Bénédicte Billet și Josephine Ann Endicott muncesc pe rupte cu cei 40 de copii și adolescenți. Asistentele Pinei Baush sunt dormice să refacă celebrul Kontakthof, unul din spectacolele emblematice pentru carierea celebrei coregrafe, dar și pentru arta dansului în general. Repetițiile se întind de-a lungul unui an – cifră de neacceptat pentru producătorii unui spectacol din România – și au loc, de regulă, sâmbăta, ziua în care copiii pot veni la repetiții fără griji suplimentare. Copii normali, care n-au dansat niciodată, care nici nu știau cine este Pina, veniți doar din dorința de a face ceva nou și din… curiozitate! Uitasem cum e să văd copii curioși! Li se citea bucuria neprevăzutului pe fețe, îi vedeai fremătând și grăbiți să facă ceva sau să arate ce pot, dar mai ales să învețe ceva nou! Copii cu povești de viață aparte – câțiva dintre ei veniți din fosta Iugoslavie, cu sechele serioase cauzate de război, traumatizați de crime și conflictele în care au fost prinse familiile lor. Copii care se simt bine explorând teritorii noi – propriile lor corpuri. E impresionantă sinceritatea conservată foarte bine la nivel de imagine cu ajutorul unui montaj foarte bun; amestecul dintre bucuriile maturilor – Bénédicte, Jo și Pina -, teama, nerăbdarea și curiozitatea copiilor. E bucurie pură pe chipurile lor, ceva ce n-am mai văzut de foarte mult timp.
Pina și cele două asistente aveau nevoie pentru premieră de copii fără inhibiții. Dar cum așa ceva nu există, ele au lucrat pas cu pas cu fiecare dintre ei, învățându-i să se cunoască, să se accepte așa cum sunt, să dea sens fiecărei mișcări de umăr, de braț sau de bazin, să facă pasul Pinei și mișcarea din șold atât de specifică ei, să lucreze cu fețele și corpurile lor până ajung să scrie povestea. Excelent redat din mărturiilor tuturor procesul de înțelegere, de descompunere a coregrafiei pas cu pas și de recompunere a ei în cele câteva mari momente, astfel încât fiecăruia să-i fie foarte clar rolul și ce are de făcut, dar nici să nu piardă din vedere faptul că nu sunt singuri în poveste, pe scenă.
Uitându-mă la Dancing Dreams, uitându-mă la Pina cum îi urmărea pe fiecare în parte, cum nu lăsa să i se vadă verdictele și cum reușea să-i motiveze, mi-am adus aminte cât de mult contează să nu faci greșeli în distrbuția unui spectacol, să nu te grăbești. Dincolo de faptul că nu te joci cu sufletul omului, este vorba de un profesionalism reflectat în felul cum gândești fiecare rol în parte. Caracterologia se învață și uneori poți da rateuri, dar ca să nu se întâmple asta nu te grăbești, ci lași pe fiecare în parte să-și atingă punctul de maxim. A nu te potrivi unul rol nu înseamnă că nu ești bun, ci că nu ai acel ceva necesar să dai viață personajului. Pe de altă parte, refacerea spectacolului cu o distribuție alcătuită din adolescenți și copii nu însemna reproducerea fidelă, copierea, pentru că acest lucru ar fi fost imposibil. E vorba de o adaptare, pliată pe poveștile de viață ale dansatorilor – e plin de emoție momentul în care aceștia își povestesc primele iubiri, atâta candoare la un loc n-am mai văzut de foarte multă vreme!
La limită, Dancing Dreams este despre normalitate, despre acea stare când dictează convivialitatea. Adică bunul simț. Și cum trăim vremuri în care ambele par pierdute definitiv, n-am cum să nu mă întreb cum de nu ne dăm seama cât de mult pierdem (sau ne pierdem) pledând obsedant – și adeseori fără rost – pentru (auto)izolare, care este atât de forțată și de nefirească. Să te privezi cu bună știință de propria ta cunoaștere, ce trist! Știu că cer luciditate în momente când ea este pierdută, dar mai știu și că poți ajunge în posesia ei, cu condiția să muncești și să vrei asta. Despre asta este dansul. Despre luciditatea aceea venită din interior, pe care o înveți și care te ajută sa te cunoști mai bine și să știi ce să faci cu tine și corpul tău. Mintea pune în mișcare corpul, iar sufletul/emoția individualizează mișcarea. De aceea nu pot fi toți Pina, după cum nu pot fi toți Hamlet, dar cu toții putem învăța de la ambii.
O foarte bună lecție de pedagogie aplicată, asta este Dancing Dreams. Un spectacol al bunei educații, în spiritul toleranței și acceptării celuilalt, al cunoașterii profunde și al pasiunii cultivate intens. Poți să nu fii fanul Pinei (dar, hei, există cineva căruia să nu-i placă spectacolele ei atât de pasionale?, poți să nu fii auzit niciodată de ea și coregrafiile ei unice, dar poți să cauți înregistrările și să afli cum e cu pedagogia la firul ierbii, pedagogia talentului pus la treabă. În epoca în care toți vrem rezultate peste noapte și, dacă se poate, fără disciplină și reguli, aflăm că, din fericire, talentul necultivat, needucat nu te ajută la nimic. Un film din care afli că nu achizițiile cognitive contează, ci un alt fel de cunoaștere, la care uneori ajungem prea târziu.
PS: Dancing Dreams mi-a reconfirmat faptul că adevărații pedagoși sunt rarisimi și că atunci când îi descoperim ar trebui să-i prețuim la adevărata lor valoare. Pentru mine Pina este unul dintre acești pedagogi, iar ei i se alătură încă câțiva oameni, de la care am învățat enorm de-a lungul anilor.
Dancing Dreams – Pina Bausch
Seara Filmului de Dans – Grădina cu filme – Cinema & More
Data lansării: 2010 (Belgia)
Regizori: Anne Linsel, Rainer Hoffmann
Autor: Anne Linsel
Editor: Mike Schlomer
