Cum mi-am mâncat masca – pofta vine mâncând!

Cum mi-am mâncat masca nu e prima carte scrisă pe/pentru Facebook și tipărită ulterior. Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu este și ea apărută mai întâi pe Facebook, capitol cu capitol; la final, scriitorul și-a luat timp să o finiseze/corecteze și să o dea spre publicare. Jan Cornelius ține de câțiva ani un jurnal pe Facebook, loc unde el interacționează firesc cu cititorii săi. Un jurnal atipic, căci reușește să îmbine într-un mod mai rar întâlnit detalii din viața personală, intimă, cu detaliile vieții literare, fără să cadă în păcatul dezvăluirii unor amănunte picante sau a unor detalii care țin cu adevărat de viața personală. Primul volum care conține parte din aceste însemnări diaristice a apărut în 2020, la Editura Lebăda Neagră – despre Aventurile unui călător naiv am scris aici.

N-o să reiau aici calitățile scriiturii lui Jan Cornelius (le regăsiți în cronica menționată mai sus), nu s-a schimbat nimic între cele două apariții editoriale; chiar dacă pandemia a lăsat urme imposibil de șters în viețile multora dintre noi, umorul nu l-a părăsit pe scriitor, după cum nici optimismul bine temperat. În fapt, dacă citești însemnările, care nu sunt zilnice (slavă Domnului), îți dai seama că și el, ca mulți dintre noi, a trecut prin toate etapele, de la confuzia generală caracteristică primelor zilei, trecând prin nedumerirea care a însoțit debutul primei luni de lockdown și până la optimismul deloc exagerat care însoțește ultimele consemnări din volum. Mă feresc să spun că sunt cele din ultimele zile ale pandemiei de coronavirus, căci oficial pandemia încă există, se fac raportări ale noilor îmbolnăviri și ale deceselor cauzate de îmbolnăvirea cu acest virus.

„31 august [2020]

Ieri a fost o zi oarecare, nu s-a întâmplat nimic deosebit, atât că tot spunându-mi să nu uit să-mi pun masca, am urcat fără bilet în tramvai și după aia a venit controlorul și s-a uitat la mine de parcă n-aș fi avut bilet, dar eu am uitat de el de parcă aș fi avut bilet și s-a rezolvat.

Azi, în schimb, e o zi cu totul deosebită, ziua limbii române, deci basically e un must să ne gândim la ea all day long, eu mă focusez pe ea de la ora 6 a.m., have a nice day, folks!”

Ce e interesant la acest jurnal este luciditatea pe care Jan Cornelius se încăpățânează să nu o piardă deloc. Chiar dacă nu s-a plimbat la fel de mult cum o făcea în mod obișnuit, în cei doi ani de pandemie a reușit să viziteze câteva țări, a mers regulat să-și vadă mama, a ajuns inclusiv în școli, să le vorbească elevilor despre cărți și lecturi. În fiecare notiță există detalii cu privire la viața cotidiană, la cum se schimbă obiceiurile din cauza restricțiilor (Cornelius face foarte des aceste comparații, dar ele sunt foarte bine îmbrăcate într-un strat de umor de bună calitate) sau despre reacțiile oamenilor vizavi de boală, noile reguli sau lipsa de informații utile. Scriitorul încearcă (și-i reușește) să ducă o viață cât de cât normală, nu schimbă foarte mult rutina și nici nu renunță să comunice cu ceilalți, e drept că acum o face apelând la alte canale. Nu dă lecții, nu dă sfaturi, nu se lamentează, chiar dacă din multe însemnări răzbat niște urme ale disperării. Dar ce e cu adevărat important este că nu renunță nicio clipă la detaliile de ordin cultural: fie pomenește despre niște cărți și autori care ar trebui citiți, fie descrie cu o minuție demnă de cel mai bun ghid locurile și spațiile culturale pe care le străbate, fie face niște conexiuni total neașteptate între informații din diverse domenii.

<<9 iunie [2021]

Ieri am fost din nou la domeniile mănăstirii benedictine de la Bec Hellouin, care-i la marginea unei păduri, are vreo 600 de ani, respect, se ține bine! nu i-aș fi dat mai mult de 500, da, aerul de pădure te ține tânăr. În 1789, revoluționarii francezi au transformat incinta mănăstirii în grajd, benedictinii au retransformat grajdul în bibliotecă, biblioteca fiind retransformată în timpul războiului în grajd, după care benedictinii au retransformat grajdul în bibliotecă, biblioteca având astăzi la o sută de mii de volume. În anii ’80, prim-ministrul Laurent Fabius a venit să redeschidă biblioteca cu bucătarul propriu. E și un turn acolo, La Tour Saint-Nicolas, are 60m de metri înălțime, 60! În parcul mânăstirii am văzut turnul reflectat în apa lacului și lângă el mi-am zărit brusc dublul, la început am crezut că sunt eu reflectat, dar eu aveam un tricou albastru, al tipului din apă era verde. Lângă mânăstire am văzut o libelulă, în germană, libelula înseamnă „Dragă Lula” și se scrie „Liebe Lulla”, ba nu, în germană libelulă se zice Libelle, ăsta-i adevărul, deși știu că acuma nu mă mai crede nimeni.>>

