Cum să nu regreți că mergi la teatru

Are dreptate Eugen Gyemant când spune că „aura de familiaritate și fantastic pe care o exercită asupra noastră ororile despre care știm atât de multe și în același timp, atât de puțin” ne împiedică să înțelegem și, deci, să apreciem grozăviile petrecute în anii comunismului și în numele unui socialism pe cât de utopic, pe atât de aberant (moralmente, înainte de toate). Au trecut 30 de ani de la Revoluția din 1989 și pare că suntem din ce în ce mai puțin dispuși să înțelegem, să trecem prin filtrul rațiunii proprii cum de-a fost cu putință ca un regim totalitar (și dintre cele mai dure din istoria omenirii) să reziste aproape jumătate de secol. Mecanismele supraviețuirii au fost atât de puternic (re)activate, încât au anihilat orice altă formă de judecată (lucidă, pertinentă sau cum mai vreți voi să-i spuneți), poate că aici este una dintre explicațiile plauzibile cu privire la perpetuarea aberantelor restricții. Așa putem explica acceptarea cozilor, umilințelor demne de cartea ororilor, a privării de orice formă de libertate și încă multe altele. Menținerea orizontului dezvoltării personale doar pe linia asigurării nevoilor primare transformă orice proces de evoluție umană într-unul de viețuire și atât, sau, cum ar spune Blaga, s-a procedat la înlocuirea trăririi întru mister și pentru revelare cu trăirea întru imediat și pentru autoconservare.

Credit foto: Alex Iureș

Aparatul represiv pe care s-au bazat cei de la putere în toți acești ani a fost Securitatea. Un serviciu diabolic, care s-a dezvoltat folosindu-se excesiv de aburitizare, propagarea terorii, torturi din ce în ce mai „performante” și încă alte câteva elemente. Oamenii Securității nu cred nici astăzi că au făcut ceva rău, nu au îndoieli, nu-și pun problema moralității și/sau a vinovăției, pentru că ei chiar erau convinși că sunt de partea binelui. Un bine văzut dintr-un unghi viciat serios de spălarea pe creier de care au beneficiat cu toții în primele faze ale instrucției. Despre toate acestea este vorba în Nu regret nimic, textul scris de Székely Csaba și care stă la baza spectacolului omonim regizat de Eugen Gyemant și montat la Teatrul ACT. LA 30 de ani de la Revoluție ei, foștii ofițeri de securitate, încă mai cred că au fost foarte buni, că și-au făcut treaba profesionist și că nu pot fi judecați. Dar, deși rândurile torționarilor se subțiază pe zi ce trece, printre ei mai există câțiva care sunt măcinați de îndoieli. Și aici intervine un alt mecanism: noi, oamenii obișnuiți, tindem să credem că ei încep să se simtă vinovați, pentru că încep să-l caute pe Dumnezeu sau încep să dea dovadă de o oarecare umanitate. De fapt, în realitate ei nu pricep de ce sunt marginalizați, considerați brute, nefolositori etc, când lucrurile ar trebui să stea invers. Suntem învățați încă din primii ani de viață că dacă facem lucrurile corect și în conformitate cu regulile societății din care facem parte atunci vom fi apreciați/valorizați/recompensați. Iar ei au făcut tot posibilul să se remarce, s-au luat la întrecere chiar și toate aceste eforturi acum sunt zadarnice.

