Damen Tango – invitație la un dans cu destinul

Într-o lume profund afectată de tot soiul de crize, care ne pun serios la încercare nervii și capacitatea de a gândi constructiv, cărțile ne ajută iar și iar să ne consolidăm și să ne validăm propriul sistem de valori și să ne reinventăm ori de câte ori este nevoie. Explozia social media a generat, pe lângă efectele pozitive, unele consecințe negative pe care adeseori nu știm să le preîntâmpinăm și, cu atât mai puțin, să le gestionăm. Ușurința cu care numeroase persoane care își creează conturi pe diferite platforme de comunicare și site-uri proprii reușesc să „influențeze” zeci, sute de urmăritori te pune pe gânduri. Oare chiar atât de ușor îți poți construi o carieră profesională (pentru că multe dintre aceste persoane și-au făcut din asta o „meserie”, un „loc de muncă”)? Chiar nu ai nevoie de studii aprofundate pentru un astfel de loc de muncă? Dincolo de rapiditatea cu care se creează o dependență și de ușurința cu care ajungi să te „abonezi” doar pentru a accesa niște fotografii și câteva rânduri scrise adeseori cu greșeli gramaticale și lipsite de consistență, ce sistem de valori promovează autorii? Dar cât din ceea ce scriu îi reprezintă cu adevărat? Noi putem verifica veridicitatea acelor informații? Astfel superficialitatea ajunge să fie o trăsătură definitorie aproape fără să ne dăm seama: sub pretextului lipsei de timp ne mulțumim doar cu cele câteva rânduri scrise pe diferitele platforme media, să privim niște fotografii lipsite de poveste, să folosim tot felul de simboluri în loc de cuvinte pentru a aprecia cele spuse de ceilalți și să ne mirăm de ce unii au succes, iar majoritatea nu. Întoarcerea la cărțile de pe noptieră reprezintă soluția salvatoare: nu numai că vom înțelege că succesul este rezultatul unui studiu constant, însoțit de curiozitate și pofta de nou și original, dar ne vom readuce aminte cât de important este să ai un dialog cu tine însuți.

Editura Nemira a lansat relativ recent o nouă colecție – Damen Tango – al cărui titlu nu e deloc întâmplător. Este un loc comun faptul că tangoul este un dans complex, profund, pasional, care necesită ore și ore de exercițiu și un simț al muzicii cu totul ieșit din comun. Titlurile volumelor apărute deja în cadrul acestei colecții se subscriu tangoului, dar, în egală măsură, succesului feminin. Cititorii cârcotași vor fi tentați să strâmbe din nas: cărți „ușurele” numai bune de citit în tren sau pe plajă de către doamnele și domnișoarele dependente de serialele turcești și de anumite rețele de socializare!! Dar sperăm că acești cititori vor fi îndeajuns de curioși să răsfoiască măcar câteva pagini: volumele nu îi vor dezamăgi. Editorii Nemira au reușit să obțină foarte repede drepturile de traducere și publicare a trei volume scrise de două autoare germane dedicate unor mari personalități ale secolului XX: Frida Kahlo, Edith Piaf și Coco Chanel. Chiar dacă cele trei mari creatoare de frumos și-au construit cariera în prima parte a secolului trecut, ele continuă să fie un reper solid în domeniul artistic. Picturile Fridei Kahlo surprind prin abordarea îndrăzneață a culorii și modul cum abordează subiecte tabu, cântecele micuței Piaf vor atinge corzile sufletești și în anii ce vor veni, iar Chanel este, de departe, cea mai cunoscută dintre cele trei personalități feminine. Dar aparențele înșeală: da, e adevărat, mai toți cei dependenți de „modă” se luptă să aibă în garderobă un obiect marca Chanel, dar dacă sunt întrebați când a trăit, prin ce a revoluționat arta vestimentației și stilul de viață Gabrielle Chanel, răspunsurile vor întârzia să apară. Caroline Bernard și Michelle Marly, prin volumele dedicate celor trei mari doamne ale frumosului, realizează o reparație morală, dar și contribuie la demitizarea unor idei preconcepute: orice creație necesită studiu, educație consistentă, implicare, devotament, curaj. Curiozitatea și iubirea, devotamentul necondiționat, umanitatea sunt condiții sine qua-non pentru creativitatea debordantă de care au dat dovadă toate cele trei creatoare.

