Crimă și roman (de nepedepsit)

„Mi-e poftă de răzbunare și aș scrie tot ce trăiesc.” (personaj din „Neuroleptic”, p.242)

Numai neuroleptic nu este cel mai nou roman al lui Dorian Dron! Adictiv cu siguranță, oarecum hipnotizator: regreți când firele enigmelor se dezleagă, parcă ai mai vrea să fii… tu, cititorul, Andrei sau Ira, sau „fata cu tricou galben”, personaje importante în economia cărții! Tehnic, scriitorul știe să te ducă cu… visul, visele, construiește canavaua cu migală ( pe parcurs notam: James Joyce, prin unele plimbări bloomiene și… personaje feminine, Kafka, p.128, Stelian Tănase, cu ale sale „Corpuri de iluminat”, ceva proză sud-ameronirică), parcă ai fi un pic și în „Shutter Island”, da, romanul este și un thriller, oarecum dâmbovițean (mai sunt scene și prin împrejurimile Piteștiului), la un moment dat se întrevede și un substrat dostoievskian… Mai exact, capitolul 20, „Cum încep să povestesc”, p.264, începe așa, „Noi, ca oameni cu rațiune și discernământ, avem nevoie uneori de persecuție, fie ea sub formă fizică sau spirituală”, „… o formă de tortură trezește în interiorul nostru o nouă formă de conștiință…”, și se tot filozofează așa (nu că nu ar fir epic, ba sunt și mai multe, dar se mai și filozofează, să spunem ca… în Camus; moto-urile romanului se pare că îi aparțin: „Lumea e minunată și în afara ei nu există mântuire” și „Puțini sunt cei ce înțeleg că un om nu renunță niciodată din disperare la ceea ce înseamnă viața lui.”), ajungându-se la importanța șocurilor necesare pentru a se accesa versiuni superioare, deși există și excepții, un „caz particular” constituindu-l „crima” (la p.266, deja se menționează ceva despre pedeapsă, sic!):

„Și aici vorbim despre un subiect care m-a fascinat și pe care l-am studiat câțiva ani. Iar ca să pornesc de undeva, aș zice că omorului îi trebuie găsită o circumstanță. (…) Atenție însă, nu vorbim de corectitudine, moralitate, etică sau cum vrei tu să îi spui stării ăsteia în raport cu fapta în sine. Ce încerc să spun este că totul ține de percepția noastră și de modul cum somatizăm gestul în sine” ș.a.m.d. (p.265)

Există o crimă în acest roman? Doina Ioanid, într-o cronică din „Observator cultural”, dezvăluie destul de mult de la primele fraze: „…al treilea roman al lui Dorian Dron – după Scara (AB4) și Amintirile unui spălător de vase – , este o carte cu multe încrucișări de povești, de voci și de perspective, care urmărește pe deoparte povestea lui Andrei, internat la ospiciu și acuzat că și-ar fi omorît iubita, și de cealaltă parte, relațiile sale cu diverse partenere. Firele împletite nu sînt liniare, fac salturi în timp, aduc mister și onirism.”

Desigur, el este bănuit, multe dovezi îl incriminează, descrierea scenei crimei, cu mutilări ș.a.m.d. este cutremurătoare, dar, într-un fel, crima este doar pretextul… sau… jucăria!

(Dar) Poate în primul rând este o carte despre… ceea ce ne înnebunește (sau ceea ce ne-a înnebunit, deoarece, poate surprinzător, este și cartea unei generații, mai greu încadrabilă fix-fix, dar…) și… în relații (vezi paginile 217-226). Relații copii-adulți, la început, deoarece, din perspectiva ansamblului, se începe cu niște amintiri din copilărie ( „De mic am fost un copil curios, chiar dacă asta nu mi-a adus vreo plăcere…”, p.13), apoi relații între adolescenți (un el și o ea, mai rar prietenii între persoane de același sex) și apoi relații între tineri, cartea fiind și un roman de iubire, pe alocuri chiar erotic…

Cum scriam mai sus, „crima” (presupusă, dintr-un punct de vedere, reală, din alte puncte de vedere) este… jucăria, demontată de scriitor-narator, cum face și personajul copil cu toate jucăriile primite, după cum aflăm din primul capitol. La urma urmelor, suntem o lume de copiii care îmbătrânesc, dar care sunt în relații cu jucăriile lor (care pot fi și oameni) toată viața… Uneori, ne mai și stricăm (jucăriile)! „Motorul conta, atât, creierul care controla mașinăria, nu sentimentele sau plăcerea cadoului.” (p.22.ș.a.m.d.)

