Condeiera şi fantoma generalului

Aprecierile lui Stelian Tănase pentru Mario Varga Llosa nu sunt străine nimănui. Aşa că, un alt titlu pentru romanul său cel mai nou, „Partida de vântătoare”, ar fi putut fi „Condeiera şi fantoma generalului”, ca un omagiu pentru scriitorul premiat cu Nobel, autorul „Mătuşii Julia şi condeierul”, condeierul de acolo fiind un autor de radio-foiletoane. Dar aceasta nu înseamnă că romanul românesc este mai puţin à la Stelian Tănase, decât, de pildă, „Corpuri de iluminat”, romanul meu etalon, de care sunt legat oarecum sentimental.

„Romanul foileton”, după cum este subintitulat, „Partida de vânătoare are în prim plan o Betty Boop (nu este singura referinţă cinematografică, aceasta fiind una care ne duce cu gândul că românii, dacă nu chiar toţi oamenii, de azi pot fi nişte desene animate, în mâna unui mare regizor sau a unor regizori mai mititei, posedaţi sau nu) dâmboviţeană (dacă vreţi, este un supra-bovarism bucureştean, şi ca la Gheorghe Crăciun, este o aluzie la personajul flaubertian la pagina 65, unde, parafrazând, nu ştim cât din Aglae Stoleru, adevăratul nume al lui Betty, este Stelian Tănase sau cât din… România este Aglae, deoarece cartea este şi despre o anumită Românie, şi aşa cum Zorba este ceva din Grecia acelor ani, Aglae este o parte a României înnebunite din zilele noastre!), o Betty script writer la o agenţie de publicitate, „subţire, 1,56, afro, roşcată, pistrui, ochelaristă”, căreia i se mai zice şi Ţumpi, care cade vrăjită cântecului Literaturii, începând o carte, un foileton, care va fi şi adaptat pentru televiziune…

Fiind şi o carte despre raportul dintre literatură şi adevăr (tot Llosa scrisese o carte despre „Adevărul minciunilor” literare!), despre obsedata temă a ştergerii graniţelor dintre realitate şi ficţiune sau, dacă vreţi, dintre ficţiune şi non ficţiune ( de altfel, Stelian Tănase este expert şi în romanele nonfiction!), ca într-un film de Woody Allen, „Trandafirul roşu din Cairo”, unde personajele intrau şi ieşeau din film/realitate intrând şi ieşind apoi din realitate/film, pe rând, ceea ce scria din pură imaginaţie noua scriitoare, personaj cam la 30 de ani, cu spectrul ratării în faţă, renunţând la slujba banală, de rutină, din agenţie, se dovedeşte prea a fi ca în realitate, în realitatea sus pusă, de protipendadă, amorul dintre personajele „preşedinte” şi „blondă” prea semănând cu… ceea ce se întâmpla într-adevăr la Cotroceni. Sau, mai degrabă, prin alte locuri…

Evident că… Statele paralele (ale României unite) intră în acţiune, deh, sarcini de serviciu, apar tot felul de încurcături, se reliefează şi alte personaje, precum aristocraticul Barbu Zefcari, blonda Mazu Diana, doctorul Amedeo Pantazi, mefistotelicul Fane Craiu, un om de televiziune, preşedintele ţării, care este Excelenţa Sa, generalul Achim Obae şi fantoma sa, pardon, soţia sa, , funcţionari diverşi, oameni de stat, din presă, multe dintre nume rivalizând cu onomastica lui Caragiale…

Cinematografic, ca să nu uităm referinţele, avem de-a face cu un amestec de Costas Gavras, când textul scapă de o anume miştocăreală bine asumată artistic, deviind în strigătul spiritual al lui Lucian Pintilie (cel din „Balanţa”, „Terminus paradis”), aducându-ne aminte că este greu să fii sobru, solemn în ţara lui Mitică (să ne aducem aminte şi… de ce trag clopotele, Mitică?), funiile şi aluziile cinematografice ducând şi la Michael Cimino, existând o scenă cheie, la o vânătoare de cerbi, chiar mai savuroasă şi mai interesantă, poate, decât aceea din filmul cu Robert de Niro, când vânătorul, trecut prin războiul din Vietnam, iartă prada, dând frumuseţii vieţii ceea ce este al ei…

