De ce plânge mama? Dar tata?

Motto1: „Zăream pentru o clipă Şurianul prin neguri, sfâşiate de-o ochire a soarelui, în depărtare. Vârful se ascunse apoi iarăşi după alte coame de munţi. Brazii scădeau, se făceau tot mai mici, pe urmă mărunţi. Îi reteza aerul prea subţire. Cei mai avansaţi pe înălţimi erau chirciţi, nişte pitici monstruoşi. Răsărea aci, din vânt, ţinutul tuns al coniferelor minuscule. Iată-l în sfârşit, de-a dreapta noastră, Şurianul, cu obrazul dârz, numai de piatră.” L. Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor

*

Motto2: „Vârful Șurianului rămăsese în spate, departe, rareori se vedea, câțiva nori mai grei îi acopereau fruntea.” Ion D. Sîrbu, De ce plânge mama?

Precizarea pe care o adăugase Ion D. Sîrbu acestei proze, „roman pentru copii și părinți”, capătă astăzi mai multe înțelesuri.

Primul sens al dedicației se referă la cititorii ideali. Ar fi bine ca părinții să citească alături de copiii lor acest roman, spre a concilia mentalități diferite. Lectura ar fi mai plăcută și mai de folos, ar fi ca o întâlnire la jumătatea drumului.

Apoi, într-un fel văd lucrurile părinții, care, crezând că așa trebuie procedat, obișnuiesc să ascundă, să ferească, să atenueze și să altereze, până la urmă, realitatea. Altfel, se vede situația dinspre copii, care nu înțeleg totul rațional, dar înțeleg exact ce e de înțeles din punct de vedere emoțional. În romanul lui Ion D. Sîrbu vocea narativă este, preponderant, a unui copil. Întâmplările sunt prezentate dintr-o perspectivă a candorii pe cale de a fi pierdută. Maturizarea e aproape, la un pas distanță:

„Dar eu de ce nu pot dormi? se întreabă Radu oftând. Patul e moale și cald. Sunt în vacanță, toată ziua m-am jucat. Am citit dintr-o carte frumoasă. Și totuși… Afară plouă acum ca în filmele cu partizani. Ei da, asta se repetă aproape în fiecare seară. De-atunci… De-atunci, de când… În toate serile, și totdeauna la fel. Și din același motiv. Mama oftează în bucătărie, Ligia oftează în somn, iar el, Radu, urmărește îngândurat umbrele din oglinda cea mare a dormitorului. Unde poate fi tata?…” (p. 8)

La mijloc, în conflictul dintre oamenii mari, sunt mereu copiii, cu inimă și frunte, aici Radu și Ligia, unul de unsprezece și celălalt de paisprezece ani. Lui Radu îi piere somnul, „gândacul întrebărilor” îl supără un timp. Casa întreagă e în așteptare, și nu doar a tatălui. Ființe și lucruri sunt în așteptarea unei decizii care, deși întârzie, va veni, împlinind presimțirile:

„Ușa se închise, întunericul umplu colțurile camerei. În inimile, sub fruntea celor doi copii gândacul întrebărilor mai scormoni câtăva vreme. Apoi, căderea ploii de afară, căldura așternutului îi copleși. Ușor, ca pe o apă albastră, alunecară spre somn. Iar durerile vieții rămaseră să pândească mai departe, prin perdelele bucătăriei, pașii aceluia care întârzia și care trebuia totuși să vină acasă.” (p.11)

Ion D. Sîrbu realizează în romanul său un univers pe care tinerii de azi nu îl recunosc întru totul. De ce plânge mama? readuce în memoria celor mai în vârstă gesturi, obiceiuri și ritualuri uitate, obișnuințe cărora le-a trecut rândul, lucruri ce și-au pierdut rostul. Iaromira Popovici scrie un articol, Gesturi noi și uitate[i], exact despre subiectul acesta, al perimării inevitabile pricinuite de trecerea timpului. Intri în lumea textului cum ai intra într-un muzeu, cu toate că în romanul lui I. D. Sîrbu pasul înapoi nu măsoară nici o sută de ani.