„Vocea” care povestește, și recunoaște, de altfel (referitor la un episod din copilărie, cu o jucărie cu telecomandă):

„Mașina a fost primul meu eșec, și oricât aș vrea să-l uit, n-aș putea trece mai departe. Pentru că de aici a pornit totul. Și, spre dezamăgirea mea, nu a rămas singurul.” (p.28)

Bolduirea aparține subsemnatului.

Prefațatoarea, Cristina Bogdan, concluzionează, într-un fel, că „suntem în fața unei cărți precum strigătul mut al lui Munch. Fiecare îl aude după acuitatea urechii lui. Pentru unii poate fi o șoaptă, pentru alții un urlet de durere. Tristețea difuză, deznădejdea, imposibilitatea de a sări peste propria umbră, drama pierderii sunt toate estompate de sentimentul că legătura de dragoste, așezată sub jurământul primit de taina unei cruci, e de nedezlegat.” (p.8)

Este și furie, multă, asumată, „ură pentru oameni”, care tot cicălesc, ordonă, sunt cuvinte despre bine și rău („în mine se dădeau lupte între îngeri și draci”, p.26, dar nu se insistă pe componenta religioasă, chiar dacă se observă „crucea” aceea, mai sus, iar la p.157 scrie: „Îmi ajunge credința.”), moartea pare și ea să fascineze, nu neapărat ca un cult (p.38, pentru început), și apropo de ceea ce consemna Cristina Bogdan, iată câteva citate care pot lărgi discuția:

„De cele mai multe ori, mintea urlă. (…) A mea urlă! Și chiar îmi doresc să o mai facă. În schimb, să nu țipe!

Detest țipătul…”,

și comparațiile continuă între țipete și urlete, la p.107.

În funcție de neutralitatea cititorului, acesta se poate oftica, precum la „Romeo și Julieta” sau la „Hamlet… și Ofelia”: poate Andrei personajul principal, este un prinț fără principat, dar dintre Ofelii are de unde alege (sau de cine fugi, exagerând!).

Destinul (controlat de scriitor) este… dur, dar personajele, unele, chiar devin de neuitat, precum „fata cu tricoul galben” (ar fi putut fi alt titlu al cărții), un alt punct forte al cărții fiind măiestria cu care, și aici sunt întru totul de acord cu Emanuela Ilie (în „Ficțiunea” OPTm), „autorul valorizează două tipuri de imaginar deloc ușor de abordat: cel traumatic și cel ekphrastic. Pentru modul ingenios, doar aparent nonșalant, în care știe să le împletească pe spații ficționale de largă respirație”…

Teribile sunt și paginile din care aflăm că bunicul lui Andrei, după moarte, ar mai fi trăit „întru” Andrei, „între stern și esofag”, vreo doi ani…

Aproape în altă ordine de idei, avem de-a face și cu un roman… platonic (nu numai pentru ispita filosofică în care cade discursul) ci și pentru că este și un dialog… între un terapeut misterios ( o Ea!) și Andrei (surpriza acesta este dezvăluită treptat, dacă vreți), dar și pentru că există o parabolă care poate rivaliza cu cea a peșterii din „Republica”:

„Imaginează-ți că ești o statuie, hai să luăm Statuia Libertății. Ok? Gândește-te că în interiorul ei nu există material și că ea a fost creată pe o matriță, pe care ulterior sculptorul a distrus-o. Bun, ia o piatră și sparge-i gura, cât să lași loc să intre aerul prin ea. În fiecare zi, la aceeași oră, te duci la statuie și îi îndeși în gură câte un pietroi. Azi unul mai mic, mâine unul intermediar… (…) efectul în sine, căderea. Când auzi bucata de piatră lovindu-se de gât, de pântec și de tălpi. Când roca ciobește pe interior statuia care, în mod ciudat, pe exterior, pare de neatins. iar fiecare piatră îndesată pe gură produce o fisură într-un alt loc. La un moment dat, structura va ceda și în locul ei va rămâne un corp de pietre. Ai zice că arta creată de om a fost distrusă de arta sedimentată de natură, căci pietrele, chiar dacă au fost introduse de tine, și-au găsit propriul loc în interiorul statuii. S-au așezat atât cât să ia locul formei și să devină ele însele o parte din întreg. Statuia din pietre va înlocui frumusețea obiectului inițial.” (pp.252-253)

Dar dacă statuia ar fi un roman?