Michelle Marly, fiica unui reputat compozitor – Michael Jary, preferă să publice sub pseudonim tocmai pentru a confirma faptul că și femeile știu să creeze și chiar bine. Mademoiselle Coco și parfumul iubirii, publicată în 2018, este urmată în 2019 de Madame Piaf și cântecul iubirii, sunt traduse de Cora Radulian și tipărite în limba română în 2021 – 2022. Citind cele două volume vom intra în atmosfera fascinantă a Parisului interbelic și din primii ani (mai mult decât zbuciumați) postbelici, vom reuși să înțelegem cât de importantă este dorința de a te autodepăși, de a te perfecționa și ce rol a jucat iubirea în alegerile făcute de Piaf și de Chanel. Dacă deschidem sursele media avem acces la o arhivă bogată despre cele două mari creatoare. De ce încă se mai scrie despre ele? Ce se mai poate spune? Evident că Michelle Marly și-a pus aceste întrebări, dar pariul său este câștigător pentru că nu își propune să facă o biografie exhaustivă și nici nu încearcă să atragă cititorul aducând în prim plan elementele de cancan din viața celor două. Decența și bunul simț transpar din ambele romane. Cititorul va constata cu ușurință faptul că Piaf și Chanel știau că nu sunt perfecte, că au vicii greu de acceptat de cei din jur, dar sinceritatea, transparența în relațiile personale și profesionale, corectitudinea, disciplina le vor ajuta să creeze capodopere apreciate azi mai mult ca oricând. Marly a ales două momente de cotitură din cariera lui Piaf, respectiv Chanel: contextul în care a ajuns Piaf să scrie La vie en rose, și cum a ajuns Chanel să lanseze faimosul său parfum Chanel no. 5.

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost deloc simplu pentru francezi, iar Marly ne ajută să înțelegem complexitatea situației: anii de ocupație germană și blamatul Regim de la Vichy au lăsat urme adânci în mentalul colectiv. Într-o țară în care ideile comuniste s-au bucurat de o largă susținere din partea intelectualilor încă din perioada interbelică, multe dintre persoanele publice vor fi victime ale acuzațiilor de colaborare cu naziștii și Regimul de la Vichy. Piaf nu face excepție: reușește să-și controleze disperarea, frica de a fi interzisă pe scenele franceze afundându-se în muncă și pregătindu-și turneul:

„Se simțea ca într-un automobil care gonea pe pista de la Le Mans. Temuta zi se apropia atât de repede, încât Édith simțea că o ia amețeala. Teama de rezultatul interogatoriului de care sperase să scape cu bine i se strecurase în corp cu aceeași intensitate ca în acea zi când părăsise préfecture în urmă cu cinci săptămâni. Diferența față de ziua de azi – faptul că știa despre mărturia în instanță pe care avea să o dea secretara ei – abia dacă mai conta. Rațiunea nu avea nicio legătură cu setea de răzbunare a multor luptători din Rezistență și pragmatismul se bătea cap în cap cu atacurile de panică ale lui Édith. Ea auzise că nu doar Maurice Chevalier era în arest la domiciliu – Charles Trenet fusese interogat, iar Tino Rossi, arestat. Și prietenul ei, Sacha Guitry, realizator de filme și scenarist, pe care-l cunoscuse prin intermediului lui Cocteau, dispăruse. Toți cunoșteau câte o poveste legată de pretinși colaboratori care fuseseră închiși în vechea temniță sau în cunoscutul lagăr de la Drancy. Nu conta dacă era vorba despre cleveteli de scenă sau bârfe într-o cârciumă. Până acum ignorase aceste povești, dar dintr-o dată deveniră la fel de prezente ca amintirea micului dejun magic în compania lui Yves. Tot ce reușise să țină la distanță – și grație lui – revenise în prim-plan. Teama. Disperarea. Panica. Începu să-și simtă tâmplele zvâcnindu-i, răscolită de o migrenă puternică. Duse mâna la frunte și închise ochii, de parcă astfel ar fi putut uita de toate fricile ei.” (Michelle Marly, Madame Piaf și cântecul iubirii, p. 154 – 155)

Vai!! Cât de repede se uită anumite lucruri și cum se repetă istoria! Nici 5 ani mai târziu, americanii vor avea de a face cu adevărată isterie publică, generată de doctrina McCarthy, care va dura mai bine de 15 ani și căreia îi vor cădea victime numeroase vedete din lumea filmului și nu numai. Pe de altă parte, Coco Chanel va fi și ea acuzată de colaborare cu naziștii, dar Michele Marly se concentrează în romanul său asupra perioadei de creație a parfumului emblemă a Casei sale de modă, ceea ce se întâmplă în primi ani interbelici, într-o societate profund afectată de Marele Război, dar și bulversată de valul uriaș de emigranți ruși, proveniți mai ales din rândurile aristocrației țariste decimate de revoluția bolșevică.