Întrebările lui Radu seamănă cu cele ale unui judecător care trebuie să dispună plasarea copiilor în custodia părintelui considerat responsabil – cum este mama?! cum este tata?! calități și defecte. Fetița spune că îi place cum taie mama ei pâinea, după ce vine de la piață, gestul în sine i se pare frumos – astăzi pâinea este deja feliată, nu mai face nimeni efortul de a o tăia, nici măcar de-a o rupe. Fetei nu-i place când mama remaiază ciorapii – a „remaia” este un cuvânt de dicționar, a dispărut din uz, odată cu obiceiul specific unei epoci de criză.

„—Ligia, începu Radu, ce-ți place mai mult la mama?

— La mama? Să-ți spun: îmi place mama când vine de la piață și când taie pâinea la masă. Îmi place când calcă rufele sau când coase. Îmi mai place când sunt bolnavă și mă roagă să iau medicamente. Sau când mă pieptănă dimineața…

— Și ce nu-ți place la ea?

— Nu-mi place când stă la geam seara și așteaptă… știi tu pe cine. Nu-mi place când stă la coafor sub racheta aia. Și nici când remaiază ciorapii.

— Dar la tata?

— La tata îmi place că e tata. Îmi place cum miroase când vine de la mină. Îmi place când iese din baie și se șterge cu ștergarul. Când se bărbierește. Când mă saltă în tavan și-mi spune: Are tata o fetiță cu ochi mari și cu guriță. Și-mi place când stă de vorbă cu oamenii. Seara.

— Și ce nu-ți place la el?

— Parcă tu nu știi. Dar eu cred că tata e vrăjit.

— Cum așa?

— Am citit în O mie și una de nopți că un vrăjitor s-a băgat în trupul unui om și sub chipul lui a făcut o mulțime de rele.

— Nu există vrăjitori.

— Eu cred că există. Nu știm noi cum arată și unde se ascund. Dar au putere să schimbe oamenii. Să-i întoarcă pe dos – sau să-i transforme în fel de fel de animale. De unde să știm noi că acești copaci n-au fost oameni, cândva? Sau că apa asta curată nu e o zână? Ai auzit din cine s-a născut și muntele Șurianu și iezerul pe care îl ține în brațe? Da, da, vrăjitori există.” (pp.107-108)

Nici pădurile din Valea Frumoasei nu mai sunt întregi, comunitățile de mineri s-au pierdut. Revista Cutezătorii și-a încetat de mult timp apariția. Jules Verne nu mai este neapărat printre preferințele de lectură ale copiilor de astăzi.

Un divorț nu se pronunța ușor în epoca aceea. E greu de înțeles astăzi de ce tatăl fusese chemat la Partid, să răspundă în chestiunea presupusului divorț, de ce se implica Partidul în problemele de familie.

Ceva a rămas neschimbat până astăzi, pe lângă dragostea părinților, sentiment de neînlocuit – familia extinsă ține să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc viața dusă împreună. Frații, mătușile, unchii, nașii de cununie vin să poarte discuții, să salveze căsnicia, dacă mai e de salvat, să preia responsabilitatea creșterii copiilor, în cazuri extreme. E o iluzie că cineva din afară poate să intervină, chiar cu bune intenții, în relațiile dintre soț și soție. Evident, conflictele dintre doi oameni se rezolvă strict între cei doi.

Radu și Ligia tac și observă:

„Certurile se țin lanț în casa noastră. A venit baci Todor cu nevastă-sa (ei sunt cei care i-au cununat pe mama și pe tata). Au stat în odaie vreo trei ceasuri. Au ieșit roșii la față, lelea Aurelia avea lacrimi în ochi. Tata a trântit poarta după ei. A venit și o mătușă din Petroșani, s-a certat și ea cu tata; când a plecat ne-a dat câte 25 de lei și ne-a spus să venim să stăm la ea. Că va avea ea grijă de noi. (Am aflat de la Titus că tata ar fi fost chemat la Partid. A auzit pe părinții lui vorbind despre asta. Chemat la Partid? De ce?) (p. 26)

Istoria unei familiile nu este alcătuită doar din momente fericite, dimpotrivă, toate valorile sunt puse la încercare în perioadele de criză. Dar mama nu-l vorbește de rău pe bărbatul ei în fața copiilor. Își ascunde suferința. Nu se victimizează. Își ferește, cât poate și cum crede, copiii de abuzul emoțional, nepunându-i în situația de a face o alegere. Pleacă ea, când este sigură că plecarea ar fi o soluție mai bună decât conflictul deschis, continuu.

