„Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărîme, cu scrisul lor, mitul maternității ca binecuvîntare, ceas magic și predestinare. Niciuna dintre mamele cărții de față (tinere sau bătrîne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfîntă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaților, doriți, răsfățați, idealizați în varianta lor eroică și inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vînătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simțul umorului și al grotescului, iar Petra supraviețuiește scriitoricește propriilor închipuiri. Petra, această voce care se povestește la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, și e fascinată de teatru, pe cale de moștenire de familie și din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba și despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) și mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relațiile de iubire și de cuplu (acum, și la maturitate). Dacă n-o cunoașteți pe Maria Manolescu dramaturga, Vînători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viață-ntreagă de visuri ratate.” (Iulia Popovici)

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) și Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a cîștigat a treia ediție a Concursului de Dramaturgie dramAcum și a participat la Rezidența de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar și Ca pe tine însuți. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creație și Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoș Mușoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sînul familiei. În prezent, Maria locuiește în București împreună cu soțul ei și fiul lor de 5 ani.

***

Într-o seară de toamnă, acum vreo trei ani – tocmaidepăşiseră criza de trei ani şi erau fericiţi, într-un fel denou început –, salvaseră un motănel frumos şi delicat cao pisicuţă. Era roşcat şi delicat şi, cu toate că-l găsiseră mâncând dintr-o baltă de vomă, Petra nu se gândea niciodatăla asta atunci când motanul, mai târziu, o muşcauşor şi tandru de obraz. Poate că asta înseamnă dragoste,se gândi Petra acum pe dig: să vezi cum cineva mănâncădintr-o baltă de vomă şi totuşi să-l laşi să te sărute, maitârziu, fără să-ţi pese de asta. Motanul semăna cu o micăprinţesă, aşa că i-au spus Prinţesu.

Era iubitor, jucăuş şi frumos. Era minunat. Numai că,după câteva luni – era deja primăvară –, crescuse, devenisemotănel şi nu-i mai ajungea casa lor mare din centru.Voia să alerge, să sară, să se caţăre, îşi clănţănea furiosdinţii la vrăbiile şi porumbeii de afară şi, de fiecare datăcând vreunul din ei ieşea din casă, Prinţesu o zbugheaca din puşcă şi se pierdea pe scara vechiului bloc interbelic,unde-l căutau şi câte-o oră.

Aşa că s-au hotărât, spre binele lui, să-l ducă la ţarăla bunica ei, cea cu părul scurt şi înspicat, care revenisela bătrâneţe să ocupe, pe timp de vară, cămăruţa unde-opieptăna pe vremuri pe bunica ei. În cămăruţa asta, bătrâneiîi plăcea să-şi mângâie şi să-şi caute de căpuşe motanulmare, gras şi chior de-un ochi, cu blana lungă, ca oreîncarnare monstruoasă a bunicii cu coamă păduchioasă.S-au gândit că Prinţesu va sta aici toată vara, să zburdeprin curte, iar la iarnă îl vor lua înapoi, la Bucureşti.Singura emoţie pe care-o aveau era cu Chioru. Numai căacesta l-a adoptat super repede pe Prinţesu. Ieşeau împreunăla vânătoare şi la joacă. Ba chiar, când Prinţesu amai crescut, Chioru a început să-l ia cu el noaptea, pe lapisicile din sat. Aventurile lor erau prilej de bucurie şiamuzament în convorbirile telefonice dintre Petra şibunică-sa şi totul mergea bine. Prinţesu se obişnuise culocul, zburda fericit, avea un tată şi un prieten şi primisescăunelul de lemn al copiilor, care, acoperit cu un ştergarvechi, roşu cu alb, cusut de mână, era locul perfect de odihnă (deasupra) şi de joacă şi ascuns (dedesubt, pesub ciucurii ştergarului).

Până într-o zi când bunica a sunat şi i-a povestit Petreicum era în grădină, culegea nucile căzute pe jos şi l-avăzut pe Chioru cum, ca o panteră, ca un ghepard sauca o pumă sau un jaguar (cu vechea voce a Petrei, entuziastăşi de Vlad iubitoare), a sărit la Prinţesu şi, din douămuşcături sigure – jugulară şi testicule –, l-a omorât încâteva secunde. Iar când bunica cea blândă s-a apropiatde pisoiul din care ieşeau ritmic valuri mici de sânge,Chioru s-a uitat la ea câteva secunde (bătrâna jurase căi-a făcut cu ochiul, cu cel rămas), apoi a fugit în casă şis-a aşezat pe scăunelul lui Prinţesu, pe care nu l-a maipărăsit de-atunci.

— Şi ce-ai făcut? a întrebat Petra.

— V-am îngropat pisoiul sub nuc şi dup-aia m-am dusîn casă şi i-am scos căpuşele lui Chioru. Asta-i viaţa,scumpa mamii.