Morții au cele mai multe întrebări!

Repetată de mai multe ori; suficient de multe ori, încât să-ți rămână bine întipărită în memorie. Dar nu repetiția era importantă, ci personajul care o tot rostea. Din momentul în care am auzit-o a doua oară mi-am dat seama că nu fiul (Alexandru Voicu) era cel spre care trebuia să-mi centrez atenția, ci anchetatorul (Lucian Iftime). Și m-am bucurat când deznodământul spectacolului mi-a confirmat presupoziția.

Construită pe structura consacrată de Agatha Christie, dar una reinventată, aș risca să spun chiar adusă în postmodernism, piesa scrisă de Daniel Oltean este mai mult decât generoasă cu toate cele trei personaje care-și cuceresc, rând pe rând, primplanul. De fapt, dreptul la primplan. Nu există un personaj principal, după cum nu există un plan secund, deși, culmea, avem de-a face cu două narațiuni care se întretaie până ajung la o suprapunere totală în acel punct fix/imobil care este dat de … natura umană și felul cum reacționează ea în diferite contexte. Dacă stau bine și mă gândesc, nu e vorba nici măcar de reacție, ci de capacitatea de adaptare. Iar întrebarea cu care pleci din sală este care dintre cei doi „supraviețuitori” s-a adaptat mai bine la situație, anchetatorul sau fiul? Despre mamă nu mai putem vorbi la timpul prezent, deși, culmea, este într-un primplan insinuant și agasant chiar, în anumite momente.

Textul lui Daniel Oltean avea nevoie de un regizor care să fie extrem de atent la construcția în sine a spectacolului, dar și la felul cum se „agață” detaliile de unul sau altul dintre personaje, creând false piste de urmărit, ducând în derizoriu ceea ce ar fi părut ca fiind evidență. Și toate acestea să se întâmple deodată cu „creșterea” personajelor sub ochii noștri. Dacă la debutul spectacolului avem doar trei personaje, o crimă cu un mobil mai mult sau mai puțin evident, evenimentul având loc într-un context oarecare, ei bine, la final avem în scenă trei oameni, trei povești de viață despre care am aflat, replică după replică, cum au evoluat și cum au ajuns să facă parte din același puzzle. Meritul este în totalitate al regizorului, Eugen Gyemant. E printre puținele spectacole urmărite de-a lungul timpului de la care am plecat cu senzația acută că oamenii au fost cei care și-au povestit viețile și nu personajele. Iar tenta aceasta de realism aproape magic nu poate fi dată din tușe grosiere sau din expedieri de replici, cum nu se poate să aduci trei personaje în același spațiu (foarte atent delimitat de restul sălii) și să le lași să se descurce sau să-și găsească singure drumul către spectactori. Ar fi fost și asta o posibilitate și mă bucur că Eugen Gyemant a ocolit-o elegant.

Există un moment (dacă nu mă înșel în partea a doua a spectacolului și tind să cred că așa este, dacă mă iau după logica construcției scenice) când avem pe scenă o diagonală a umbrelor. Cei trei stau aliniați pe diagonală, nu pentru foarte mult timp, dar suficient cât să se creeze switch-ul. Pentru că până atunci erai ferm convins tu, spectator, că fiul este criminal și că anchetatorul își face treaba la un nivel profesionist. Ei bine, nu! Din acel moment rolurile se schimbă și dintr-o succesiune de replici intermediată la nivel de mișcare de umbra mamei anchetatorul începe să-și consolideze statutul de „posibil vinovat în fața istoriei”. E drept că vorbim de o istorie cât se poate de personală, dar narată la nivel social, în fața spectatorilor luați drept martori pasivi (deci fără drept de judecată), a mamei-umbră și a fiului (m-am întrebat o singură dată în timpul reprezentației dacă nu cumva fiul anchetat ar fi putut fi și al lui, al anchetatorului, unul pierdut/risipitor?). Atunci a fost și momentul în care am zis: „Da, Lucian Iftime trebuia să fie în acest rol!”, asta după ce în prima parte a spectacolului i-am „reproșat” regizorului în gând că i-a dat acestuia un rol care nu-l scoate deloc din zona de confort.

M-am bucurat să-l văd pe Alexandru Voicu într-un rol care îi dă voie să arate cam ce știe/poate. După Deșteptarea primăverii (Teatrul Mic) tot am așteptat să văd cum este pus la treabă. A cam durat ceva timp, dar măcar a fost cu folos. Dacă la final avem în fața noastră un fiu – care ar putea să fie al oricărui om matur din sală – este doar pentru că Alexandru Voicu s-a lăsat pe mâna regizorului și în felul acesta au construit împreună un foarte solid profil uman, construit din mici detalii – de la albinele multpomenite și până la capul lui Mickie Mouse de pe pulovărul galben purtat cu nonșalanță; de la privirile iscoditoare aruncate în public, în căutarea unui prezumtiv tată (și l-a găsit relativ repede!) și până la felul cum se mișcă foarte controlat de-a lungul și de-a latul scenei, fără să facă gesturi inutile sau pași în plus.

Diana Dumbravă este o mamă jumătate victimă-jumătate agresor și-i iese foarte bine balansul între cele două jumătăți. E o linie fină, extrem de fină între cele semipersonaje, dar supremul rafinament este dat de faptul că ea a știut să creeze acel continuum între cele două, nu le-a pus într-o antiteză sfidătoare și care să deturneze atenția de la ce era cu adevărat important. Aici, în personajul mamei, s-au întâlnit foarte bine autorul textului și regizorul spectacolului.

Credit foto: Florin Ghioca

Cincizeci de secunde durează până apar pe luciul apei primele rotocoale; 50´´ durează încremenirea, suspendarea timpului și asta este granița temporală dintre „a fi” și „a nu fi”. Dacă vreți, in extremis, atât durează să-i iei viața unui om. Efectul de butterfly începe după cele 50 de secunde, dar și cu ce consecințe! În tot spectacolul din Sala Atelier a TNB despre asta este vorba. Iar când ieși din sală iei cu tine o întrebare căreia tot încerci să-i găsești răspunsul: cât profesionalism și câtă obsesie se ascunde în spatele lucrului bine făcut?

A fost un moment în timpul reprezentației când o spectatoare din primul rând a lovit din greșeală găleata, sunetul metalic impunându-se pe fondul unei săli concentrată în totalitate pe anchetatorul care-și spunea monologul. Și mi-a plăcut prezența de spirit a lui Lucian Iftime care s-a întors spre spectatoare și i-a zâmbit subtil, totul în timp ce replicile curgeau … e o stăpânire de sine aici dublată de multă, multă știință a jocului pe care mi le doresc mai des confirmate pe scenele de teatru din România.

Un spectacol foarte bine construit, cu o triadă de actori excelent puși în valoare de un regizor foarte bine intenționat și atent la subtilități, iată pe scurt descrierea lui 50 de secunde de la Teatrul Național I.L. Caragiale București. Mergeți să-l vedeți și veți înțelege cât de valoroase/prețioase devin secundele în momentele-cheie din viața noastră.