„Criza spiritului american” de Allan Bloom

În aprilie 1969, un grup de studenți de culoare, membri ai Asociației Afro-Americane, au asediat o clădire a Universității Cornell, pentru a protesta împotriva „rasismului” din universitate și a progreselor neînsemnate în implementarea programelor de studii pentru negri. Protestul a durat 36 de ore și a degenerat în focuri de arme, amenințarea profesorilor și a familiilor lor. Manifestării i s-au alăturat și studenți albi, precum și profesori. În cele din urmă, universitatea a consimțit la negocieri cu studenții (care nu au fost pedepsiți) și a inițiat modificări în programul de studii, acest moment din istoria educației mondiale marcând o schimbare majoră în ideologia acesteia și deturnându-i cursul pentru totdeauna.

În opinia filozofului american Allan Bloom, expusă în cartea sa din 1987, Criza spiritului american, acesta a fost momentul care a marcat, de fapt, declinul mondial al universității, ca instituție. De ce e vorba de un declin mondial și nu doar al universității americane? Pentru că, deși educația superioară își are originea și dezvoltarea de amploare în Europa (mai cu seamă în Germania), după instaurarea regimului nazist, în 1933, se înregistrează un exod masiv al intelectualității în SUA, ceea ce face ca marii gânditori ai universităților să fie concentrați masiv în această parte a lumii. Astfel, universitatea americană se pomenește în situația onorabilă, dar și responsabilă, de purtătoare a făcliei civilizației mondiale. Bineînțeles, compromiterea acestei misiuni nu poate și nu trebuie pusă, în întregime, pe seama acestei mișcări studențești, ea fiind doar momentul de cotitură care a legiferat instaurarea unor schimbări ce se proliferau de ceva timp.

Pentru a ilustra decăderea standardelor universitare, Allan Bloom alege o cale anevoioasă, dar convingătoare: își structurează cartea în două părți, Studenții și Universitatea, pornind de la descrierea consumatorului de educație înaltă (adică a studentului), descriere pe care o face din punctul de vedere al profesorului, continuând cu prezentarea instituției careia îi servește (adică universitatea), ilustrând, în această parte a cărții, evoluția conceptului care a stat la baza educației de-a lungul timpului și, în cele din urmă, încheind cu evenimentele anilor ’60, plasate la sfârșitul cărții, împreună cu concluziile. Cu alte cuvinte, aranjând efectele, cauzele și momentul declanșator într-o ordine neașteptată, anume cea enumerată aici, cartea își revendică integritatea ideii anume din parcurgerea atentă și deplină a ei și, chiar dacă părțile componente sunt, separat, bine argumentate și oarecum autosuficiente, nu se pierde nici un moment din vedere ideea că ele fac parte dintr-un argument mai amplu, care trebuie descoperit.

Dacă vrem să înțelegem declinul despre care vorbește Bloom, trebuie, mai întâi, să înțelegem tipul de universitate pe care o are în vedere acesta. El se referă la universitate ca la acea instituție pentru care cunoașterea este un scop în sine, nu un mijloc pentru împlinirea unor scopuri utilitariste. Universitatea trebuie să se inspire din modul de gândire aristocratic și elitist care admiră și încurajează reflecția pur teoretică. Asta nu înseamnă că ea ar deveni, astfel, o entitate care subminează democrația, dimpotrivă – tocmai în acest fel o stimulează, păstrând libertatea spiritului care are nevoie de o alternativă de gândire, într-o lume în care toți se declară egali. Trăim timpuri în care „nimic nu ne împiedică să avem o părere prea bună despre noi înșine”, iar acest lucru este păgubos pentru spiritul critic care își găsește adăpost în cultivarea înaltei culturi și a gândirii profunde din cadrul universității. Universitatea nu trebuie să fie o oglindă a societății, ci o alternativă idealizată a acesteia. Scopul ei nu este să pregătească roboței care să completeze mașinăria tot mai specializată a lumii în care trăim, ci să ofere răspunsuri la întrebări despre locul omului în această lume:

„Este nevoie să existe o instituție nepopulară în mijlocul nostru, care să pună claritatea mai presus de bunăstare sau compasiune, care să reziste la puternicele noastre impulsuri și tentații, care să fie eliberată de orice snobism, dar să aibă standarde.”

„Pe scurt, există o singură regulă simplă pentru activitatea universității: ea nu trebuie să le ofere studenților experiențe disponibile în societatea democratică. Le vor avea oricum. Ea trebuie să le pună la dispoziție experiențe pe care nu le pot avea acolo.”

Astfel, universitatea ar fi o instiție care ar fi în stare „să ne facă conștienți de imperfecțiunile noastre”.

Tocmai această relație dintre gândire și societatea civilă se află în centrul analizei lui Bloom. El o ilustrează din punctul de vedere al anticilor, al raționalismului lui Bacon și Descartes, idealismului lui Kant, al sălbaticului nobil al lui Rousseau, al romantismului lui Goethe, nihilismului lui Nietzsche și fenomenolgiei lui Heidegger. Astfel, în Republica lui Platon, Socrate îi ilustrează pe oameni ca fiind captivi într-o peșteră pe pereții căreia sunt proiectate niște imagini despre care aceștia cred că ar fi ființe, în timp ce realitatea se află dincolo de peșteră și aspirația spre ea constituie adevărata libertate. Promovând această aspirație, Socrate însă nu a sugerat niciodată că natura peșterii ar putea fi modificată. De cealaltă parte, Bacon și Descartes pretindeau să-i facă pe toți oamenii raționali, ceea ce impunea un nou tip de educație care să pună gândirea în slujba societății. Opoziția dintre chemarea lăuntrică a omului pentru comunitate și pentru rațiune poate fi înfrântă fie prin statul rațional al lui Hegel, fie prin abandonarea rațiunii, în stilul lui Nietzsche. Dar „amestecul de putere nechibzuită și de înțelepciune neputincioasă, în opinia anticilor, era menit să sfârșească prin consolidarea puterii și compromiterea înțelepciunii. Cel care cochetează cu puterea, spunea Socrate, va fi silit să mintă împreună cu ea”.

