omniprezenta Securitate.
„Dacă cineva ar fi vrut să știe câte microfoane avea Securitatea la dispoziția sa, notează autorul cu amară ironie, probabil că numărul ar fi egalat populația de șobolani a orașului New York. Nu vorbesc despre microfoanele de la birouri sau localuri publice. Mi-au fost puse și am găsit mijloace tehnice de ascultare și în casa părinților, unde locuiam.”
Este cunoscut faptul că cei care și-au scris memoriile de-a lungul timpului au încercat, dintr-o subiectivitate inerentă, oarecum firească naturii umane, să prezinte lucrurile într-o manieră pozitivă pentru propria persoană, chiar dacă asta presupunea distorsiunea, deformarea, exagerarea sau minimalizarea faptelor povestite sau caracterizarea personajelor ce își făceau loc în context. Nu este și cazul memoriilor concepute de Sergiu Urmă pentru simplul fapt că povestirea sa este susținută aproape în totalitate de documente, multe dintre ele redate în întregime în cuprinsul lucrării, aflate în dosarul său consultat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în 2014, câteva sute de pagini redactate de-a lungul timpului. Prin intermediul acestora, Sergiu Urmă a fost capabil să pună cap la cap faptele, să își explice evenimentele pe care le-a trăit și să recompună atmosfera de teroare care l-a însoțit în permanență, dar și reușind să documenteze și să dovedească temeinicia celor scrise. Ce ipostază ciudată și relativ inedită: cea de martor ocular al propriei vieți, percepută printr-un filtru subiectiv, dar și de istoric ce caută se reconstituiască aceeași viață pe bază de documente formale, aprecieri nedrepte, sentințe seci sau acuze inventate, născute din perpetua paranoia a unui regim decrepit și absurd. Și ce tărie de carcter de a rezista în permanență, de a te hrăni tocmai din frică și presiune, din nesiguranță și volatilitate, mereu pe contrasens, întotdeauna în răspăr cu temutul aparat represiv:
„Ați fost buni să-l torturați pe Kirschen și să-l faceți să meargă desculț în cerc timp de patru zile și patru nopți într-o celulă până când l-ați forțat să «mărturisească». I-ați schingiuit și batjocurit pe Părintele Calciu și pe fostul meu coleg de facultate Sorin Botez. Ați făcut o treabă nemaipomenită omorându-l în bătaie pe Gheorghe Ursu, un critic al regimului, lovindu-l în stomac când se afla în custodia miliției. Ați făcut o treabă fantastică brutalizând și persecutând cu miile pe oponenții statului totalitar. Acum îmi venise și mie rândul, după atâta vreme.”
Într-un final, Sergiu Urmă a fost lăsat de autoritățile comuniste să părăsească țara, în 1987, cu destinația Viena, împreună cu soția și băiețelul său. Intrarea în spațiul occidental a fost evident un șoc cultural în raport cu mizeria și lipsurile specifice ultimei decade comuniste. Magazinele bogat alimentate, parcurile sau străzile îngrijite, abundența bananelor al căror consum exagerat îi provoacă o eczemă pe piele, îi vor dezvălui memorialistului prăpastia de dezvoltare dintre cele două sisteme politice, capitalismul și comunismul. În capitala Austriei a trăit cu sufletul la gură Revoluția din decembrie 1989, care a dus la prăbușirea regimului comunist și executarea cuplului Ceaușescu. Întors în țară după 1990 de la New York, Sergiu Urmă s-a stabilit definitiv în Statele Unite ale Americii. Dar despre ce America mai vorbim? Aflată într-o decădere continuă, spiritul specific celui mai puternic stat al lumii pare să se fi consumat inutil, rezultând un tablou dezolant și cu perspective îngrijorătoare; în câteva pagini, poate cele mai solide din punct de vedere reflexiv, aceste triste realități sunt citite într-o cheie corectă, la fel ca și cauzele care le-au făcut posibile. Nu altfel este situația presei americane, măcinată de avansul irezistibil al mediului online și incapabilă să găsească formule decente de supraviețuire. După 40 de ani de muncă în slujba celei de-a patra puteri în stat, memorialistul observă cu durere nedismulată și nostalgie că viața sa a fost o hemoragie continuă, marcată de pierderi irecuperabile, fie materiale, fie mai ales sufletești, poate sublunare, ca atâtea altele, dar primordiale pentru propriul său destin:
„Pendulezi tot timpul între două lumi, America, care te-a primit cu brațele deschise ca pe atâția alții și România, unde te-ai născut și de care te leagă atâtea amintiri și unde sunt toate rădăcinile tale. Ai vrea ca lucrurile să meargă bine și aici unde trăiești acum și acolo unde ai văzut lumina zilei și zac strămoșii tăi. Dar nu este așa.”
