Cum simte anonima lui Miclescu eternitatea neantului

Cunoscut ca poet şi dramaturg, Octavian Miclescu, prin acest roman de debut, marcat de solipsistul moto din Sabato („În orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu.”), îşi face o intrare de gală în universul prozatorilor, Alexandru Oraviţan observând într-un număr recent din „Orizont” că ar fi, dintre cărţile Proiectului IV Romane, „opera cu deschiderea internațională cea mai pronunțată”…

De aici până la a mă gândi la „Cum simte domnişoara Smilla zăpada”, romanul thriller policier al lui Peter Høeg, nu a fost decât un pas… este drept că aici, la „Vânzător…” lipseşte Spectaculosul de dragul spectaculosului, ceva exotism ar exista, prin cele două excursii la Istanbul, dar cel mai important ar fi… tot ceea ce se întâmplă după finalul oarecum precipitat, cum va simţi eroina eternitatea pedepsei divine sau nu!

Evident, aici nu o să mai intru în detalii care v-ar strica surprizele lecturii! Surprizele care chiar contează! Structurată în trei părţi (prima fiind una camusiană, eroina fiind o „Străină”, căreia nu îi moare mama, ci tatăl, azilul din Algeria fiind înlocuit cu Teiuşul, mama fiind prin Spania sau Italia, la îngrijit căpşune bătrâne, sic!; a doua parte este houellebecqiană, iar a treia oscilând între a fi pascaliană, ştiţi chestia cu trestia, pardon, nu la Pascal gânditorul, cel cu pariul, mă refeream ci la greutatea de a alege între o posibilă influenţă de la Pascal Bruckner sau Pascal Qiunard! Cert este că pentru un cititor iubitor de referinţe şi cinematografice, apropo de unele capitole din carte, îl putem îndruma şi către neaoşele „Legături bolnăvicioase”, cu precizarea că povestea lui Miclescu e mai bună decât cea menţionată, sau „Blue Is the Warmest Color” (2013), cu titlul original „La vie d’Adèle”!), cartea ar avea un personaj principal feminin, această „Străină”, domnişoara Ressu (într-unul din variantele de manuscris avea şi un prenume, dar veţi înţelege de ce a fost aleasă varianta nenumitei!), iubita ei, Camelia, dovada existenţei Fericirii în această viaţă (p.88), dar şi purtătoarea de pedeapsă şi un oarecum abstract zeu al amorului, un Eros care, oniric, vinde flori, un personaj ca în picturile lui Caravaggio (faptul că iubitul… tradiţional al Cameliei, Andrei, se ocupă şi el cu vânzarea de flori, în alt fel, aproape că nu ar conta, dacă nu am şti că scriitorul este foarte atent, la multe detalii: nu întâmplător aflăm că textul este conceput la Galaţi între anii 2002 şi 2015!)…

În afara celor, hai, totuşi, patru, mai există… Lumea, înţeleasă şi ca Umanitate, condiţia umană, de ocnaş (Domnişoara Ressu are două trimiteri ale dicteului către ocnaşi, un dealer de droguri, altfel pitoresc, dar dispărând repede în peisaj, fiind considerat „şalgău” şi un călător dintr-un tren: „un bărbat de vârstă mijlocie, constituţie robustă şi ras în cap, cu un aspect de ocnaş postmodern”, p.49), fiind receptată astfel şi dacă ne raportăm la atitudinea eroinei faţă de munca sistematizată, ea având „norocul” de a nu-şi bate prea mult capul pentru câştigarea existenţei! Altfel, mai este şi suplinitoare, limbă franceză, mai are şi ore pe acasă cu cei care vor să înveţe ceva spaniolă sau franceză!

Aşadar, eroina, de fapt anti-eroina, nu prea empatizează cu… Lumea, este într-un fel cu anumite obsesii sexuale, ca să ne raportăm la o scenă care vizează lumea teatrului (Miclescu se introduce hitchcockian „în cadru” în propriul său rol, de dramaturg montat pe o scenă), este un fel de „femeie-din-sac”, aruncată, alungată în puţul acestei lumi, o femeie nici vie, nici moartă, ca o pisică schrödingeriană, care poate observa, de pildă, comparativ, cum „vede o comunitate de leoaice perpetuarea speciei: fără congrese, political correctness ori compatibilităţi astrale. În regnul nostru, falsitatea şi ipocrizia sunt uneltele cele mai la îndemână pentru a copula cu o femelă. Din cealaltă perspectivă, un decolteu adânc şi o fustă mini sunt de ajuns.” (p.22)

Viziunea acestei femeie cu ochi galbeni de leoaică ( „cu o incapacitate cronică de a stabili legături, de a se face plăcută”, p21) este completată de observaţii precum că, într-o lume degenerativă, cum, într-un fel, a fost întotdeauna umanitatea, jocurile, chiar şi o înmormântare, cu toate priveghiurile, cea a tatălui, fiind tot un joc, stau la baza Absurdului:

„La intrare, suntem întâmpinaţi de o fată de vreo zece ani. În grija ei mai erau câţiva copii de vârste mai mici, cu nişte chipuri înfricoşător de luminoase. Urmau un joc după regulile comunităţilor adulte. Cea mai mare îşi însuşise rolul de mamă şi dirija toate aspectele interpretărilor; juca într-un mod realist: făcea mâncare, hrănea, spăla şi culca copiii. Un băiat, neatras de activităţile casnice, împingea o maşină în miniatură scoţând sunetele unui motor într-o permanentă supraturare. Era o scenă spectaculoasă care te făcea să fii conştient de faptul că nu facem altceva decât să imităm generaţiile anterioare. O societate incapabilă de a oferi vreo şansă celor care vin: îi procreăm dintr-un amor propriu exacerbat şi-i aruncăm în viaţă, îi punem nonşalant la dispoziţia societăţii.” (p.38)