Radu și Ligia se simt și se comportă ca doi copii foarte singuri. Fiindcă nu li explică aproape nimic, cei doi ascultă și privesc desfășurarea lucrurilor, își împărtășesc neliniștile și fac planuri. Pun cap la cap tot felul de informații și ajung la concluzia că tatăl lor, care este miner, și-a pierdut lampa, de aceea rătăcește drumul spre casă, de aceea are privirea plină de neguri. În visele lor pătrund frământările adulților. Ligia îi povestește fratelui ei visul de peste noapte. Mergea printr-un tunel și caută un ceas, pe cel de acasă. Nu-l găsise.

„Ce poți să zici la un asemenea vis? Nimic. Visele Ligii sunt că povestirile profesorilor: se termină totdeauna cu o întrebare la care nu poți răspunde.” (p. 70)

Deși nu înțeleg exact ce se petrece, copiii simt că a pierit armonia din casa lor. Își iubesc părinții și îi admiră. Le recunosc calitățile și sunt obișnuiți să le urmeze exemplul. Le este greu să rămână doar în grija tatălui, care nici nu se pricepe la treburile gospodăriei – urmează să mănânce la cantină. Radu și Ligia nu se îndură să plece spre Obârșia Lotrului, unde se afla mama, fără să-i lase tatălui câteva rânduri ca să-l asigure de dragostea lor. Sunt copii afectuoși, fiindcă așa fuseseră crescuți, cu dragoste. Se gândesc la el, să nu-i fie greu. Felul în care ei se comportă față de tatăl pe care-l bănuiesc vinovat de situația familiei este exemplar. Copiii sunt ireproșabili și, prin contrast, adulții par mai lipsiți de responsabilitate decât sunt în realitate:

„Întâi am făcut curățenie în toate camerele: am aranjat paturile, am scuturat covoarele, am spălat toate vasele murdare. Voiam ca tata să simtă, să știe ce fel de copii suntem. Chiar dacă acum suntem nevoiți să-l părăsim. Apoi am scris o scrisoare. Scurtă. Așa:

Dragă tată, când vei citi aceste rânduri noi doi vom fi departe, în munți, în drum spre mama noastră cea dragă și bună. Să nu te superi că am fugit. Dar nu mai puteam suporta. Ne pare rău că ți-ai pierdut lampa. Dacă ai s-o găsești, venim înapoi. Cu mama. Noi te iubim și știm că nu ești un om rău. Dar lângă tine nu mai putem sta fiindcă vii noaptea târziu și fiindcă nu vorbești frumos că altădată.

Te sărutăm cu lacrimi în ochi, Radu și Ligia

Ligia era de părere să mai adăugăm la urmă Să nu vii după noi până nu îți vei găsi lampa… Am ezitat, mă gândeam să nu-l supărăm prea tare. Am închis scrisoarea într-un plic și am scris pe el adresa casei noastre.” (p. 44)

Plecarea de acasă va semăna mai curând cu o expediție decât cu o fugă. Teoretic, din romanele lui Jules Verne și din revista Cutezătorii, cei doi știu cum trebuie pregătit un drum care se anunță plin de aventuri:

„Am scos colecția mea din Cutezătorii, am căutat și i-am citit Ligiei pagina aceea unde Racoviță (cel care a fost cu Amundsen la Polul Sud) spune așa:

Când pleci într-o expediție (grozav ce-mi place mie cuvântul ăsta, expediție), de trei lucruri trebuie să ții seama: 1) De ce pleci la drum? (Asta o știm noi foarte bine) 2) Cu ce mijloace? (Asta vom vedea, nu?) – și 3) Cu cine te însoțești (La noi e simplu: eu, Ligia…).

— Și Dundi, ținu să adauge sora mea.” (pp. 43-44)

Dundi e cățelul care îi însoțește pe cei doi copii în călătoria lor, un fel de Patrocle din Dumbrava minunată. O să îi apere de un șarpe și, în general, le va insufla curaj, va fi o călăuză. Și e singurul care nu-i abandonează nicio clipă:

„Dundi nu fugise cu ei. Dundi stătea în drum și lătra. Părea că se luptă cu cineva. Mârâia, mușca, sălta când în dreapta, când în stânga, scotea niște sunete atât de furioase, încât celor doi copii nu le venea să creadă că sunt ale cățelului lor blând și prostuț.” (p.154)

În Deodată în adâncul pădurii, romanul minunat al lui Amos Oz, o parabolă a lumii edenice, doi copii pleacă singuri prin pădure în căutarea unui duh. Asta li se întâmplă și celor doi frați, Radu și Ligia, doar că ei o caută pe mama. Copiii au o hartă, și-au pregătit merindele, știu unde merg și cum vor străbate muntele.