Relația cu Yves Montand, la a cărui lansare în lumea artistică contribuie decisiv, se va concretiza în plan artistic pentru Édith Piaf într-un cântec emblematic pentru ea însăși, dar și pentru cultura franceză: La vie en rose reprezintă una dintre cele mai cunoscute și cântate melodii din patrimoniul muzical universal. Michelle Marly reușește să ne facă să înțelegem cât de importantă a fost muzica pentru Piaf și câtă atenție a acordat melodiei în sine, într-o epocă în care accentul era pus pe text. La fel ca Piaf, Chanel a avut o copilărie marcată de sărăcie lucie, într-o familie dezorganizată. Ambele au trăit mult prea puțin cu proprii părinți, ceea ce le va marca iremediabil propriile decizii personale: au avut parte de iubire, dar nu au acceptat niciun fel de constrângeri, iar dispariția neașteptată (în urma unui accident de mașină, respectiv de avion) a marii lor iubiri le va marca definitiv tot restul vieții. Căutarea perfecțiunii pe scenă o va ajuta pe Piaf doar până la un punct: eforturile uriașe, combinate cu fragilitatea fizică și mentală îi vor grăbi sfârșitul:

„Viața de zi cu zi îi solicita toată atenția; ziua redeschiderii lui Moulin Rouge se apropia. Târziu, într-o după-amiază, stătea pe scena legendarului cabaret în timpul unor repetiții, în lumina reflectoarelor, așteptând intervenția armonicii. Cu toate că nu putea spune de câte ori cântase până atunci L’accordéoniste, nu îl interpreta fără să îl fi repetat mai înainte în cele mai bune condiții. Perfecțiunea era o parte a muncii ei, nu lăsa nimic în seama întâmplării sau a norocului. Îi făcu un semn dirijorului orchestrei, iar la scurt timp după aceea muzicianul care cânta la armonică începea, iar ea număra apoi în minte măsurile. Cunoscutele cuvinte curgeau de pe buzele ei.” (Michelle Marly, Madame Piaf și cântecul iubirii, 83 – 84)

Coco Chanel, ambițioasă prin definiție, iubește la fel de pătimaș ca Piaf, dar caracterul său mult mai puternic o fac să răzbească și să creeze mult mai mult timp, decât Piaf și decât Frida Kahlo. Exercițiul, studiul personal, adunarea de noi și noi informații care vor contribui la colecțiile inimitabile anuale se regăsesc și în viața de zi cu zi al lui Gabrielle:

„Cu mișcări iscusite, Gabrielle trăgea după ac din pernița de la încheietura mânii ei și fixa faldurile stambei grosolane. Contemplă cu o privire sceptică rezultatul, scoase un bold, îl puse între buzele strânse, între care ținea o țigară aprinsă, în timp ce drapă din nou faldul. Lucra mereu mai întâi cu înlocuitori, abia mai târziu avea să se hotărască asupra stofei pe care avea s-o aleagă. Secretul croiului zăcea în așezarea corectă a stambei – și a felului cum cădea, căci trebuia să arate bine în spate. Gabrielle era convinsă că mobilitatea corpului pornea din spate, de aceea acolo trebuie tăiat materialul cât mai generos posibil.