Într-adevăr, niciodată lucrurile nu stau așa cum ne-am dori, dar aceste rânduri ce aduc parcă cu unele dintre ideile Eseurilor lui Montaigne, adâncesc senzația de cumplită tristețe precum și pe cea de firească empatie în raport cu un om care nu și-a găsit niciodată locul, pe măsura caracterului său.
Chiar și în urma acestor idei expuse până acum, recenzia a reușit cel mult să capteze esența lucrării memorialistice scrise de domnul Urmă; în schimb, veți găsi în interiorul acesteia o paletă largă de amănunte, o galerie bogată de personaje pestrițe și diverse sau o gamă extinsă de atitudini și reflecții. Foarte interesante sunt și diversele episoade relatate de autor precum consecințele primăverii de la Praga în România, desfășurarea Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților de la Costinești, nunta dintre Bjorn Borg și Mariana Simionescu sau finala Cupei Davis dintre Statele Unite și România și multe altele. Cartea conține, de asemenea, suficiente ingrediente specifice unui roman polițist, în cadrul căruia tensiunea urcă gradual, iar deznodământul este imprevizibil. Pentru cei familiarizați cu literatura de peste ocean, le va fi ușor să recunoască scrierea, marcată de fraze lapidare, dar condensate, sentimente scrâșnite și dialoguri de esență tare, fără înflorituri stilistice. În mod cert, ca reporter consacrat, tind să cred că Sergiu Urmă putea să își scrie memoriile prin intermediul acestei tonalități specifice meseriei; ar fi câștigat la efectul artistic, ar fi imprimat un plus descriptiv, dar probabil ar fi pierdut din miezul poveștii. În acest mod, aparent dezordonat, veți găsi un fir narativ coerent dedublat de umor, sarcasm, ironie sau dimpotrivă de amărăciune, năduf sau tristețe, toate în măsură de a reconstitui un destin veridic. În orice caz, postludiul cărții este savuros din toate punctele de vedere. Am fost, în schimb, relativ dezamăgit de observațiile memorialistului legate de clasa politică românească în general și de Parlamentul nostru, în special, deși le înțeleg. Totuși, un om care a luptat întreaga sa viața pentru libertate și democrație, valori pe care le prețuiește dincolo de orice îndoială, trebuie și poate să vadă în cea mai importantă instituție democratică a țării mai mult decât „o cloacă de penali”. Asta cu atât mai mult cu cât s-a văzut, în ultima vreme, că sistemul de justiție românesc a practicat la rândul său multe abuzuri incompatibile cu principiile unui stat de drept. De altfel, este greu de crezut că în România am asistat vreodată la o înfruntare între forțele binelui și răului, cel puțin nu în această perioadă. Mai degrabă ambele tabere suferă de vicii funciare și încearcă să acumuleze mai multă putere, caz în care eu unul prefer un stat democratic condus de politicieni, cu toate imperfecțiunile lor, decât unul supus capriciilor organelor de forță ale statului.
Povestea vieții lui Sergiu Urmă trebuia cu necesitate să fie scrisă și merită să fie cunoscută de cât mai mulți dintre noi. Fără a fi spectaculoasă de la distanță, fără a beneficia de o notorietate extraordinară, fronda corespondentului român de presă împotriva unui regim atât de bine cunoscut pentru obtuzitatea și cinismul sale, denotă o tărie de carcter rară pentru vremurile sumbre ale respectivei perioade. Este o carte densă, profundă, care se citește într-un ritm alert și care dă naștere la mature reflexii și interesante introspecții. Prin intermediul unui microunivers se poate ajunge la deslușirea unui întreg aparat statal și a contextului în care acesta a evoluat. Poate că România nu a câștigat încă pariul cu viitorul pe care îl spera în dramaticele zile ale Revoluției din 1989, dar este încă posibil să ne despărțim de o manieră corespunzătoare de trecutul nostru atât de apăsător. Trist, dar detașat, nostalgic al vieții în sine, dar lucid, Sergiu Urmă pare că și-a reglat definitiv conturile cu trecutul său, unul care l-a măcinat, dar l-a și întărit în aceeași măsură; iată cel puțin un pariu câștigat din această perspectivă. Dacă lui Goebbeles i se atribuie expresia „Când aud de cultură îmi vine să scot pistolul”, Adrian Păunescu le reproșa comuniștilor, într-o celebră poezie, că scot arma când văd cuvinte. Astăzi, armele comuniștilor au fost reduce la tăcere de mult astfel încât putem lăsa cuvintele să ajungă la noi fără teamă; în schimb le putem absorbi cu pasiune și discernământ, ceea ce suntem datori să facem cu lucrarea memorialistică scrisă de Sergiu Urmă. În fond, este un gest atât de neînsemnat în raport cu exemplara sa revoltă existențială.
Editura: Cartea Românească
Colecția: Cartea de memorii
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 240
ISBN: 978-973-23-3205-494
Sursa foto: arhiva personală Sergiu V Urmă