Dar una este să fii înnobilat în război, prin experienţa aproape metafizică a acestuia, şi alta este să fii un vânător „nefondat ontologic”, care nu se poate raporta nici măcar la un pseudo-tratat de vânătoare precum cel al lui Odobescu, într-o ţară în care nobilimea a fost exterminată de un regim care, prin continuatorul său, încearcă să scoată din morţi o nouă clasă, pardon o nouă elită! În condiţiile în care, la modul primitiv, există convingerea că acolo „unde există un exemplar superb, există şi vânători cruzi”! (p.49)

Muza cărţii, aşadar, nu ar fi numai o zeiţă a… jurnalismului literar-foiletonist, ci şi Diana , „patroana vânătorii”, p.29, Barbu Zefcari ar putea fi, oare, „Cerbul împărat”, meditaţia ar fi, şi de la un Stere Gulea, parcă, plecând, şi asupra raportului vânător-vânat („Cine vânează pe cine!?”, p.94), dar Stelian Tănase merge mai departe, transformând dinamic textul şi într-un eseu (apropo de Odobescu, dar poate şi de un Breban, care are şi el vânătoreşte aproape o carte în care pânda poate fi seducţie sau ceva în genul!) despre Scrierea ca o vânătoare, într-o lume fără eroi autentici, scrierea, fiind, măcar pentru unii, o satisfacţie supremă!

„Ce sex, scrisul e satisfacţia supremă! (…) Bun, a renunţat să fie script-writer la ONIX. Nu mai voia să facă bani, nici să manipuleze lumea, nici să se folosească de reflexele condiţionate ale cumpărătorului ca de un câine, vezi Pavlov. A lăsat toate acestea pentru a practica amărâta meserie a scrisului. (…) (n.a.g.s.: Dar, totuşi…) Cum să pretindă ea că scrisul îi dă o senzaţie de forţă, că era precum Creatorul care-ntr-o săptămână a făcut lumea!? Ohoo! Va dura ani să-şi facă Ţumpi lumea ei, din aer, din noroi, din vorbe. Aveau acelaşi statut, Ţumpi & Dumnezeu Company. S-o vezi cum se juca ea cu destinele, cu intriga şi ce spectacol dădea! S-a dumirit. Pentru a-şi oferi senzaţia de putere, bărbaţii se înnebunesc după politică. Acesta este misterul lor – caută puterea. Muierile ca Ţumpi folosesc surogate – copii, ţoale, fitness, bărbăţelul, cratiţa. Cu scrisul însă e altceva.” (pp.57-58)

Stelian Tănase se simte confortabil în „a mima” intrarea în pielea şi sufleţelul unei femei care vrea să scrie, parodierea şi poate şi pastişa sunt antrenante, scriitorul oscilând între entuziasm, jucarea lui, dar şi trăirea disperării condiţiei artistului:

„A fi scriitor e ceva ruşinos, ca o boală venerică. Ceva lumpen,periferic, eşti un nimeni. Să scrii un roman e ca şi cum ai călca în rahat şi trebuie să-ţi cureţi călcâiul până nu te miroase vecinul.” (p.58)

Ca pseudo-artă poetică, fiind mare amatoare sau îndrăgostită de Balzac, Sue, Dickens, ca să nu insistăm pe Goethe, Voltaire, Derrida, Foucault, şi ei amintiţi, ca factori spirituali, se alege arta romanului foileton „în buna tradiţie burgheză a secolului XIX. Va fi în trei părţi Po-po-po: 1/ porno 2/ politic 3/poliţist. Tot tacâmul, fato! (…) Ştie că fără eros, suspans, lux, nu există poveste. Va scrie despre personaje excepţionale, cu încurcături multe, cu răsturnări de situaţii şi lovituri de teatru. Cu suspans, cu scene tari, despre dispariţii enigmatice şi morţi suspecte.” (p.18)

