Din clipa în care trece pragul grădiniței, copilăria fericită a micului Grégoire se transformă într-un adevărat coșmar. Chestiile sforăitoare cu care îl pisează educatorii și profesorii nu-i intră în cap orice-ar face, colegii își bat joc de el, iar părinții îl cicălesc și-l ceartă fără încetare.
Singurul loc în care micul Grégoire se simte în largul său este atelierul bunicului Léon, unde pasiunea lui pentru meșterit îl ajută să construiască tot felul de lucruri ingenioase – un detector de oase pentru căței, o mașină de descojit banane… Totuși, cînd nepotul rămîne repetent pentru a doua oară și nici o școală nu vrea să-l mai primească, bunicul nu-i mai ține partea și îl zgîlțîie zdravăn. Abia atunci micul Grégoire se trezește și vede ce dezastru e viața lui.
Dar totul se poate repara dacă muncești pe brînci și ai multă speranță… vreo 35 de kile!
Volumul 35 de kile de speranţă, de Anna Gavalda, a apărut în colecţia „Junior” a Editurii Polirom, traducere de Alexandra Cozmolici, şi este disponibil din această săptămînă în librării şi pe www.polirom.ro.
Vîrsta recomandată: 12+
Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva (Polirom, 2006), distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015) şi O viaţă mai bună (Polirom, 2016).
Editura Polirom a lansat la finele anului 2016 colecția „Junior”, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, un proiect editorial ce se adresează juniorilor de toate vîrstele. Aceștia vor găsi aici cărți de aventuri, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sînt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tînăr foarte variat, de la elevii de școală primară și pînă la tinerii de orice vîrstă.
În pregătire:
Joseph Kessel, Leul
Jennifer Chambliss Bertman, Detectivii cărţilor
Edgar Carey, Oraşul gunoaielor. Partea a doua a trilogiei Iremonger
Pagina de facebook a colecției, aici.
Anna Gavalda – “35 de kile de speranță”
Traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici
Colecția Biblioteca Polirom
Seria JUNIOR
fragment
Urăsc școala.
O urăsc mai mult decât orice pe lume.
Ba chiar mai mult…
Îmi mănâncă viața.
*
Până la trei ani, pot spune că am fost fericit. Nu‑mi amintesc prea multe de‑atunci, dar cred că nu era rău deloc. Mă jucam, mă uitam de zece ori la rând la caseta cu Ursulețul Brun, desenam și inventam o grămadă de aventuri pentru Pluşache, cățelușul meu de jucărie preferat. Mama mi‑a povestit că stăteam închis în camera mea ore întregi, trăncănind și vorbind singur. Aşa că sigur eram fericit.
Pe‑atunci iubeam pe toată lumea și credeam că oamenii se iubesc. Dar apoi, când am împlinit trei ani și cinci luni, zbang!, școala.
*
Se pare că în prima dimineață m‑am pornit tare bucuros. Ai mei m‑au bâzâit cu asta toată vacanța : „Ce noroc pe tine, scumpule ! O să te duci la școală…“, „Uite ce frumos e ghiozdanul tău nounouţ! O să te duci cu el la școală !“. Și ni‑ni‑ni ! și bla‑bla‑bla !… Se pare că n‑am plâns. (Sunt o fire curioasă, cred că voiam să văd ce jucării și ce jocuri de Lego aveau pe‑acolo.) Se pare că m‑am întors încântat la amiază, am mâncat cu poftă și m‑am dus în camera mea ca să‑i povestesc lui Pluşache ce dimineață grozavă am avut. Păi, dac‑aș fi știut ce urmează, aș fi profitat de aceste ultime momente de fericire, pentru că, imediat după asta, viața mea a luat‑o razna.
— Ne întoarcem, a spus mama.
— Unde ?
— Păi… La școală.
— Nu.
— Nu ce ?
— Nu mă mai duc acolo.
— A, da ? Și de ce, mă rog ?
— Pentru că, gata, am văzut cum e și nu mă interesează. Am o grămadă de chestii de făcut la mine în cameră. I‑am promis lui Pluşache că îi construiesc o maşinărie care să‑l ajute să‑și găsească oasele îngropate sub pat, aşa că n‑am timp.