Ceea ce urmează în pagină (p.253-254) certifică faptul că este (și) un roman de idei (despre ce mai înseamnă să scrii… astăzi! Vezi și moto-ul ales pentru articol, dar a se citi și la p.152, 155-156, 254, 301, unde apare scrierea ca joc!), un ecou (poate) al jocurilor (literare?) cu iele camilpetresciene, un roman și despre gânduri („Morții lor de gânduri, că ne termină.”, p.263):

„Mai avem câte o idee apărută de nicăieri care în teorie sună bine, doar că ne este extrem de greu să o contextualizăm, să îi dăm formă. Cum știm noi că o idee este demnă de a fi finalizată? (…) Cum ajungem noi să fim mulțumiți de procesul de punere în scenă a unei idei?” (p.253)

„hai să luăm exemplul unei cărți. Eu decid să scriu o carte. Am o idee despre cum ar trebui să evolueze personajul ș acțiunea, văd inclusiv interconectarea cadrelor și tabloul general, dar evit să mă apuc de el. Ce se alege de ideile astea lăsate la dospit? Nimic. Intensitatea pe care o anumită imagine o are la început se reduce cu fiecare oră ce trece. Tot ce îi trebuie să supraviețuiască este un cadru unde să o salvezi. Altfel, dispare. Și în urma ei rămâne regretul că nu ai putut să faci ceva cu ea.” (p.254)

În altă parte:

„În scris, nu ești sincer decât pe jumătate. Sau, ca să fiu corect, o carte transmite doar parțial o imagine despre tine. Tu cel din carte nu ești cel din realitate, cel autentic, ci doar o proiecție mai bună sau mai rea. Într-un roman, poți să povestești un moment pe care l-ai trăit, dar povestit, el se transformă în imaginar și, inevitabil, într-o idee care se îndepărtează ușor, ușor de punctul care a generat-o.“

Bref, este, dacă vreți, ca o carte de la sanatoriu (Este un compliment! Gen: este o carte nebunie! Sau nebunească! Dementă!). Unde poți fi internat (te poți pierde?). Și de dor. De crime. De oameni:

„Mi-e dor de oamenii simpli și sinceri.

Și mi-e dor de oamenii care au trecut prin viața mea, chiar dacă nu crezi.

Atât cât îmi amintesc, mă văd un om căruia i-a păsat mai mult de ceilalți decât de el.” (p.262)

Personajul nu-și amintește mai multe aspecte din viața sa, dar mai ales cele privitoare la o anumită noapte. O noapte furtunoasă?

Vă lăsăm să descoperiți delicata, fragila, dar și puternica frumusețe a unui roman-statuie, monument, dacă vreți, care te poate duce cu gândul, la un moment dat, și la „Inception” (mizele fiind altele decât în filmul celebru), existând măcar două „poeme”, al Verii, unul, și al oamenilor, altul, cel din urmă la p.261, celălalt la 254-255, care ne poate postula că nu există roman mare care să nu aibă în structură și ceva poezie.

Cel cu oamenii începe ca într-un crochiu de Goya, este necruțător, dar „dorul” salvează:

„Mi-e dor să mă duc în primul chioșc să cumpăr o gumă de Hubba Bubba și s-o împart cu o fată. Să facem un balon mare și să-l spargem. Și să râdem. Mi-e dor să mă ascund după ce unu’ e pus la zid și numără. Sau fete sărind coarda și jucând șotronul. Băieți cățărați pe garduri mâncând zarzăre. păsări cântând prin copaci și mașini mai puține. Pui de cățel ținuți în brațe. Limba lor umedă pe mână. Un pui de găină ținându-se după un om. Căldura unei zile de august, cu mirosul de asfalt încins. Și praf. Și apă aruncată în pungi de balcon. tricouri lipite pe corpuri tinere…” (p.261)

Este, dacă vreți, mai ales din perspectiva balonului (care era altfel la artistul plastic), un stil Banksy. Măcar parțial. Poate romanul s-ar distruge singur pentru a renaște.

„Poemul” cu Vara este cel al unui don Juan „bine-înțeles”, nu un obsedat, ci unul care vrea să se bucure de ceilalți și ceilalți să se bucure și ei, unde iar apare și „dorul” ca personaj…

Dar, gata, că devin „ca un critic obsedat de munca lui, care ia o carte și o disecă până la ultimul cuvânt.” (p.257)

Este de ajuns să mai adaug că este o carte în care există obsesia „ideii plauzibilului” și întrebarea „ce-aș putea face ca personajele și acțiunea mea să fie scrise în așa fel încât să-i ofere cititorului o experiență autentică” (p.165)…

Vă garantez că (măcar) „fata cu tricoul galben” vă va bântui, ideea omului-jucărie vă poate reveni destul de des, la (re)lectură veți fi „prinși între lumi” (p.156)…

Neuroleptic de Dorian Dron