Pentru o clipă, imaginea din fața ochilor deveni neclară, picioarele ei amenințau să cedeze de epuizare. Modela de ore în șir o rochie de seară, fără să obțină un rezultat mulțumitor. Trebuia să facă o pauză. Manechinul pe care își definea creația aștepta atât de răbdător, ca modelul unui pictor, dar Gabrielle se temea că-și va pierde concentrarea. Dar nu-și permitea să recunoască o asemenea slăbiciune, în niciun caz în atelierul ei.” (Michelle Marly, Mademoiselle Coco șiparfumul iubirii, p. 167)

Creațiile personale vor fi soluția salvatoare și pentru Frida Kahlo, despre care cititorii români știu mult mai puține lucruri decât despre cele două creatoare franceze. Romanul Carolinei Bernard este o reparație morală mai mult decât necesară: marcată de o copilărie cu numeroase lipsuri (asemenea lui Piaf și Chanel), Frida își vede visul de a studia frânt mult prea devreme: un accident de circulație îi va marca iremediabil parcursul social și pe cel profesional și îi va grăbi sfârșitul. Pofta de viață, optimismul, exuberanța o vor ajuta să găsească soluții le cele mai surprinzătoare pentru societatea profund tradiționalistă în care trăia. La fel ca Chanel, a fost perfect conștientă de încălcarea normelor sociale și de consecințele deciziilor sale. Picturile sale reflectă direct trăirile sale, relația mai mult decât tumultuoasă pe care o are cu Diego Rivera, dar și maturizarea sa precoce:

„Frida își mută privirea asupra agavelor uriașe din fața ferestrelor și se gândi la primele ei tablouri, portretele fără fundal. De ce oare nu aveau fundal? Nu ar fi fost mai potrivit să picteze și lucruri, simboluri, lumea? Să plaseze persoanele într-un anumit mediu, conferindu-le astfel o anumită semnificație?

Se emoționă din cale-afară, simțindu-se ca o creatoare, simțind ceva nou crescând în ea, care îi aducea o satisfacție profundă.

Privi încă o dată în jur, absorbind tot ce vedea: culorile și formele, ba chiar și mirosurile și zgomotele, vântul și lătratul unui câine în depărtare. Îi veniră în minte poveștile pictorului de retablo-uri, linia gâtului tinerei de la piață care își purta copilul în spate, mâinile muncite ale țărăncii care măcina porumb între două pietre de moară, modelele broderiilor… Totul se împletea perfect în mintea ei, formând o imagine de ansamblu, care era Mexicul însuși.

Întinse mâna după creion și hârtie și începu să deseneze linii și contururi. Nici nu trebuia să se uite pe foaie, legătura dintre imaginație și mâna care desena era intrinsecă.” ( Caroline Bernard, Frida Kahlo și culorile dragostei, p. 117 – 118)

Spre deosebire de Piaf, dramele personale o vor întări pe Frida Kahlo, al cărei optimism se reflectă în culorile vii, clare, în liniile ferme și în subiectele propriu-zise ale picturilor sale, dar și în vestimentația și locuințele proprii:

„Frida mai rămase câteva zile în spitalul Henry Ford. Profită de acest timp ca să lucreze la schițele pentru următorul ei tablou. Păstră elementele inițiale, doar le schimbă poziția din jurul patului. În centrul tabloului, plutind deasupra patului, lăsă loc pentru copilul ei nenăscut, care deja avea trăsături umane și pentru care avea să se inspire din ilustrațiile din lucrările medicale. Era ultimul detaliu care mai lipsea, dar șovăia să îl picteze. Era însă necesar să se confrunte cu această teamă, pentru a o depăși. Așeză ezitant creionul pe hârtie și constată cât de bine îi făcea să își ia astfel rămas-bun de la micuța făptură.

– Sunt foarte bucuroasă că pictura mă ajută să îmi oblojesc rănile și să trec peste suferințele mele.

Altfel aș lua-o razna aici, i se confesă ea lui Lucienne, aruncând o privire spre patul alăturat, în care abia mai răsufla o muribundă.” ( Caroline Bernard, Frida Kahlo și culorile dragostei, p. 166)

Citind cele trei volume, nu te poți abține să nu remarci validitatea deciziilor acelor trei mari creatoare într-un debut de secol XXI mai mult decât zbuciumat. Chanel, Piaf și Kahlo demontează miturile intens promovate în ultimii ani de adepții mișcării feministe. Da, și-au asumat independența, singularitatea deciziilor, dar fără să se dezică de reperele societății în care erau profund ancorate. Poate acesta este un motiv suficient pentru a citi cele trei volume propuse de Editura Nemira, într-o pauză binemeritată de la iureșul cotidian.

Madame Piaf și cântecul iubirii de Michelle Marly