„Nu fuita!”, esenţă tare de literatură!

Spiritual, te poţi gândi la… o religie a vitezei, în care trei video-evanghelii ar putea fi „Speed”, „Gone in Sixty Seconds”, „Run Lola run” (mai sunt şi altele, dar viteza memoriei mele prinde doar atât la minut!), dar mai aproape de adevăr ar fi să te gândeşti, atmosferic vorbind, sic, la un „Lost in translation” tratat quasi-camusian!

Japonia este aici înlocuită cu China, Algerul cu insula Elba, Scarlett Johansson este, de fapt, chiar o chinezoaică, în spaţiul mediteranean nu mai este o mamă moartă, ci un tată, şi mai ales o iubire care se străduieşte să învie, iubirea dintre personajul masculin narator şi Marie, europeanca.

„Lost in translation” apăruse în 2003, ca spirit filmul era al Sofiei Coppola, „aventura chinezească” din „Să fugi!” ocupă cam jumătate ( aproape 2/3 după alte numărători) din cartea apărută în 2005, care a primit Premiul Médicis şi despre care Jean-Claude Lebrun, în „L’Humanité”, scria: „În universul mondializat (n.n.:sic!, probabil a vrut să spună minimalizat, adus la stadiul de „sat al celor care îşi permit să-l stăpânească”; sau poate „globalizat”), J.-P. Toussaint ia în derâdere limitele convenţionale ale spaţiului şi timpului. Face să survină o lume în acelaşi timp vastă şi restrânsă în care elementele disparate ale realităţii se încrucişează cu viziuni, fantasme şi angoase.”

Culmea, tirania vitezei este mai mult în ţara asiatică: acolo se călătoreşte cu un tren de mare viteză între Shanghai şi Beijing, acolo, în capitală şi poate şi în suburbiile ei, are loc o cursă cu o motocicletă pe care sunt cocoţaţi trei călători, cu o urmărire misterioasă, acolo, în China până şi dragostea are o viteză atât de mare încât trece înainte să se fi împlinit, măcar minimalist!

Filosofic, este o carte care meditează deloc plictisitor academic despre diverse relaţii între grabă, viteză, umanitate, moarte, alienarea sentimentelor, metamorfozarea energiilor care sunt sentimentele… Personajele sunt puţine, cât să le numeri pe degetele de la o mână şi unul dintre ele, tatăl Mariei, este mai mult mort, sic!

Deşi este destulă mişcare şi energie şi în partea a doua a cărţii, când personajul se întoarce în Europa, dar, totuşi, într-o provincială insulă, care a fost, între 1814 şi 1815, micul principat al lui Napoleon, totul stă sub imperiul vizitei unei bătrâne doamne: sunt funeraliile tatălui Mariei, este, parcă, prea cald, cortegiul funerar se deplasează parcă, la infinit…

Obscura dorinţă a iubirii de a iubi, acea iubire de dorinţă pare să învie în final, în apele Mediteranei, dar se pare că aşa cum ceva nu este o pipă, nici aici nu este, de fapt, nici un mesaj. Dar dacă tot se vorbeşte de sinuciderea Europei (oare îndrăgostiţii se vor mai putea întoarce la ţărm, deoarece se pare că, dar mai bine nu mai detaliez, documentându-mă pe net, descopăr că este vorba de o tetralogie încheiată în anul 2013!), de o blazare absolută, oare ar trebui să-l aprobăm pe prefaţatorul cărţii, Alexandru Matei, care face la începutul prefeţei intitulate „Să stai, să te eliberezi!” următoarele consideraţii:

„Literatura lui nu are nimic din mustul poveştilor realiste, cu personaje abundente şi cu risipă de dialog. Coleg de editură fie şi doar pentru patru ani, cu Samuel Beckett, el scrie o literatură a lui post- nu în sensul de postmodernism ci, mai degrabă, de post-idealism, de post-literatură, de post-om (…) Literatura lui este numită minimalistă din mai multe motive…”,

dar noi nu le vom enumera aici! Poate Occidentalul de tip Toussaint conştientizează sau ştie aprioric, nu-i aşa, poate chiar ştie astfel, ceea ce scria cândva un Borges:

„Adevărul este că trăim amânând tot ce poate fi amânat; poate că toţi ştim, în adâncul fiinţei noastre, că suntem nemuritori şi că mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi va face totul şi va şti totul.”

