Recunosc că mi-am dorit foarte mult să fiu în public la „trialogul” George Banu – Marcel Iureș – Gábor Tompa. Nu s-a întâmplat să fiu atunci și acolo, dar am reușit să ascult înregistrarea. E drept că mi-au lipsit foarte mult reacțiile publicului, pentru că îmi place să mă „ascund” în acea căldură care ajută foarte mult la construirea dialogului; dar mare parte din această căldură s-a „simțit” și în înregistrare, ceea ce mă face să cred că în sală a fost cu totul și cu totul altceva.
Un dialog al curajului, înainte de orice. Sau despre curaj. Pentru că dincolo de tema evidentă propusă de George Banu – cea a singurătății actorului – se ascunde o temere care, iată, iese din ce în ce mai des la suprafață și tinde să polarizeze atenția celor interesați. Se știe că trăim vremuri în care arta nu-și mai găsește locul, în ciuda, sau poate că tocmai datorită marketizării. Scoaterea artei în lume (accesibilizarea ei, facilitarea contactului dintre ea și un public cât mai larg/numeros) duce la dezvrăjire, iar când vorbim de teatru apare un paradox: scoaterea lui în stradă înseamnă, în fapt, o întoarcere la originile sale. Numai că e o întoarcere improprie, viciată de mult prea multele straturi sociale care au făcut de-al lungul secolelor din artă armă (folosită în diferite războaie mai mult sau mai puțin sociale) și nu artă. De aceea a devenit, din punctul meu de vedere, un adevărat act de curaj să vorbești despre singurătatea (sau singurătățile) actorului într-o epocă în care devenim prea puțin interesați de profunzimile construcției, rămânem fascinați de primul strat al rolului, cel al arătării evidente, accesibil la nivel facil oricui.
Credit foto: Biró István
Ascultând dialogul dintre George Banu și Marcel Iureș, excelent punctat în momente-cheie de către Gábor Tompa, mi-am dat seama că iubesc teatrul mai mult (poate) decât orice altă artă, poate și pentru că el nu poate deveni posibil în absența omului, nu se poate desprinde de amprenta individualității. Personajul nu poate trăi în absența actorului, de aceea vorbim de roluri memorabile (nu mă refer aici la textul scris, la suportul solid al rolului, despre care vorbește și Marcel Iureș, la un moment dat, pentru că asta e cu totul și cu totul altă discuție). Chiar și când vorbim de creații colective, sau poate că mai ales atunci: într-o epocă în care accentul cade nepermis de mult pe colectiv, anularea identității, deci a individualității duce la erori și anomalii greu de șters, de anulat sau de uitat (hidoșenii estetice, grosolănii care îngreunează nepermis de mult accesul spectactorului la cuvânt). Iar George Banu face cu această întoarcere a atenției teoreticianului spre singurătatea actorului, a celui care crează rolul, o necesară repunere în drepturi a acestuia.
Până la urmă, nimic din ceea ce numim astăzi „teatru” nu devine posibil în absența actorului, a profesionistului care-și asumă rolul și pe care-l convertește la nivel vizibil cu ajutorul mișcării și punerii de accente într-o suită de replici – monolagate sau dialogate, prea puțin mai contează. Dar construcția rolului, asumarea lui în detaliu, este expresia unei singurătăți asumate ad literam și in corpore. În momentul în care această însingurare este perturbată sau viciată de intruziuni (agresive) ale regizorului sau partenerilor de scenă sau este încheiată mult prea devreme (din păcate, în ultimul timp am văzut multe spectacole neterminate, tocmai din această cauză – actorul este silit să iasă la scenă înainte de a-și desăvârși dialogul cu personajul său, dar și cu celelalte personaje și nu mă refer la acea înțelegere de care vorbește Iureș, aceea care face ca spectacolul să se joace, aceea e de cu totul altă natură, ci mă refer la cea esențială, fără de care spectacolul n-ar deveni posibil ca formă de sine-stătătoare) ei bine, atunci reacția publicului va fi de respingere. Căci înțelegerea actului artistic nu mai devine posibilă.
