Felii de lămâie și porțelan

Anca Vieru scrie o proză în care personajele nu se conturează bine, rămân ușor blurate, ca niște fotografii făcute din mers.„Sertarele cu personaje” par trase, cu intenție auctorială, doar pe jumătate sau pe sfert, doar cât să iasă la iveală una dintre trăsăturile esențiale – nu acele trăsături la care ne gândim de obicei când facem anamneza unui personaj, ci însușiri comune, cât se poate de firești, pe care le sesizăm fără efort într-o fracțiune de secundă.

Iat-o pe doamna care, venind de la piață, se odihnește în fiecare zi pe o bancă, se odihnește vorbind încontinuu despre nemulțumirile ei, amestecându-se în treburile altora, supraveghindu-l atent pe Cuchi, un cățel care împrumută stăpânei ceva din psihologia lui neliniștită. Recunoști, ca cititor, imediat personajul, mai ales că în viața noastră reală abundă astfel de figuri în discursul cărora trebuie folosit frecvent apostroful – cuvintele nu sunt rostite complet, își pierd consoana finală, și din obișnuința de a pronunța așa, defectuos, anumiți termeni, dar și pentru că debitul verbal necesită o asemenea adaptare de ritm. Multe cuvinte pentru idei puține, vorbăria ca surogat de existență:

„Să mă așez un pic aici, c-am obosit de nu mai pot, sper că nu te deranjează, da’ toate băncile sunt ocupate, nu știu de ce în parcul ăsta sunt atât de puține bănci la umbră, nu, am loc suficient, nu-i nevoie să te strângi așa, doar să-mi așez sacoșele, să nu le pun pe jos, uite numai ce mizerie e, și mucurile astea de țigară, ce nesimțiți, nu puteau să le arunce la coș, Cuchi, nu te duce acolo, nu știi ce să mai faci în parcul ăsta, nu mai ai loc să plimbi un câine de atâția copii, și măcar de-ar fi bine-crescuți, dar nu, nu mai sunt ca pe vremea mea, îi răsfață prea mult părinții, Cuchi, vino aici am spus, nu știi ce poți să pățești, dar tu nu scoți niciun cuvânt, ești mută sau ce? ai un bebe drăguț, e fetiță, mi-am dat seama după costumașu’ roz, da, spuneam că-n zilele noastre copiii sunt atât de răsfățați și obraznici, uite, doar azi-dimineață băiatu’ vecinilor de la parter i-a legat de coadă lui Cuchi niște felii de lămâie, nu mai poți să lași câinele singur nicio clipă, dar tu nu vorbești deloc, ești mută, aa, înțeleg, bine, ajunge, poate bebele tău n-o să fie la fel, acum s-au descoperit atâtea remedii, da’ tot alea naturiste sunt mai bune, uite, eu săptămâna trecută… Ce, pleci? a început bebele să plângă, înseamnă că el nu e mut, bine, pa, ne vedem pe-aici, că eu trec zilnic când mă întorc de la piață…”. (p. 61)

Mai mult, predicțiile pe care le faci, uneori, ca cititor, în privința unui personaj sunt contrazise de evoluția sa ulterioară. Te-ai aștepta ca un anume bărbat pe nume Angelo, cu „părul lui negru ondulat”, să fie un cuceritor. Dezarmant, Angelo (A zecea parte) se visează lucrând într-o măcelărie. Visul i se împlinește, iar povestea de dragoste capătă un miros persistent, imposibil de ignorat, „degeaba își înfunda nasul în florile aduse de Angelo, degeaba, și ele miroseau a carne proaspăt tăiată, a carne afumată, era îngrozitor în câte feluri putea mirosi carnea”. (p. 39)

Titlurile unor povestiri au această forță de a te păcăli frumos. Ochiul de iepure nu este al unui animal viu, este un fel de amuletă rostogolită prin școală de niște copii a căror cruzime, dobândită prin mimetism, o egalează, pe cea a părinților. Cruzimea se învață. Întâmplarea te duce, la un moment dat, cu gândul la Împăratul muștelor, romanul lui William Golding, dar în povestirea aceasta adolescența e totuși văzută ca o vârstă cu o altă stratificare – „Când fata aia dintr-a patra a strigat că e un ochi în chiuvetă, elevii de pe coridor s-au îmbulzit înăuntru până a pârâit ușa, iar pe scările spre parter coborau cohorte de copii invidioși că ochiul nu fusese găsit în toaleta de pe etajul lor.” (p. 7)

Din Veneția cu drag te alegi cu un coșmar chiar în luna de miere, când descoperi, ca în povestirile lui G. Garcia Marquez, că premonițiile se împlinesc, ce ai văzut în vis trece în realitate și îți fură mințile – mai puternică decât oricare altă secvență onirică dintr-o succesiune care dă substanța acestei proze este imaginea unei femei aleargând înspăimântată, desculță, într-un oraș necunoscut. Cioburile din vis s-au mutat pe caldarâm și-i rănesc tălpile: „Reuși să se elibereze și o luă la goană către canal, sandaua se rupse de tot și rămăsese undeva în urmă, iar ea călca desculță pe cioburi, unde să fugă, toate drumurile duc la Canal Grande, n-ai cum să te rătăcești” (p. 59).

În mai multe povestiri vine vorba despre obiecte fragile care se sparg, devenind Tradiție în familie – „Noi pur și simplu spargem lucruri. La prima vedere ai spune că nu-i nimic deosebit, orice om sparge întâmplător un pahar, o vază, un geam. La noi însă e întâmplare când lucrurile rămân întregi.” (p. 200) La Recensământ, se face praf un ultim pahar de cristal.

Întâi am crezut că povestirea mea preferată este Numărul apelat este nealocat, dar m-am răzgândit când am ajuns la Frunze pe talpă, o povestire despre lașitate, despre ochi și urechi acoperite, încât să nu vezi ce trebuie văzut, să te protejezi de suferință, mai ales de suferința altora. Dincolo de ușă m-a adus în lumea Agathei Christie, față-n față cu Miss Marple, cealaltă, adevărată, care împrumută numele ei celebrului personaj. Când am ajuns și la Intersecția, am avut imaginea clară a unei proze care are propria identitate, combinație neobișnuită de tehnică narativă bine stăpânită și un limbaj pe care-l simți ca având consistență epidermică, un limbaj ca o a doua piele, de la Roland Barthes citire.

Cele douăzeci de povestiri au apărut la Editura Polirom, în 2018, într-un volum interesant prin tematica diversă și, mai ales, prin stilul modern, fără să fie ostentativ, rafinat, fără să devină inextricabil, liniștitor și neliniștitor, în același timp, proustian prin percepția subiectivă a timpului – Ochiul de iepure, Zâni și Iubi, Numele, Din Veneția cu drag, Felii de lămâie, Ca la șah, Numărul apelat este nealocat, Tanța recită Luceafărul, Pașaportul de pe pian, Intersecția etc.

Sunt în acest volum multe pagini care te captivează și te țin în siajul lor un timp, ca să te poți gândi în liniște la despărțiri și dispariții, la coincidențe și vise repetitive, la tot acel un amalgam de trăiri și de imagini din care se compune viața și, după modelul ei, și literatura. Rafinamentul scriiturii îți aduce în memoria senzorială feliile de lămâie strecurate într-o ceașcă de ceai încă întreagă, fără fisură.

Felii de lămâie de Anca Vieru