La urma urmelor, poate premoniţia lui Toffler, că vom trăi din ce în ce mai repede, că vom fi ai tranzienţei, chiar se adevereşte: poate că într-adevăr ne îndrăgostim în fiecare zi, sau aproape, desigur, materializarea acestor iubiri e aproape imposibilă, exceptând, desigur aventurile de o noapte sau cum s-or mai numi acum, aventuri de o secundă, dar aceste poveşti ale efemerului îşi cer şi ele dreptul la existenţă, chiar dacă „pe fugă” sau stând sub semnul tiraniei ordinelor: Play! Spune chinezul, impasibil aproape ca destinul, cel care are grijă de narator, cel venit în China cu un pachet de bani. Aleargă, fă, fii, devino, comandamente atât de occidentale, dar care au invadat şi fostul univers zen (de fapt, idealizat de occidental), la urma urmelor (nu, nu confund China cu Japonia!), confucianismul este primul pragmatism al lumii!

Alexandru Matei observă însă că, spiritual, „fuga este o capcană”, dacă vrei să te eliberezi de presiunile psihologice, trebui să stai: „A scăpa din strânsoarea momentului nu înseamnă a nu mai trăi, a nu mai avea reacţii, a te detaşa zen, ci a te detaşa de ceilalţi şi a-ţi reaminti mai puternic propriile senzaţii şi gânduri. Numai că, în loc ca această focalizare a propriului eu şi această minuţioasă observare de sine să alunece pe panta ruminaţiilor, ea derapează către în afară. Alunecă, dar nu pentru a cădea în sine, ci pentru a proiecta totul în exterior: după ce primeşte un telefon de la iubita lui, Marie, naratorul, abia desprins din braţele lui Li Qi, se simte brusc vinovat şi aruncat în afara seducţiei exercitată de aceasta. Dar nu insistă în confesiune, ci, pentru a semnala evaporarea vrăjii erotice, descrie lichidul sleit al unei beri pe care, în urmă cu câteva minute, înainte să sune telefonul, o sorbea cu nesaţ alături de frumoasa chinezoaică.

Momentul de evadare din fugă – atunci când îi laşi pe ceilalţi să alerge singuri, tu ai ieşit, te odihneşti sau pur şi simplu nu mai crezi în fugă – este momentul în care lumea se spaţializează şi devine geometrică, în care muchiile se tocesc şi suprafeţele dispar, în care mediul înconjurător – şi aici exoticul chinezesc, cu un grăunte de funest în el, ajută – se lichefiază într-un fel de eliberare.”

Nu voi discuta acum despre gradele unui sentiment de vinovăţie, ci voi sublinia pur şi simplu Frumuseţea cărţii (aici traducerea lui Emil Paraschivoiu are probabil rolul ei!), frumuseţe hipnotizatoare, în care energia sentimentelor chiar te seduce!

Există un alt moment în carte, neglijat, parcă, de Alexandru Matei, cel în care Li Qi îi dăruieşte europeanului (un fel de Eliade din „Maitrey”, dar, desigur, totul la viteză supersonică!) un flacon de parfum BLV, de fapt clipele în care descoperă în ce constă cadoul, în grădina unui templu din Beijing:

„Era derizoriu, şi chiar un pic crud, să descopăr acest parfum acum, dar nu m-am putut abţine să nu fiu mişcat la gândul că, în ajun, la Shanghai, înainte de a mă fi regăsit, Li Qi (n.a.g.s.: mă duce cu gândul la savoarea fructelor de litchi) intrase într-un magazin cu intenţia de a-mi face un cadou (şi am simţit atunci acea plăcere atât de aparte de a şti că exişti în mintea cuiva, că te mişti şi chiar duci în ea o existenţă nebănuită).

Am înclinat flaconul pentru a pulveriza puţină apă de toaletă pe mână şi am dus-o la nas. Cu strângere de inimă, am recunoscut atunci mirosul lui Li Qi, mirosul pielii ei şi al scobiturii gâtului ei – şi am simţit o senzaţia de fericire foarte dureroasă.” (p.87-88)

Auto-măgulire sau/şi dragostea autentică sau măcar îndrăgostire? Mai contează când a ţinut atât de puţin, că s-a stat atât de puţin lângă Li Qi, câteva zile, sau când primeşti un telefon, când ţi-e China mai dragă, care te anunţă că un destul de bun prieten, tatăl iubitei de acasă (şi din una din cărţile care preced „Fuir”), a murit?

