Cum se distrau românii odinioară sau cum să ratezi un subiect generos

Am stat mult pe gânduri dacă să scriu despre această carte sau nu. O mare, mare dezamăgire, din toate punctele de vedere. La prima vedere, un studiu documentat, dacă este să ne luăm după sursele documentare și notele atent indexate la final de carte. Și fotografiile inserate în text sunt selectate și reproduse impecabil, ceea ce denotă o grijă deosebită pentru editare. Aș fi vrut să fie aceeași grijă manifestă și pentru textul în sine. Cât despre paginile foarte lucioase, care îngreunează foarte mult lectura (a trebuit să-mi schimb foarte des poziția și locul, tocmai pentru lumina reflecta în pagină și împiedica totalmente lectura ca act în sine), ce să mai spun!

Prima problemă derivă din chiar titlul cărții: citind prima copertă a volumului te aștepți la ceva foarte cuprinzător, asemănător unui studiu comparat între spații istorice diferite și, de ce nu, epoci diferite. Din parcurgerea cuprinsului nu prea înțelegi că ar fi vorba exclusiv de lumea Bucureștiului, pentru că titlurile regăsite aici nu te lasă să înțelegi mare lucru. Așadar, în toată cartea Cum se distrau românii odinioară, autorul, Adrian Majuru, se referă aproape exclusiv la bucureșteni. Născuți aici sau venetici, dar bucureșteni. Dacă autorul a încercat să ia această populație drept etalon pentru tot ceea ce înseamna distracție la românii de pretutindeni (că tot e o sintagmă des folosită de ceva ani încoace), ei bine, atunci ar trebui să lăsăm cartea din start deoparte. Dacă a vrut ca studiul să le fie dedicat în exclusivitate locuitorilor capitalei, indiferent de timpul în care au trăit, atunci clar volumul trebuia intitulat cu totul altfel.

A doua problemă este dată de cuvântul „distracție”. Care se cerea definit din primele pagini, pentru a le fi cititorilor foarte clare referințele. Sociologii înțeleg în cu totul alt fel acest termen și sub pălăria acestuia se regăsesc, în fapt, obiceiuri și tradiții legate de petrecerea timpului liber (cu predilecție, dar nu exclusiv); în schimb, cititorii obișnuiți vor înțelege prin distracțiie orice activitate de loisir, aducătoare de bună dispoziție, iar termenul în ultimii ani a pierdut foarte mult din conotațiile date de păstrarea obiceiurilor și tradițiilor. De aceea cred că de aici trebuia început studiul. Cât despre „odinioară”, ei da, din punct de vedere istoric începe să fie o problemă utilizarea adecvată a termenului, din moment ce fiecare miniexcurs se încheie cu cel puțin o referință (acidă sau plină de prejudecăți) la lumea contemporană, la timpurile actuale. Sunt convinsă că istoriciii se simt foarte bine în trecut, studiind (prin comparație) documente și izvoare istorice de diferite origini, dar mai știu că unora dintre ei nu le lipsește deloc simțul observației și detașarea când se raportează la prezent. De aceea, risc să afirm că tocmai aceste finaluri discreditează total întreg studiul. Păcat!

„De atunci printre bucureștenii mai înstăriți a rămas obiceiul să nu calce prin parcurile centrale duminica, deoarece slugărimea cu simbrie a capitalei le lua în stăpânire absolută.”

Câteva pagini mai încolo, un alt capitol se încheie astfel:

„De la trăsură la automobil este o istorie foarte interesantă. Acest traseu al călătoriei a schimbat multe lucruri în viața noastră: de la un mod de treai mai tihnit, în galopul legănat al trăsurilor, până la precipitarea de mai târziu, în goana automobilului; a determinat schimbarea vestimentației și accesoriile acesteia și apoi modul de petrecere a timpului liber. Trăsura avea și rol în socializare, fiind mai întotdeauna deschisă, iar cei ce se plimbau puteau privi direct la oamenii de pe stradă, pe când autmobilul închis, precum o capsulă a timpului, i-a transformat pe ocupanții ei în biete ființe însingurate, aflate parcă într-o permanentă confruntare cu ceilalți.”

A treia problemă este dată de felul cum se raportează autorul la clasele sociale. Ierarhia socială îi este binecunoscută, nu mă îndoiesc de acest lucru, dar de prea multe ori răzbate dintre rânduri un ușor dispreț față de felul cum trăiau cei de la baza piramidei sociale. De altfel, el insistă cu detalii și amănunte în ceea ce privește „distracțiile” voievozilor, domnitorilor și boierilor, celor din clasa politică decidentă, în schimb expediază în câteva cuvinte tot ceea ce ține de felul cum petreceau cei mulți. Se prea poate ca aici să fie și o problemă de spațiu, în sensul că studiul s-ar fi întins pe mult mai multe pagini, dar de ce să nu existe o serie întreagă dedicată subiectului? De altfel, tot aici intră și unele afirmații contradictorii, cum este aceasta:

«Apoi, a mai fost și vestita Grădină Rasca, pe actuala stradă Edgar Quinet, colț cu Bulevardul Bălcescu. Această grădină a avut mare trecere, fiind unul dintre puținele localuri de elită ale Bucureștilor, căci nu oricine o frecventa. Pe Edgar Quinet, spre actuala Facultate de Arhitectură, s-a aflat berăria cu firma „La trei cerșători”.»

Recunosc, aș fi dorit o limpezire a frazei: grădina era frecventată de cine anume, căci abia atunci pot înțelege și ce înseamnă pentru autor „a avut mare trecere”. După care, mult prea brusc se trece la o altă firmă, despre care nu se spune decât atât, că s-a aflat pe aceeași stradă cu Grădina Rasca.

Găsim în cuprins „Strada și accesoriile ei”; puțin mai jos „Cultura străzii” și mă întreb de ce nu a reunit într-un singur loc observațiile? Pentru că lectura îmi confirmă că, în fond informațiile sunt aceleași, dar reluate din alt unghi. Cât despre parcurile și grădinile Bucureștiului, găsim informații răsfirate de-a lungul întregului volum, ceea ce dă nota de redundanță.

Departe de a fi considerat un studiu util din punct de vedere antropologic și/sau sociologic și cred că departe și de rigorile istoricilor, cartea de față reprezintă mai degrabă un model de „așa nu” – cum să nu scrii despre obiceiuril, fie ele și ale românilor de odinioară.

Cum se distrau românii odinioară de Adrian Majuru