În contextul în care se stabilește, sub influența epocii luminilor, un parteneriat între știință și societate, „nțelesul educației urma să fie schimbat de la trăirea lucrurilor frumoase la interesul propriu luminat”. Filozofii iluminiști erau conștienți că nu pot schimba natura umană, însă sperau să pună rațiunea în slujba societății printr-un raționalism popularizat cu care erau dispuși să trăiască.

Așadar, moderniștii au obiectat erudiției antice faptul că îi lipsește angajarea în acțiune, dar cei mai violenți critici ai lui Socrate încă urmau să apară pe scena gânditorilor: aceștia au fost Nietzsche și Heidegger. Învinuirea care i se aduce de această dată este că raționalismul lui a eliminat instinctul nobil. Aceștia sunt hotărâți să suprime metoda științifică care vede doar generalul și universalul, deoarece ceea ce contează este particularul și emergentul. Astfel, Allan Bloom conchide:

„Poate că universitatea s-a apropiat de moartea sa atunci când Heidegger s-a alăturat poporului german – în special părții celei mai tinere a acelui popor, despre care el spunea că se devotase ireversibil viitorului – și a pus filozofia în slujba culturii germane. Dacă am dreptate să consider că învățăturile lui Heidegger reprezintă cea mai puternică forță intelectuală a timpurilor noastre, atunci criza universității germane, remarcată de toată lumea, reprezintă criza universității de pretutindeni”.

Pe această cale s-a ajuns la o universitate în care „angajamentul era înțeles ca fiind mai profund decât știința, pasiunea decât rațiunea, istoria decât natura, tânărul decât bătrânul”.

Drept urmare, are loc descompunerea universității în componentele științelor naturale, sociale și umaniste, aflate într-o permanentă dispută a întâietății. Fiecare din acestea s-a pornit pe drumul său, distrugând unitatea universității, care s-a transformat dintr-o entitate ce încerca să dea răspunsuri la întrebări fundamentale, din diferite perspective (naturalistă, socială, umanistă), într-o fabrică de specialiști înguști care sunt cointeresați doar de carierism și nicidecum într-o mai înaltă devenire a lor. Curentele democratice și legitime în sine ale egalitarismului, feminismului, multiculturalismului, corectitudinii politice, odată introduse ca principii fundamentale în universități, au diminuat standardele acesteia și au subordonat cunoașterea – atitudinii, înalta cultură – diversității și reflecția – utilitarismului.

Acum devine încă mai limpede imaginea studentului dezaxat, prezentată la începutul cărții, lovit de relativism, împăcat cu toate și imun la orice, antirasist, egalitarist și decomplexat, dar, totodată, un egocentrist deziluzionat și debusolat, trădat de universitate.

Soluția pentru aceștia ar fi reîntoarcerea la Marile Cărți:

„Oamenii pot trăi mult mai plenar și mai adevărat citindu-i pe Platon și Shakespeare decât în oricare altă epocă, fiindcă atunci ei participă la ființa esențială și uită de viețile lor accidentale. Faptul că acest gen de umanitate există sau a existat și că putem, nu se știe cum, încă să-l mai atingem cu vârfurile degetelor noastre întinse face ca umanitatea noastră imperfectă, pe care n-o mai putem suporta, să fie tolerabilă. Cărțile, în frumusețea lor obiectivă, sunt încă aici, și trebuie să dăm o mână de ajutor la protejarea și cultivarea fragedelor mlădițe ajungând la ele prin solul neprietenos din sufletele studenților. S-ar părea că natura umană rămâne aceeași în circumstanțele foarte schimbate în care ne găsim, fiindcă ne confruntăm cu aceleași probleme, sub chipuri diferite, și avem nevoia specific umană de a le rezolva, chiar dacă forțele și conștiința noastră a lucrurilor sunt mult mai slăbite.”

Criza spiritului american a fost criticată pentru conservatorismul și elitismul său, dar pertinența mesajului său nu poate fi negată, fie și numai din perspectiva alternativei de gândire pe care o propune. Dacă evoluția viziunii asupra conținutului vieții universitare este inevitabilă și poate avea partizani în diferite tabere, atunci tabloul studentului pictat de Bloom se proliferează din ce în ce mai realist, iar societatea constituită din acești foști studenți pare să se contureze din ce în ce mai pregnant după previziunile bloomiene care descriu atât esența cât și reversul egalitarismului, corectitudinii politice și ale carierismului supraevaluate. Și dacă legătura pe care o vede Allan Bloom între derapajul acestor valori și decăderea universității pare arbitrară și irelevantă, atunci tot rămânem cu povara interogării unui sine pierdut în vârtejul amețitor al vieții actuale. Cel puțin Bloom propunea un cadru în care acesta putea fi căutat…

Criza spiritului american de Allan Bloom