Gestul franco-belgianului, pardon, a personajului scriitorului franco-belgian (mai locuieşte şi prin Corsica, de unde îi este soţia), de a-şi părăsi acel dar în fântâna grădinii acelui templu, ne poate sugera multe, aşa cum se întâmplă cu multe dintre „întâmplările” volumului, dar ne aduce aminte şi de faptul că Zhang Xiangzhi, bărbatul chinez, este mereu cu ochiul pe el! Şi îi va spune iar, cu engleza lui stricată, înmânându-i cadoul recuperat: „Nu fuita!” Deoarece, găselniţa traducătorului, personajul pronunţa dont’t forget ca dont’t fuck it! Iar în română a rezultat „nu fuita!”

Şi, probabil, cartea sau încercarea este şi despre fuga amintirilor, a uitărilor, a micilor coşmaruri existenţialiste pe care ţi le dăruieşte viaţa în general, precum într-o pagină demnă de o altă mare crăpelniţă, dar mult mai subtilă:

„Platoul se oprise, şi, privind în faţa mea felurile dispuse pe masă în diferite farfurii lungi, porc tocat cu ardei roşu, rinichi, peşte descărnat din care nu mai rămăsese decât şira spinării, limbi de raţă care se marinau într-un rest de sos brun, întregi, complete, care fuseseră pesemne prelevate în toată mărimea lor, începând din fundul gâtului raţelor şi care plecau de la laringe pentru a se lărgi şi a deveni lungi şi subţiri la capătul lor, am simţit deodată cum mi se face greaţă, asociind fugar una dintre aceste mici limbi moarte cu limba lui Li Qi – şi această imagine înspăimântătoare, pe care, odată apărută, am încercat să o alung, veni să întunece şi oarecum să învenineze amintirea momentelor de plăcere şi tandreţe petrecute cu care rămăsesem din contactul real cu limba lui Li Qi în gura mea azi-noapte în tren, şi, acestei amintiri totuşi delicioase, i se substitui atunci o senzaţie de dezgust, de silă, de revulsie fizică, senzaţia concretă şi aproape gustativă de a fi avut azi-noapte în gură, mobilă şi răsucindu-se voluptuos în jurul propriei mele limbi, una dintre aceste mici limbi de raţă lungi şi subţiri de-un roz bătând în cafeniu închis, presărată cu papile gustative albe şi aspre.” (p.82)

Evident, de aici plecând, Toussaint este… anti-proustian! Dar avem de găsit măcar o căutare a unei iubiri… pierdute, de fapt două, una de fast food chinezesc, alta tradiţional europeană (Elba este, nu-i aşa, lângă Corsica!), cea de-a doua prezentându-se, după înmormântare (superbe imaginile de la ceremonie şi de pe drumul de la biserică la cimitir, sau de acasă la cimitir, cu Marie călare!

„Pusese şaua pe o iapă a tatălui ei, şi, într-unul dintre acele gesturi de nebunie de care era capabilă, de paradă, de cutezanţă şi de bravură, ea, care nu se urca pe cal, ea care nu făcea călărie, însoţise dricul călare”, p153),

când cei doi merg cu maşina, şi el o roagă pe femeie, orbit de soare, să-i dea ochelarii ei protectori:

„Şi-i scoase de la ochi şi mi-i puse chiar ea pe nas, într-un gest care ar fi putut fi tandru, dar care, ca toate gesturile tandre pe care le schiţăm astăzi, se termină printr-un dezastru şi o confuzie (…) de parcă de acum înainte nu ne mai puteam apropia unul de altul,şi nu ne mai puteam iubi, decât înfoindu-ne şi bruscându-ne reciproc.” (p.177)

Şi dacă tot scriam mai sus despre „poveştile efemerului”, câteva detalii despre biografia lui Marie (p.164) îmi confirmă oarecum intuiţia, apropo de estetica Occidentului avant la Lady Gaga şi la aproape 15 ani după „The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living” a lui Damien Hirst: „În urmă cu câţiva ani, Marie crease o colecţie de rochii din şerbet ce se topeau pe trupurile manechinelor şi se amestecau cu carnea lor sub forma unor firişoare lichide, tabac blond şi trandafir ofilit. Era una dintre operele sale emblematice, o colecţie a efemerului, o primăvară-vară archimboldescă, îngheţate, şerbeturi, granita, frulatto şi frape, care se topeau pe cărnurile dezgolite ale modelelor, de-a lungul umerilor şi pe contururile şoldurilor, pe pielea lor devenită carne de găină şi pe vârfurile sânilor lor întărite de frig.” (p.164)

Aleg acest final, pentru vara noastră atât de toridă… Nu fuitaţi!

20733094_10212022585732253_49920261_n „Să fugi!” de Jean-Philippe Toussaint