Credit foto: Biró István
Un dialog consistent în idei și aplicat, pe care mi-l doresc din ce în ce mai mult prezent în festivalurile de teatru de la noi. Și ca să facem cuvenita precizare, da, dialogul a fost posibil doar pentru că la Cluj la final de noiembrie a avut loc Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (UTE Fest No 18), un festival reluat după 11 ani de pauză. O reluare care a devenit posibilă doar pentru că președintele UTE, Gábor Tompa, care este și managerul Teatrului Maghiar de Stat Cluj, încă mai crede în ideea de dialog fertil, de schimb de viziuni și estetici teatrale, de intermedieri ale unui dialog care altfel n-ar fi fost posibil și la care publicul este părtaș seară de seară, spectacol după spectacol. Un dialog care s-a transformat într-o adevărată conferință, în care am văzut un George Banu briliant, teoreticianul fiind însoțit de un eseist de mare forță (dacă o să ascultați înregistrarea, o să vă dați seama că ideile aruncate în joc sub formă de întrebări sau completări se structurează în forma unui eseu, puțini oameni fiind capabili de o astfel de expunere în zilele noastre!). Mă așteptam ca Marcel Iureș sa fie catalizatorul, îi știam capacitatea de sinteză și m-am bucurat să observ delicatețea, finețea și, în același timp, fermitatea cu care face referire la valoarea pregătirii profesionale, care de fapt, se bazează pe o cultură generală solidă. În completare, intervențiile lui Gábor Tompa au fost mai mult decât oportune, pentru că au evidențiat interesul regizorului (deci al practicianului), dar și al teoreticianului (anii de catedră universitară spunându-și cuvântul) pentru finalitatea practică a teoriei (și efectele ei asupra actorului, dar și asupra calității spectacolului ca întreg).
Luând parte la dialog (căci da, a fost atât de viu, încât m-a simțit parte din el), mi-au rămas „agățate” în memorie câteva idei, interogații sau simple considerații cu privire la cele auzite. Să vorbești despre singurătatea actorului – a celui care joacă un one-man-show sau a celui care face un spectacol-lectură, de exemplu, dar și a celui care face parte dintr-o distribuție întreagă, dar care trebuie să-și afirme identitatea, deci singurătatea (uneori) – impune aducerea în discuție a vulnerabilității profesionistului. Dar, în aceiași măsură, devine posibilă și discuția despre vulnerabilitatatea personajului, aici intervenind rolul regizorului (cât de delicat a introdus „rolul” regizorului în discuție Marcel Iureș!). Din această perspectivă, devin posibile (ba chiar necesare) întrebările cu privire la câtă vulnerabilitate și câtă singurătate se ascunde în spatele unui rol, a unei întregi construcții scenice? Un actor este foarte bun, excelează doar atunci când își va lua vulnerabilitatea în propriile mâini și o va expulza pe scenă, așa se face că personajul va face jocul și nu actorul. Zice bine Marcel Iureș, din acest punct de vedere:
„Ideea e să nu lași nimic din tine afară din scenă! DA! Poate că ceva fascinează din toată această totalitate. Uneori e propria singurătate, altădată e putința sau entuziasmul. Iar regizorul vine și spune: nu mă interesează singurătatea ta, ci cea a personajului, atât cât poți să redai din ea. Mă interesează neputința ta.”
Astfel privind lucrurile, actorul devine un soi de canvas pentru întreaga construcție teatrală, pentru întreaga montare. Regizorul lucrează cu personajul, iar ambii se așează pe/se folosesc de canvasul care este actorul însuși. De aceea Iureș spune că nu există singurătate pe scenă, actorul nu e niciodată singur pe scenă. Cred că, extrapolând, el aici se referea și la conviețuirea cu personajul, dar și la acceptarea existenței divinității ca fiind. Întrebarea care se naște de aici: con-viețuirea îi este dată de regizor sau de către autorul textului? O întrebare care ar merita cel puțin un studiu separat. Pentru că s-a vorbit mult și despre puterea cuvântului, rostul cuvântului (voi reveni în partea a doua asupra acestui aspect).
George Banu a început cofenrința făcând referire la prima formă de singurătate (cea mai evidentă, de altfel, pentru profan sau pentru spectactorul avizat) – actorul care-și are ca partener un personaj – rolurile lui Marcel Iureș din ultimii ani: Ivan Turbincă, Krapp, dar și celelalte roluri. Și de aici și corolarul: care sunt incidențele singurătății actorului pe scenă? Pentru că, zice bine George Banu, Ivan Turbincă era un personaj, o poveste cu un personaj central, dar Marcel Iureș era singur pe scenă.
