Dacă până la începutul secolului XX se considera că literatura română este mult în urma literaturii europene, iar până și Eminescu era socotit un romantic întârziat, ei bine, altfel au stat lucrurile după trepidantul debut al secolului XX. Cel puțin la nivel de literatură, sferă în care, de data aceasta românii au ținut pasul cu noile tendințe din Occident. De bună seamă că la această minune a contribuit din plin faptul că doi dintre fondatorii mișcării DADA, poetul Tristan Tzara și pictorul Marcel Iancu erau originari din România, iar la scurt timp după punerea pe picioare a noii mișcări artistice în inima Europei, aceștia au împărtășit ideile noului curent și cu prietenii lor rămași în țară: Sașa Pană, Ion Vinea, Geo Bogza și alții, care au pus, la rândul lor, bazele avantgardismului românesc.
Este adevărat că la noi, avantgarda s-a dezvoltat ceva mai lent, dat fiind faptul că în acea epocă, mare parte dintre scriitorii români nu asimilaseră încă nici modernismul, continuând să rămână tributari unor curente vădit retrograde, ca poporanismul și semănătorismul. Cu toate acestea, avantgarda românească și-a croit propriul drum în literatura vremii.
Unul dintre stâlpii avantgardei românești a fost scriitorul Demetru Demetrescu–Buzău, cunoscut în lumea literară cu pseudonimul Urmuz. Fire introvertită, a fost cu greu convins de Arghezi să-și dea opera la tipar. Astfel, în 1922 îi apare în revista Cugetul românesc, în două numere consecutive, Pâlnia și Stamate, pe care el o sub-intitulează, vădit ironic, roman în patru părți, deși nu depășea 4 pagini, și care devine în scurt timp, opera fanion a literaturii absurdului în România, fiind considerat inclusiv un predecesor al lui Eugen Ionescu. Din nefericire, în plină ascensiune creatoare și ovațională, autorul alege să se sinucidă în anul 1923.
Dar colegii de generație nu au vrut să lase numele lui să se scurgă prin pâlnia uitării, așa că, un alt stâlp al avantgardei românești, poetul Geo Bogza, stabilit la Câmpina, va edita în anul 1928, în frumosul târg de pe Valea Prahovei, o revistă de avantgardă, purtând numele URMUZ. Deși această revistă a avut o existenţă mai mult decât evanescentă, stingându-se după doar 5 numere, totuși, în paginile sale au publicat majoritatea poeților avantgardiști ai vremii, astfel că, fiecare dintre cele cinci numere apărute în perioada ianuarie – iulie 1928 s-a transformat într-un document extrem de important pentru istoria avantgardei românești.
Că așa stau lucrurile o dovedește și interesul urmașilor în cuget ai acestor titani, pentru comoara ascunsă în paginile acestei reviste. Astfel, în anul 1998, editura Vinea, va realiza pentru prima dată o reproducere anastatică a celor 5 numere ale revistei URMUZ, editate de Geo Bogza, în colecția „Reviste românești de avangardă”. O a două reeditare are loc în anul 2007, în îngrijirea lui Nicolae Boaru și va fi editată de Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești.
În anul 2015, tot la Câmpina de data aceasta, vede lumina tiparului cea de-a treia reeditare în ediție anastatică a Revistei URMUZ. Realizator al acestei ediții este scriitorul câmpinean Florin Dochia, cel care, din dragoste pentru literatura română de înaltă ținută, a reluat editarea revistei Urmuz, într-o serie nouă, începând cu anul 2014. Astfel, actualmente, revista Urmuz, seria a doua, a ajuns la numărul 7-8/2017.
Revenind la noua ediție anastatică a revistei URMUZ, voi face o incursiune prin fiecare dintre cele cinci numere ce au purtat amprenta spiritului lui Urmuz, dimpreună cu amprenta entuziasmului creator al lui Geo Bogza.