*
Mama s‑a rugat de mine, dar am scuturat din cap. A insistat, dar m‑am pus pe plâns.
M‑a prins de mână, dar m‑am pus pe țipat.
Și‑atunci mi‑a tras o palmă.
*
Era prima din viața mea.
Uite !
Asta era școala.
Era începutul coșmarului.
*
I‑am auzit pe ai mei spunând povestea
asta de‑o mie de ori. Prietenilor, învățătoarelor, profilor, psihologilor, logopezilor și consilierei de orientare în carieră. Și, de fiecare dată când o aud, îmi amintesc că nu i‑am mai construit lui Pluşache detectorul ăla de oase.
*
Acum am 13 ani și sunt intr‑a cincea. Da, știu, ceva nu se leagă. Vă explic imediat, nu‑i nevoie să calculați pe degete. Am rămas repetent de două ori, intr‑a doua și intr‑a cincea.
*
Vă dați seama, școala e tragedia familiei…
Ori plânge maică‑mea și mă beştelește taică‑meu, ori invers, mă beştelește maică‑mea și taică‑meu tace. Mă doare sufletul să‑i văd în halul ăsta, dar ce pot să fac? Ce pot să spun în momentele alea? Nimic. Nu pot să spun nimic pentru că, dacă deschid gura, e și mai rău. Ei nu știu decât să repete ca papagalii : „Muncește !“
„Muncește !“ „Muncește !“ „Muncește !“
„Muncește !“.
*
Gata, am înțeles. Nu sunt chiar atât de cretin, totuși. Mi‑ar plăcea să muncesc, dar uite că nu pot. Tot ce se predă la școală e chineză pentru mine. Pe‑o ureche îmi intră și pe alta îmi iese. M‑au dus la sute de doctori, de ochi, de urechi, chiar și de creier. Și toți au ajuns la concluzia că am o problemă de atenție. Mie‑mi spui ? Eu știu foarte bine ce am, nu trebuie decât să mă‑ntrebe. Nu sunt bolnav. N‑am nimic. Doar că nu mă interesează. Școala nu mă interesează deloc. Scurt pe doi.
*
Am fost fericit un singur an de când am trecut pragul şcolii, în grupa mare. Aveam o educatoare pe care‑o chema Marie. N‑o s‑o uit niciodată. Dacă mă gândesc bine, cred că Marie şi‑a ales meseria asta doar ca să facă tot timpul ce‑i plăcea ei mai mult şi mai mult, adică să meșterească, să
inventeze și să construiască tot felul de lucruri. Mi‑a plăcut de cum am văzut‑o. Din dimineața primei zile. Purta haine pe care și le cosea singură, pulovere tricotate de ea și bijuterii pe care ea le inventase. Nu era zi în care să nu venim acasă cu ceva : un arici
din papier mâché, o pisică dintr‑un PET de lapte, un șoarece dintr‑o coajă de nucă, desene, carusele, tablouri, colaje… Educatoarea noastră nu aștepta să vină Ziua Mamei ca să ne pună la treabă. Ne spunea că o zi bună e o zi în care am creat ceva. Dacă stau să mă gândesc, anul ăla fericit e sursa tuturor nenorocirilor mele, pentru că atunci am înțeles un lucru foarte simplu : nu mă interesa nimic altceva pe lume decât mâinile mele și ce puteam face
cu ele. Ca să termin cu Marie, știu ce‑i datorez. Îi datorez o grupă mare aproape acceptabilă. Pentru că ea a știut cu cine are de‑a face. Știa cum îmi dădeau lacrimile când trebuia să‑mi scriu numele, că nu țineam minte nimic și că pentru mine era un coșmar când trebuia să cânt un cântecel. La sfârșitul anului, în ultima zi, m‑am dus să‑mi iau rămas‑bun de la ea. Mi s‑a pus un nod în gât și abia vorbeam. I‑am întins cadoul meu, un suport de creioane
super-simpatic, cu un sertăraș pentru agrafe de birou, unul pentru piuneze, un loc pentru guma de șters și așa mai departe. Mi‑a luat ore întregi să‑l asamblez și să‑l decorez. Mi‑am dat seama că îi plăcea și că era la fel de emoționată ca mine. Mi‑a spus :
— Am și eu un cadou pentru tine, Grégoire.
