Cum să-ți potolești demonii scriind

Se știe că scriitorii, prin însăși talentul lor nativ, au un mod aparte de a trăi, de a relaționa cu cei din jur și de a construi lumi. Când vorbim despre un anume poet aproape că-l etichetăm de la primul vers cu un atât de banal „E ciudat, dar scrie atât de bine!”, încât relaționarea cu persoana din spatele scriitorului devine adeseori imposibilă. Cu autorul acestui roman, Dan Ciupureanu, nu se întâmplă așa ceva. Da, îi poți pune o mie de etichete, dar nu te poți plânge nici măcar o secundă că nu poți relaționa cu el. E o persoană tânără, foarte activă, care aproape că-și exhibă viaţa personală pe wall-ul facebook-ului, dar fără a fi gratuit sau fals, nici măcar un moment.

Am urmărit la propriu, cum s-a născut acest roman. Știu și tragedia care i-a dat formă, din păcate. Așa cum scrie și pe prima pagină, cartea este dedicată fratelui, lui Alexandru, cel trecut într-o altă lume cu mult prea devreme. Și, cumva, știind cum s-a născut cartea, nu m-am putut desprinde de umbra lui Alex nici măcar o clipă pe parcursul lecturării. Ba, chiar am avut impresia unei treptate (dez)văluiri a personalității acestuia, o trepate (dez)golire, dar cu sens, cu rost. Poezia e cea care l-a ajutat pe Dan Ciupureanu, și, în acest mod, scapă și de acuza de trădător al poeziei. Dan Ciupureanu va rămâne poet și de-ar fi să scrie zeci de romane (ceea ce îi și doresc!) de acum înainte. Multe din fraze par că fac parte din poeme dedicate vieții, poeme suculente și care dau pe dinafară de emoții și gânduri insalubre. Dan Ciupureanu ne arată pe această cale că rostul literaturii, în general, e (și) acesta: să ajute la ordonare, la punerea într-o anumită ordine a tuturor celor ce gândim/trăim/povestim.

„Astăzi nu e nici frig, nu e nici cald, nici nu miroase a boală. Astăzi demonii mei sunt plecați și nu știu ce să fac.”

Subiectul cărții este Ian, cel aflat în căutarea rostului său pe lume și care-și construiește un alter ego atât de diferit de egoul său, încât până la urmă conflictul dintre cele două ipostaze dau la iveală diavolii/demonii, cei de nestăpânit și cu care nu te poți lupta decât dacă știi sigur că vrei să mori. Ian o iubește pe Roxana, cea care-l însoțește în permanență, e prezentă chiar și atunci când pare că a fost abandonată ca personaj. Povestea relației dintre cei doi are de toate, crescendo-ul ei urmează parcursul firesc al nașterii urmată de maturizare, urmând ca moartea (sau de-sfacerea) să se întâmple într-un viitor cât mai îndepărtat. În jurul celor doi, Dan Ciupureanu adună un întreg cartier de personaje, unele bine construite, altele mai puțin, unele realizate din trei tușe, altele abia schițate (s-a grăbit la unele dintre ele, cred că în favoarea acțiunii), personaje care treptat-treptat ajung să populeze universul interior al lui Ian, trec bariera dintre social și personal și ajung să conviețuiască cu Eu-ul lui Ian. Din această întâlnire scapă cine poate, dar în mod sigur nu Ian.

„Trebuia să-ți imaginezi o apă care curge pe stradă și curăță oamenii care te urmăresc. Trebuia să-ți imaginezi că surfezi printre probleme și te ridici pe val făcând o piruetă-n aer.”

Schizofrenia, boala lui Ian este descrisă până în cele mai mici detalii, condimentată cu eforturi de supraviețuire, cu zbateri de integrare socială într-unul sau altul din cercurile sociale din care Ian visează să facă parte. De aici și peregrinarea lui, trecerea dintr-un spațiu în altul, dintr-o țară în alta. Totul până … obosește. În spatele lui Ian e Dan, autorul, multe dintre trăsăturile acestuia sunt ale autorului, procedeu care își are rădăcina în vâna poetică. Nu se poate dezice nicicum de poezie Dan Ciupureanu. Numai că Ian nu e Dan, sau invers. Ci, de fapt, în povestea lui Ian o să regăsiți poveștile oricărui migrant român, o să regăsiți crâmpeie din poveștile oricărui tânăr inadaptat, aflat în permanentă căutare de atipic/altfel/original.

„Dacă mi-ai fi spus cu ani în urmă că te vei îmbolnăvi, ți-aș fi cusut un hanorac și aș fi scris pe el cele șapte păcate de la care nu trebuie să te abați.”

O să apară și Alexandru, fratele autorului, după jumătatea cărții, aproape brusc, pe nepregătite. Și tot ceea ce e legat de el e pe „repede-înainte”, poate și pentru că în viața reală Alex și-a trăit astfel viața, a dat celor din jur din preaplinul său cu asupra de măsură, arzând multe din etapele atât de firești ale unei vieți de om. Și, cum era de așteptat, oamenii dragi nu știu cum să se comporte atunci când cineva drag ajunge la capăt de drum. Ian, fratele, pierde lupta cu diavolii, asta e clar. Restul familiei are tot felul de reacții, una mai „normală” ca cealaltă; când spun „normală” nu vă gândiți la plânsete în colțuri de batiste, ci gândiți-vă la o gamă întreagă de violențe exacerbate, crize de isterie scăpată de sub control, furii necontrolate și tot restul. De aceea, s-ar putea ca romanul să nu vi se pară ușor de citit, ba din contra.

„Am la atac o floare albă care se cheamă nebunia unui om care nu vrea să audă care e nebună, care se plimbă fâșneață, fără s-o ia nimeni de nevastă și seamănă cu fata din Evanghelia pentru copii și e o floare albă de cireș și eu am un cireș de copii.”

„Omar și diavolii” are două mari calități, vindecătoarea ambele. Sunt convinsă că dacă Dan nu scria acest roman avea toate șansele să devină un oarecare Ian, mai mult sau mai puțin anonim. În altă ordine de idei, cartea îi ajută pe neinițiați în bolile mintale să descopere multe din semnele acestor adevărate maladii ale secolului XXI. Multe dintre personaje puteau fi construite mai bine, acțiunea pare că este mult accelerată pe alocuri, cu riscul de a nu mai înţelege nimic, da, e foarte adevărat. Dar rămân la ideea că merită citit romanul. Lui Dan Ciupureanu i-aș spune doar atât: poemele în proză fac casă bună cu romanele, deci… caută-ți subiecte și scrie.

copertaFata „Omar și diavolii” de Dan Ciupureanu