S-a vorbit despre mai multe forme pe care le ia singurătatea pentru un actor pe scenă. Interesantă (dar pentru mine secundară) a fost discuția despre actorul-recitator, poate și pentru că eu prefer să citesc versurile, să le pătrund înțelesurile printr-o cogniție nefiltrată socială, neintermediată la nivel de spațiu de nimeni, uneori nici măcar de autorul însuși. Marcel Iureș evită să citească în public versuri pentru că el nu e niciodată sigur cine vorbește atunci: autorul sau actorul? Cu alte cuvinte, cine e personajul?
„Nu spun versuri pt că nu știu cine zice. Prefer să citesc de unul singur. De fiecare dată, de ziua lui Eminescu citesc Glossă sau Rugăciune; aprind o lumânare și citesc pentru mine, fără să am pretenția că sunt cineva, pur și simplu.”
Și dacă o să vedeți înregistrarea, e imposibil să nu remarcați la momentul acestei declarații gestul foarte direct al lui Iureș care trăda emoția, o trăire atât de adevărată și de intimă, în același timp, scăpată de sub controlul conștient.
Foarte interesantă mi se pare a fi (și evident, o direcție de studiu care se cere exploatată în continuarea dezbaterii) este ideea unui rol în care ești singur și îl joci de-a lungul vieții. George Banu dă niște exemple concrete aici, care mi-au adus aminte de commedia dell’arte – actorii care jucau un anumit rol în commedia dell’arte o făceau pentru totdeauna, în primă instanță, adică jucau același rol (unicul pentru ei) ani de-a rândul, până la ieșirea din scenă la propriu. Iar această idee s-a legat cum nu se poate mai elegant de cea a cuvintelor, a forței cuvântului care devine exponențială când actorul și asumă această singurătate și, implicit, propria vulnerabilitate.
„Cuvintele au o putere mai mare în aceste singurătăți despre care am vorbit? Pun întrebarea pt că mi se pare că limba este protagonistul singurătății. Actorul tranformă limba în condiția unei esențe pure a teatrului. (George Banu)”
Credit foto: Biró István
Și tot George Banu spune răspicat: „Prea multă regie ascunde cuvintele!” Fantastică idee! Pentru că asta a fost și ideea mea după ce am văzut Furtuna în regia lui Gábor Tompa, cu Marcel Iureș în rolul lui Prospero! O regie care a dat puterea necesară cuvântului, care a întors atenția spre ceea ce era vital pentru întregul spectacol. Oamenii nu mai pot înțelege, dacă nu li se facilitează accesul către cuvânt, dacă nu sunt lăsați să audă și să vadă. În felul acesta se lasă loc cuvântului să devină manifest!
După cum vedeți, dialogul dintre George Banu și Marcel Iureș a fost unul de referință. Și nu m-am oprit decât la câteva idei. De altfel, mă gândesc serios să revin cu un al doilea articol pe această temă, pentru că doar așa aș putea să-mi răspund eu mie la niște întrebări care s-au născut ca urmare a acestui dialog. Dincolo de prezența în același loc (foaierul Teatrului Maghiar de Stat Cluj) a celor trei mari oameni de teatru – George Banu, Marcel Iureș și Gábor Tompa, o întâlnire care a devenit posibilă și pentru că a avut loc ediția nr 18 a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa (UTE 18), dar și pentru că celor trei le-a fost foarte clar ce doresc să pună în discuție, ce dezbatere vor să aducă în spațiul public din România. Din punctul meu de vedere e un act de curaj să propui o astfel de conferință în cadrul unui festival in Romania. Pe lângă faptul că nu s-a făcut deloc, dar deloc rabat la calitate, în sensul că s-a mers pe niște direcții care și pentru specialiști par greu de urmărit (mă gândesc că studenții ar trebui să stea cu pixurile în mână când îi vor asculta pe cei trei, o spun fără pic de răutate), nu este deloc de neglijat faptul că cei trei s-au adresat (și) unui public larg. În acest fel au dezvrăjit arta, ceea ce înseamnă că și-au asumat niște riscuri din start. Dar… ce frumos au surmontat toate aceste riscuri! E frumos să vezi că, de fapt, în felul acesta, omul se aproprie și mai mult de actor, personaj, scenă etc. și înțelege în profunzime relația dintre eu-uri și tot ceea ce cuprindem sub denumirea generică de „spectacol”. Așa se face că nevoia de repunere în discuție a identității teatrale (de care vorbea Gábor Tompa la începutul dezbaterii) devine necesară, utilă și funcțională, în același timp Iar o parte a acestei identități este dată de singurătatea actorului sau de singurătățile lui.
(Va urma)