Credit foto: Alex Iureș

Una dintre dilemele lui Dominik, personaj asumat integral de Lucian Iftime (care se răsfață/desfată în acest rol,am spus-o încă din timpul spectacolului) provine din plecarea fiicei sale departe de casă și de el. Autoizolarea și mizantropia sunt forme de protecție – dacă află vecinii ce-a făcut la viața lui? Să fie oare o formă de penitență aici? Nicidecum! E mai degrabă o formă de egoism exacerbat. Peste toate acestea apare ispita. Vecina, (căci ce altă ispită mai potrivită poate fi?), o copilă de 16 ani, plină de nuri, dar și victimă a violenței domestice, vine să dinamiteze liniștea și fragilul echilibru al vieții fostului colonel. E foarte interesant cum a ales Eugen Gyemant măștile, cum se joacă cu măștile personajelor, căci fiecare dintre cei trei are multe, multe măști, pe care le dau jos rând pe rând, sau pe care le tot schimbă, până într-acolo încât nici ei nu mai știu sigur de cine sunt și, mai ales, ce arată celorlalți. Din acest punct, al nesiguranței și bănuielii începe conflictul. Unul interior, adus în planul concreteții, al realului cotidian la nivel de interacțiune. Sandu, colegul de operațiuni al lui Dominik este momeala, tentația trecutului de a deveni prezent continuu, Eliza este legătura dintre cele două planuri temporale (deloc întâmplătoare această conexiune între planurile temporale, o să vă las să vedeți spectacolul ca să înțelegeți de ce zic asta), iar Dominik este omul de acțiune, motorul, cel care face ca lucrurile să se miște. Căci, nu-i așa, nu ajunsese întâmplător cunoscut pentru metoda Kormos, al cărei patent îl deține, tocmai pentru că nimeni altcineva nu e capabil să o aplice.

Credit foto: Alex Iureș

Nu regret nimic este pentru Eugen Gyemant finalul unei trilogii; primele două spectacole au fost Omul Pernă (Teatrul ACT), respectiv 50 de secunde (TNB). În toate trei Lucian Iftime este personajul central, diabolicul prin definiție. Un final excelent construit, revelator pentru ceea ce putem numi perspectiva regizorală Gyemant; dar, pe lângă toate acestea, Nu regret nimic vine să ne dezvăluie câte ceva și din personalitatea regizorului, pentru că puțini dintre cei din generația lui gândesc proiecte atât de ample și au curajul și tenacitatea să le și pună în practică (ce să mai spunem de subiect!). Faptul că-l interesează modul cum s-au propagat ororile în timpul (și cu ajutorul) regimului comunist, felul cum a devenit fapt cotidian teroarea este de apreciat; dar remarcabil (din punctul meu de vedere) este dimensiunea estetică pe care a dat-o acestor preocupări. Pentru că cele trei spectacole au și altceva în comun, în afară de subiect și actor(i): scenografia. Chiar dacă a lucrat cu scenografi diferiți, atmosfera scenică este aceeași; obiecte vechi, reconvertite la nivel de simboluri ale unui epoci totalitare din toate punctele de vedere; tonuri de un gri deprimant/depresiv; jocuri de lumini folosite cu parcimonie, dar cu efect maxim; scenă deschisă, cu accent pe suprimarea celui de-al patrulea perete, spectatorii fiind invitați să facă parte din acțiune; trecerea de la o scenă la alta se face la vedere (de cele mai multe ori), sub ochii celor din sală, în felul acesta asigurându-se păstrarea tensiunii și a continuității (nu există momente de respiro și/sau timpi morți). Și mai au ceva în comun cele trei spectacole: convertirea unor clișee în metafore scenice. În Nu regret nimic deliciul pentru spectactorii fideli și buni cunoscători ai istoriei filmului va fi cadrul cu Eliza și Dominik pe canapea, ea răstignită pe canapea, cu capul sub lampadarul aprins, toată scena având ca fundal muzical o melodie cu și despre Bonnie & Clyde. Adăugați la toate acestea scenele din desene animate (regăsite și în celelalte două spectacole din trilogie), scenele din La Piovra aduse în primplan în anumite momente, sau referințele la Jean Paul Belmondo și secvențele de muzică franceză.

Credit foto: Alex Iureș

În Nu regret nimic joacă un trio foarte bine sudat, dovadă că Eugen Gyemant își cunoaște foarte bine actorii și îi întrebuințează la maximum: Dan Rădulescu strălucește în niște scene care pot deveni material de studiu pentru viteza cu care reușește să se joace cu emoțiile; Irina Antonie este plină de energie, joacă la limita unui contre emploi fără să teatralizeze nici măcar o secundă. Cât despre Lucian Iftime, am spus-o și mai sus: se desfată în rol! Dacă la 50 de secunde am zis că e un Quasimodo al emoțiilor extreme, în Nu regret nimic face un exercițiu de măiestrie din a ține personajul pe aceeași linie, ceea ce nu e puțin lucru deloc.

Nu regret că am pus punct stagiunii 2018/2019 cu Nu regret nimic. Este acel final deschis de care aveam mare nevoie ca să privesc înainte cu speranța că da, toamna teatrală va fi bogată.