Pe parcurs, li se înfățișează tainele naturii și li se spun povești despre curaj și sacrificiu. O ursoaică își salvează puii, distrugând tot ce-i stă în cale. Măgarul Andrei știe că luni e zi de lucru, duminică, de odihnă. În Dansul ursului, roman remarcabil al lui Ion D. Sîrbu, un alt măgar, pe nume Gary (porecla scriitorului!), câștigă admirația celor mici. Din toate e ceva de învățat, de la fiecare făptură și de la fiecare piatră. Muntele în sine oferă marea lecție a puterii și a măreției:

„Soarele scăpăta ușor după crestele semețe ale Șurianului care se zărea departe în zare. Aerul era proaspăt, parcă bătea un pic de vânt. Ieșiră din pădure într-un plai înalt. Acum, în fața lor se deschidea o vale adâncă în mijlocul căreia se vedea o apă mare sclipind ca un șarpe de argint. Poteca cobora ușor prin parcele de brad tânăr, prin tăieturi și pășuni. Izvoare bogate țâșneau din munte. De jos, din vale parcă se auzea talanga grea a unei turme. [Măgarul] Andrei nu se uita în zare. Cu capul în pământ, ca un om obișnuit cu greutățile vieții, cu ochii atenți la pietroaiele cărării, călca atent și egal. Rar de tot arunca câte o privire disprețuitoare către Dundi care, probabil, în ochii lui, apărea ca o ființă caraghioasă și inutilă. Dar îl suporta. Era obișnuit să suporte orice și pe oricine.” (p. 136)

Despre muntele Șurianu scrie și L. Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor, evocând excursia făcută în copilărie, în 1903, alături de toată familia. Numele lui Ion D. Sîrbu nu stă niciodată întâmplător alături de cel al lui L. Blaga, au parcurs împreună o porțiune de viață.

Radu și Ligia ajung în Valea Frumoasei, pe urmele lui Sadoveanu. Oamenii locului îi ocrotesc, le dau adăpost peste noapte, le arată cărarea și găsesc soluții pentru ca cei doi să ajungă în siguranță, cât mai repede, în brațele mamei. Pădurea îi acceptă ca pe copiii ei:

„Peste un sfert de oră, trei cai, un bătrân și doi copii fericiți se înscriau în poteca Aușelului. Un fag bătrân, scorburos, îi primi la intrare. Parcă le cerea legitimația. Se uită la copii, apoi se răsuci în vânt cu toate frunzele lui. Sunt copii buni, măi fraților, îi simt. Primiți-i. Și întreaga pădure, cu un foșnet imens, susură în amurg: Să vină, îi așteptăm cu dragoste…” (p. 57)

E greu de spus dacă oamenii să schimbă cu adevărat, dacă încetează brusc să mai fie ceea ce au fost până la un moment, și cum se face că îmbracă dintr-o dată haina altei persoane, își schimbă firea, comportamentul, vorba, privirea. De obicei, când apare, schimbarea e bruscă și strică rânduiala. Lucrurile care au fost importante pălesc în fața altor priorități.

La fel de greu este să înțelegi mecanismele psihologice care înclină balanța către o alegere de viață sau alta, în situația când această alegere există. Tatăl nu s-a schimbat, îi asigură pe cei doi copii o femeie cu darul înțelepciunii, nu s-a schimbat. Poate că doar s-a nărăvit, dar năravul are leac, cum are și învățul dezvăț. Un fir de busuioc lăsat în traistă poate face minuni.

În De ce plânge mama? regăsim imaginarul naturii genuine din Dansul ursului, proză ce poartă de asemenea specificația „pentru copii”. Cele două proze au în comun și ideea unei moșteniri culturale care trece de la o generație la alta, dar mai cu seamă încrederea că cei tineri pot recompune lumea, o pot îndrepta după chipul și asemănarea lor.

Când părinții își pierd speranța, copiii o reînvie.

De ce plânge mama? de Ion D. Sîrbu