Aşadar, este o întoarcere la „încercarea” Absurdului, la ispita sa filosofico-literară. Veţi stabili d-voastră cât este de neo-existenţialist romanul. „Greaţa” faţă de urmaşi este clară la căpătâiului tatălui decedat: „Mi-am închipuit faptul că în privinţa singurătăţii îi semănam; maică-mea e ceva mai sociabilă. Soarta mea pare să fie asemănătoare cu a lui, mi-am zis. Numai că el eşuase lamentabil: lăsase urmaşi.” (p.42)

Deşi pare să aibă vise şi fantezii şi cu bărbaţi, treptat, şi în urma poveştii de dragoste cu Camelia, se solidifică nişte convingeri de (acest, sic) gen:

„M-am gândit să mă ridic, s-o strâng în braţe şi să-i spun că bărbaţii nu vor altceva decât să reguleze. Pe asta sunt setaţi şi-n definitiv le convine să-i aştepte acasă o soţie drăguţă care să se ocupe de copii. Odată cu vârsta, perspectiva seducţiei va dispărea, se va destrăma uşor până la o suprimare totală, în timp ce a ea se va afunda în labirintul carierei şi al maternităţii, iar el va începe să flirteze cu colegele de serviciu.” (p.64)

O oglindă, p.138, revelează: „eram privită de imaginea unei astfel de femei adulte, cochetă, ce-i drept, înscrisă în riguroasele reguli sociale, pe care le ocrotim cu atât patos şi pe care ni le impunem cu efervescenţă nouă, reprezentantele sexului frumos. Trebuie să recunoaştem că tot ceea ce se află dincolo de suprafaţa imensului efort este râvnita iluzie teatrală de a cuceri, de a fi cucerită. În sine este o socoteală simplă şi pur personală.”

Despre „sălbăticia” anti-eroinei voi mai cita doar atât:

„Soarta ţine mereu să-ţi plătească speranţele pe care ţi le construieşti, iar din această construcţie nu se deduc riscurile pe care le dezvoltă. Sigur, experienţa m-a învăţat că lipsa de ataşament faţă de fiinţele umane îţi poate garanta o oarecare inocuitate. (…)Nu sunt frumoasă. Am bazinul lat, părul lipsit de strălucire şi o statură mai mică decât media. (…) Într-un fel mă simt bine în pielea mea, dar cu toate acestea, conştientă de autismul meu social, trăiesc asemenea unui ascet lipsit de divinitate, cu certitudinea că voi muri singură, asemenea unui animal.” (p.18-19)

Miracolul mistic sau nu al descoperirii fericirii, prin iubirea cu studenta Camelia, este redat de către scriitor cu o atenţie demnă, de fapt, de tot ceea ce contează în viaţa unui om: acele puţine momente perfecte, ale unei zile perfecte („Just a perfect day”, apropo de asta, „coloana sonoră” a cărţii este sugestivă, de la „People are strange” a lui The Doors, care deschide romanul, trecând prin Rammstein, Joaquin Sabina, electro, house, tehno, „Super girl” până la Queen, „Who Wants To Live Forever”), intervale de timp dintr-o viaţă de om când frumosul nu este numai o noţiune estetică abstractă! Clipe care stau sub semnul blestemului geloziei zeilor abstracţi, mereu abstracţi, precum acel vânzător de margarete care este gata să ajute la decojirea cerului („Decojitul cerului…” este alt titlu al lui Miclescu) pe toţi demonii:

„Pe trotuar un florar întârziat şedea lângă câteva găleţi cu flori. Desena cu mişcări bruşte, zvâcnind din încheietura mâinii; completa un chip destul de nereuşit, cu buze cărnoase de indigen amazonian cu ochi asiatici. Lucra cu stânga, ceea ce mi se părea foarte atrăgător. Ca într-un cadru scurt cinematografic, în prim plan, îi deosebeam bustul gol cu muşchii bine reliefaţi şi bronzaţi; omoplaţii păreau robuşti. Apoi iarăşi torsul întreg, lucrat anatomic. Imaginile se repetau obsesiv. La un moment dat, conştient de privirile mele, se întoarce şi-mi schiţează un zâmbet. Ca şi cum aş fi fost trează, îl întreb tâmpă dacă are o floare pentru mine. Flirtam.” (p.14)

Da, o carte despre decenţa oricărei dimineţi şi despre cum poate fi aceasta lăsată deoparte, o carte-flirt cu Promisiunea fericirii, o demonstraţie de virtuozitate, în care Violenţa pâlpâie ca un foc ascuns, mocnit, tăieturile literare găsind nuanţele gesturilor care adună, una câte una, florile de margarete, le aruncă înspre ceruri, provocator:

Decenţa a fost şi va fi întotdeauna doar a zeilor!

„Aştept sfârşitul, simt cum îmi dă târcoale, cum universul se va prăbuşi în curând. În nopţile care urmează, adorm cu speranţa ca a doua zi dimineaţă să nu mă mai trezesc. Vreau să se termine acum, aici. Dar nu, eternitatea pedepsei răsare în fiecare dimineaţă…”

Ca soarele pe plajele din Vama Veche!

Vânzătorul de margarete de Octavian Miclescu