Pentru unii e greu de înțeles de ce să publici o carte cu însemnările de pe Facebook. Pentru cititorii lui Jan Corneliusnu e nimic greu de înțeles. Evident că nici eu n-aș recomanda tipărirea oricărui jurnal cu notițele de o banalitate covârșitoare ale nu știu cărui influencer sau individ oarecare. Dar Jan Cornelius și-a asumat de la bun început statutul de scriitor și s-a folosit de Facebook într-un mod mai puțin obișnuit. Dincolo de faptul că like-urile și răspunsurile la o postare denotă cât este de urmărit/înțeles, se mai găsește ceva: Facebook e un instrument care-i poate ajuta pe scriitori să-și mențină viu spiritul autocritic. Însemnările lui Cornelius nu sunt fracturate, nu sunt marcate de discontinuitate, au logică interioară, nu se schimbă centrul de interes și nici calitatea limbajului sau frazarea. Îți dai seama de toate aceste aspecte când vezi toate însemnările adunate la un loc, între copertele unui volum. Și mai este ceva: cartea ajunge și la oameni care n-au Facebook (credeți-mă, sunt mulți cei care citesc, dar n-au Facebook) sau la cei care n-au auzit niciodată de Jan Cornelius, de traducerile lui sau de cărțile scrise de-a lungul anilor.

„4 februarie [2022]

Azi, fiica mea Andreea mi-a trimis pe Whatsapp mesajul vocal pe care nepoțelul meu David (opt ani) l-a trimis prietenului și colegului său de clasă Iannis. La această acțiune, Andreea a respectat desigur protecția datelor, David semnase înainte că e de acord cu trimiterea mesajului, la el în palmă. În acest mesaj, David – rămas acasă pentru că-i mergea cam prost – îi spunea lui Iannis, care era la școală: Hallo, Iannis, wie geht’s? ce mai faci, Iannis? mir geht es sehr gut, mie îmi merge foarte bine, aber andererseits geht es mir nicht so gut, dar pe de altă parte nu-mi merge așa de bine, deci îmi merge foarte bine, dar nu așa de bine, sper că și ție îți merge foarte bine, tschüss, Iannis, ciao, Iannis! Da, dar ce vreau să spun este că ieri am fost cu mașina aici în apropiere, la Venlo, în olanda, cu Alex. A fost foarte bine, dar afară era frig și umed, așa că am intrat în cafeneaua In den dorstigen Haen, La cocoșul însetat, și bând noi cafeaua acolo, am observat că în cafeneaua aia e foarte bine, dar nu chiar așa de bine, că e cam frig și umed, dat fiind că nu se închidea ușa de la intrare, era deci întredeschisă. Așa că i-am spus asta proprietarului și proprietarul a sunat foarte binedispus nu știu unde și după numai trei minute au apărut doi băieți și ei foarte binedispuși, care au reparat în doi timpi și trei mișcări ușa, ăsta da, service! Și după aia, băieții au plecat binedispuși și a venit din nou proprietarul și a verificat dacă ușa se închide cum trebuie și-acuma ușa se închidea perfect și când a văzut proprietarul cât de perfect se închide ușa, a luat un lemn subțirel, jur că nu inventez, și l-a strecurat binedispus sub ușă, și acum ușa era din nou întredeschisă și Alex și cu mine ne-am îmbrăcat binedispuși gecile și ne-am ridicat gulerele.”

Cum mi-am mâncat masca începe pe 12 august 2020, la Düsseldorf și se încheie pe 23 februarie 2022, același oraș. Între cele două însemnări este viața pusă sub semnul pandemiei de coronavirus. Cu mască sau fără mască, Jan Cornelius reușește să rămână un om al prezentului, care înțelege cu o luciditate rarisimă amploarea tuturor evenimentelor care se succed cu o viteză uluitoare adesea. Fie și doar pentru acest lucru și tot merită să citiți cartea, veți înțelege că întotdeauna există soluții la probleme care par de nerezolvat.

Cum mi-am mâncat masca de Jan Cornelius