În primul număr, pe prima pagină, tronează articolul intitulat chiar „URMUZ”, în care Geo Bogza își exprimă devotamentul și recunoștința pentru influența ce a lăsa-o colegul său de generație în literatura română:
„Dar scoarța terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd și adesea rușinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghițit de întunericul clipei următoare dispariției lui. Și totuși nu e așa. Urmuz trăiește încă. Prezența lui printre noi, sfârc care biciuie conștiințele. În bezna sufletului urmărim aplecați adânc urmele pe cari pașii lui ia lăsat zgâriind violent pământul trivilizat prin clișeism. Urechile feciorești mai sângerează încă de desverginarea făcută de fraza impetuasă și virilă. De acum, cuvântul devine spermatoid fecund. Urmuz a contribuit și el la operația voronofiană făcută limbei anchilozante și peltice”.
Paginile 2-3 sunt dedicate poeziei. Semnează: Paul Eluard, F.T. Marinetti (texte redactate în limba franceză), Ilarie Voronca (un poem din volumul Colomba), George Dinu și, bineînțeles, George Bogza. Cea de-a patra pagină, și ultima, găzduiește rubrica „Haut – Parleur”, un fel de „Revista revistelor culturale”, dar în care nu sunt doar semnalate aparițiile sau disparițiile unor reviste literare ale vremii, ci ele sunt și amendate corespunzător în dulcele stil acis al avantgardei:
„Avantgardă! De ce vă sperie atât, acest cuvânt d-le Dem. Theodorescu? Conține pe sfert atâtea litere, câți dinți vă lipsesc d-stră, de pildă. Nu puteți nici măcar clănțăni. Clămpănitul gingiilor moi, pe două coloane din ”Rampa” n-a umplut de salivă decât propriile d-tale buze. Regretăm de-a nu putea servi lochimbină literară pentru decrepiți. Dar puțină valeriană, nu luați? Nici d-voastră d-le Camil Petrescu?”.
Numărul al doilea al revistei este un adevărat regal al avantgardei internaționale. Pe prima pagină, având drept frontispiciu grafic o lucrare a lui Angelo Maino, intitulată „Interpretații cromatice”, semnează poeme George Bogza și Pierre Reverdy. Paginile 2-3 găzduiesc poeme de Ilarie Voronca, Al. A. Tudor Miu, Tristan Tzara, Andre Breton, Stephan Roll și Geo Sad, precum și un desen de Victor Brauner. La rubrica ”Haut – Parleur”, este anunțată și „salutată cu 101 lovituri de inimă”, apariția unei noi reviste de avantgardă: „C. I.”, care este de fapt fuziunea revistelor „Contemporanul” și „Integral”, în care urmează să semneze întreaga floare a avantgardei românești, dar și europene. Sunt anunțate de asemenea cu surle și trâmbițe, volumele „Poeme în aer liber” a lui Stephan Roll, cu ilustrații de Victor Brauner, „Ulyse” a lui Ilarie Voronca, cu desene de Marc Chagal, și „3 Scenario Cinepoemes” a lui B. Fondane, cu un portret de Man Ray.
Cel de-al treilea număr al revistei, având un număr dublu de pagini față de precedentele, mai exact opt, anunța din plin faptul că URMUZ e pe cai mari. Astfel, după ce se face încălzirea, pe prima pagină, cu poeme de Al. A. Tudor Miu și George Bogza, însoțite și de o caricatură a acestuia din urmă, eliberează în paginile 2-4 prima bombă: un scenariu de cinema, intitulat „Nocturna” și semnat George Bogza, din care voi reda aici doar epilogul, ce surprinde foarte bine spiritul întregii mișcări:
„PENTRU VISURILE NOASTRE REALITATEA ESTE UCIGĂTOARE CA O CIUPERCĂ OTRĂVITĂ a adunat el câteva zile mai târziu, salbă de gânduri înșirată pe o hârtie galbenă ca visurile morților”.
Pagina 5 este dedicată lui Ilarie Voronca, căruia același neobosit George Bogza îi face o călduroasă recenzie la proaspăt apărutul volum „Ulyse”. Pagina a 6-a găzduiește o proză dedicată lui Stephan Roll, intitulată „Cățeaua Bragagiului”, semnată g.b. (oare cine să fie?), iar următoarea este din nou împărțită frățește de către poemele lui George Bogza și ale lui Al. A. Tudor Miu. De altfel, în rubrica „Haut – Parleur” se atestă faptul că „Începând dela acest număr, Urmuz va fi scris în întregime de câmpinenii George Bogza și Tudor Miu”. În aceeași rubrică Camil Petrescu este din nou luat în răspăr, în schimb, Tudor Arghezi este salutat călduros cu tot cu ale sale „Bilete de papagal”.
