„Cartea Junglei” în pași de dans

Sala Mare a Palatului Copiilor plină de copii dornici să-și vadă personajele preferate; părinți copleșiți de nerăbdarea celor mici sau indiferenți total la ce trăsnăi mai făceau aceștia în așteptarea începutului. O scenă ascunsă parțial în spatele unor reflectoare aprinse și focalizate pe primele rânduri. Ghiceai în spatele luminii un decor luxuriant, specific unei jungle. În sfârșit, începe spectacolul, din sală, căci da, primele personaje s-au strecurat printre spectactori și au înaintat spre scenă în pași de dans. Nu e deloc rău începutul, ritmul îi prinde imediat pe spectatori, iar atenția este orientată imediat spre personaje. Mowgli, Bagheera și Baloo se remarcă imediat, apărând de te miri unde exact în mijlocul scenei. Și de aici încolo, povestea se (re)scrie scenic după cum o știți bine cu toții.

Musical după Cartea Junglei în România nu știu să se mai fi realizat, iar faptul că rolurile principale sunt jucate de copii face din acest spectacol un demers cu adevărat inedit, dar și riscant, în același timp. E greu să lucrezi musical cu adulți, dară-mi-te cu copii, pentru că actorii trebuie (să știe acest lucru foarte bine de către iubitorii genului) să aibă voci foarte bune, lucrate îndelung, să știe să danseze și să se miște elegant pe scenă, acoperind fără prea multe eforturi suprafața acesteia, să-și coordoneze mișcările cu ale celorlalți parteneri etc. Alternanța momentelor distincte din care se compune un musical – solo/duet cântat și/sau vorbit – momentele de grup – momentele de dans – face și mai dificilă abordarea acestui gen teatral, pentru că cere și o destul de bună condiție fizică din partea protagoniștilor.

Un musical de calitate trebuie să fie opulent, sclipitor, încărcat de glamour, să aibă un fond muzical excelent interpretat, atât de către soliștii de pe scenă, cât și ca partitură în sine. Cartea Junglei despre care facem vorbire aici nu are orchestra alături de interpreți, înregistrarea backgroundului orchestral fiind totuși suficient de bună, încât să cucerească publicul. Au fost momente în care soliștii nu s-au auzit grozav, parte din cauza micilor desincronizări, parte din cauza emoțiilor care i-au luat în stăpânire pe cei mici. Succesiunea momentelor s-a realizat firesc, spectatorul fiind orientat înspre un centru de acțiune sau altul fie cu ajutorul jocului de lumini, fie prin intermediul pașilor de dans. S-au individualizat foarte bine și momentele de solo, când Bagheera sau Mowgli au captat toate privirile asupra lor, dar cred că preferatul publicului a fost Baloo, care a fost excelent interpretat de către Maria Cristina Gherghiceanu, care și-a intrat foarte bine în rol, a trecut cu lejeritate de la momentele de solo la cele de grup, după cum aa abordat profesionist momentele de vorbire cu cele de cântare.

Edi Stancu este cel care a asigurat coregrafia spectacolului și s-a văzut de la primii pași de dans că e un cunoscător al genului și, mai ales, că-i place mult să lucreze cu copiii. L-am văzut în sală cum trăia fiecare moment, cum schița fiecare pas de dans și cum căuta să le dea curaj și energie celor cu care a lucrat. Momentele de grup au cerut efort de coordonare, cei mici dovedind că pot să se descurce, în ciuda unor mici dificultăți de orientare în spațiu și de raportare la partenerii de scenă. Sunt sigură că rutina îi va ajuta, astfel încât la viitoarele reprezentații aceste mici bâlbe să nu mai fie prezente pe scenă.

Scenografia bazată în principal pe proiecțiile multimedia a ajutat mult la facilitarea înțelegerii mesajului spectacolului de către cei mai mici dintre spectatori. Singurul element de decor – un colț de stâncă -, mobil și acela, a fost suficient încât să-i ajute pe actori să se orienteze pe scenă, dar și să raporteze adecvat la spectatori și/sau parteneri. Trunchiul de copac al lui Baloo a fost plimbat de-a lungul și de-a latul scenei, devenind chiar element de sprijin pentru protagoniști în momente mai dificile. Exelecent adus în scenă momentul cu grupul de maimuțe, cum la fel de bun mi s-a părut a fi și momentul cu simularea morții de către Baloo. În felul acesta narațiunea scenică a căpătat și acei stropi de dramatism necesari asigurării unei coerențe bune a spectacolului în sine.

Din punctul meu de vedere pregătirea muzicală nu e chiar potrivită pentru un musical modern și mă bazez în cele afirmate pe cele auzite – pur și simplu au fost câteva momente în care am avut impresia că nu sunt la un musical, ci la un fel de Mamaia copiilor (atenție – nu sunt deloc împotriva festivalurilor de muzică destinate celor mici). Și de aici și ușoarele discrepanțe între elementele de coregrafie și partea vocală (de altfel au fost câteva mici momente în care copiii făceau eforturi să-și coordoneze mișcările, astfel încât să-și completeze prestația vocală într-un mod cât mai armonios posibil). Dar bănuiesc că următoarele reprezentații îi vor ajuta pe copii să capete rutina necasară și să-și intre cât mai bine în roluri.

Acting Dream Musical Theatre este o trupă nouă, dar cred că are toate șansele să se impună în peisajul teatral de la noi. Copiii care fac din această trupă au dovedit că au talent, știința jocului, voci bune și dorință de afirmare. Mai au nevoie de (destul de multă) muncă, care să le consolideze acest început și regizori pe măsura dorințelor lor de afirmare. Cartea Junglei este un început care se cere (re)confirmat, așa că așteptările spectatorilor vor fi mari la următoarele spectacole.