De altfel, romanul se încheie în spiritul… Elodiei, Stelian Tănase interpretând, volens, nolens, rolul unui Cervantes care parodiază romanele cavalereşti, stilul fiind însă mai degrabă legat de un James Joyce, miza nefiind dublinezii, ci bucureştenii sau, dacă vreţi, un anumit tip de români. Ca să nu mă gândesc şi la cehii contemporani cu Şvejk (apare şi Praga în carte!)! Nu întâmplător, clar, apropo de popopo, moto-urile celor trei părţi ale cărţii sunt din Henry Miller, Céline („Trebuie să te grăbeşti să te îndopi cu vise pentru a traversa viaţa care te aşteaptă afară, odată ieşit de la cinema, ca să supravieţuieşti câteva zile în plus prin această atrocitate a lucrurilor şi a oamenilor.”, p.95) şi Dashiel Hammet („Arăta mai curând plăcut, ca un diavol blond.”)…

Extrapolând, la sfârşitul lecturii, gândindu-te la destinul Aglaei, murmuri că romanul arată ca un diavol roşcat, cu pistrui, simpatic, chiar dacă un alt personaj, informator parcă, o descrie ca „şleampătă, urâţică, ochelaristă, pistrui, roşcată, ciufulită, fără fason, moartea pasiunii.” (p.227) O… „refuzată de realitate”! Care, însă, demonstrează că „Ficţiunea ghiceşte Realitatea”! Sau,mai degrabă, intuieşte, mistic, adevărata Realitate:

„Realitatea nu este ce ne imaginăm că este, e voia Celui de Sus…”, după cum se scrie undeva.

Dacă e tot roman popopo, Politica este văzută şi ea ca o vânătoare neconvenţională, în care toţi trag în toţi, p.81. Ca să nu mai spunem că doctorul (este în trend ca personajele să mai treacă şi pe la psihiatru sau psiholog!) o atenţionează că „eroii sunt ca nişte strigoi, apariţii care se întorc din morţi”, p.80, care îl vânează chiar pe scriitor sau scriitoare!

Bref, avem de-a face cu una dintre puţinele cărţi care pot transmite oarecum „la rece” o stare de nevroză acută, colectivă, o stare de nebunie generală, impresia de vodevil, carnaval (p.259), butaforie (p.297), de farsă ontologică la care suntem martori sau victime, „ce nemaipomenită harababură!”, care ne reaminteşte că „homo homini lupus”, dar că pot exista şi perioade în care lupii dansează cadril: „Realitatea este populată cu alde Barbu Zefcari, Diana, Bebe Scheau („câine surd de vânătoare”, din mass media, pentru conformitate, nora a.g.s.), secundari, figuraţie, corp ansamblu, ce vrei şi ce nu vrei. Cartierul e plin de ei. O înghesuială de nedescris. Şi ce fac personajele astea!? Conversează, repetă scene, imită, spun scheciuri, se amuză. Cumpără fleacuri, bârfesc, îşi fac siesta, se duc la film, şi-o trag într-o veselie pe unde apucă. Se scobesc în nas, îşi pun ventuze, iau un taxi, se hlizesc la vitrine, plimbă câinii în parc, ies la balcon şi vorbesc cu vecinul de peste drum. E un cadril, îşi tot schimbă locurile.” (p.302)

Stelian Tănase demonstrează într-un anume fel, specific, şarmant, că romanul, ca… specie, este şi o vânătoare de personaje, vânătoare care poate fi reuşită sau nu, adică se poate lăsa cu trofee… De la Marele Paris la micul Paris, cunoscându-i şi pe Futică Limbuţ ori Pizdel Agache, gen de personaje care pot fi întâlnite şi prin Parlament, te poţi întreba şi tu, ca simplu cititor:

„Spuneţi-mi, vă rog, se poate transforma realitatea în contrariul ei!?”

Răspunsul lui Stelian Tănase, oarecum ca în „Casa spiritelor” a Isabelei (sic!) Allende, poate fi o plimbare cu o fantomă, o discuţie cu ea… Nimic super-tenebros, totuşi, o cafea este totuşi o cafea, Oroarea poate şi surâde, aşteptând într-un stand de vânătoare ori admirând o licornă de pe o tapiserie, de fapt de pe mai multe, la La Cluny, Oroarea poate susţine, ca un alt personaj din carte, că „Realitatea este aceea pe care o percepem prin simţuri, ce vedem concret, ce atingem şi măsurăm, ce auzim. Atât şi nimic altceva.” (p.219)

Cu siguranţă, romanul lui Stelian Tănase este şi altceva…

Partida de vânătoare de Stelian Tănase