Cu toate că tot greul redactării revistei a rămas în spatele a doar doi oameni, numărul al patrulea se prezintă ca unul foarte vivace. Prima pagină găzduiește un superb poem – grafic semnat de Al. Tudor Miu, din care voi reda aici finalul:
„PUTERNICĂ TRECI PESTE OFRANDELE DE ȚEPI, UȘOR ÎN GESTU-I, CĂLCÂIUL TĂU TARE, ZDROBIND – SFINȚIND GÂNDUL ȘI VOIA-MI!”
Pentru că în doi jocul de ping-pong este atât de firesc, cei doi scriitori par să își paseze unul altuia condeiul. Astfel, pe pagina a doua George Bogza semnează o bucată de proză, iar pagina a treia este împărțită frățește: prima coloană aduce un nou poem- grafic semnat de Al. Tudor Miu, iar cea de-a doua coloană este ocupată de un poem și un desen, ambele semnate George Bogza. Poemul, intitulat „Olga” este însoțit de o mențiune ce-l plasează sub zodia ineditului:
«Din „Album de convalescență” tipărit într-un singur exemplar, ce se va pune la licitație după moartea autorului.»
Dar istoria acestui unic exemplar se pare că a rămas cumva obscură. În fine, pagina a patra a celui de-al patrulea număr al revistei, nu mai găzduiește de această dată clasica rubrică „Haut – Parleur”, ci un poem semnat de George Bogza, precum și îndemnul la citirea și răspândirea revistelor „Contemporanul”, „Integral” și „Unu”.
Numărul 5 și cel din urmă al revistei URMUZ se întinde din nou pe 8 pagini. Primele trei sunt rezervate zig-zagului poetic dintre cei doi realizatori, iar următoarele patru pagini sunt dedicate unei proze semnată George Bogza, intitulată „Amestec țipător – amintiri de acum 5000 de ani”, însoţită și de un autoportret al autorului, al cărei epilog dă la iveală faptul că acesta se simte singur într-o lume absurdă. Să fi fost oare un semn că forțele entuziasmului său încep să cedeze? Un aer de amăreală generalizată transcende și de pe ultima pagină a revistei, unde la rubrica „Haut – Parleur”, după ce îl desființează pe bună dreptate pe un oarecare Romulus Dianu (căruia istoria literară i-a făcut un mare bine sortindu-l uitării), George Bogza se arată cel puțin indiferent de faptul că lui Ion Minulescu i se decernase în acel an Premiul Național de Poezie, conchizînd, cu vădită deznădejde că: „Născut cu 40 de ani mai târziu, Eminescu ar fi murit tot la balamuc”. Nu pierde însă ocazia de a îndemna din nou publicul cititor să nu rateze revistele: „Bilete de papagal”, „UNU”, „Discontinuitate” și „Muba”, cele din urmă fiind reviste de avantgardă de talie internațională.
Aceasta a fost trecătoarea, dar atât de pregnanta istorie a unei reviste literare românești. Reeditarea ei în ediție anastatică mi se pare mai mult decât un gest binevoitor de a nu o lăsa pradă uitării. Este fără doar și poate o datorie față de cei care au pus bazele literaturii moderne în România. Fără talentul, efortul și entuziasmul acestora, poate și acum am fi fost mult în spatele literaturii europene. Așadar, reeditarea aceasta este un eveniment de o importanță copleșitoare. Pentru că este reeditarea unei pagini de istorie literară românească și nu numai.
Firesc ar fi fost ca această ediție să fie difuzată în toate bibliotecile, librăriile, liceele și universitățile din țară, pentru ca noii cititori să vadă ”pe viu” cum se făcea literatură de înaltă ținută estetică în urmă cu aproape un secol.
Sursa foto reprezentativă: Sursa foto: http://ziaruloglinda.blogspot.ro
