Thrill Me – fascinația puterii și nevoia de dragoste

Dominația și relația de putere sunt subiecte fertile pentru cei care scriu piese de teatru. Ambele alimentează un conflict care se poate relativ ușor aduce la scenă și care poate menține spectatorul în zona de maxim interes, atât pentru jocul actorilor, cât și pentru montarea regizorală. Musicalul, ca gen teatral, este la limita dintre entertainment și parodie, în fapt el facilitând echipei dialogul cu cei din sală. Cum altfel să vorbești direct despre teme grele, ca dictatura, tarele sociale, relația de putere și altele, decât prin intermediul și cu ajutorul muzicii? Pe de altă parte, musicalul ajută foarte mult actorii să mascheze anumite carențe în pregătirea profesională sau lipsa unei coerențe la nivel de construct spectacular. Există multe prejudecăți legate de musical ca tip de spectacol – că e ușor de jucat, că e pentru o anumită categorie de spectatori, că se poate improviza mult etc. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa, de aceea și vorbim de specialiști în musical, oameni de teatru care doar asta au făcut de-a lungul vieții lor profesionale. La noi, genul acesta teatral este asociat în ultimii ani cu numele lui Răzvan Mazilu, poate cel mai prolific creator de spectacole de acest gen, care au avut de-a lungul anilor succes atât la public, cât și la critica de specialitate. În ultimii ani, însă, au început să apară nume noi, tineri regizori și/sau actori care își doresc să monteze sau să joace (într-)un musical. Îmi vine în minte acum numele lui Ștefan Lupu, dar spectacolul despre care vreau să vorbesc acum are regia semnată de un actor, un actor care a jucat și într-unul din spectacolele lui Mazilu de-a lungul anilor (mă refer la Sunetul muzicii, montat la Opera Comică pentru Copii). Ionuț Grama este numele celui care semnează regia musicalului Thrill me, iar el a fost ajutat să scoată acest spectacol la rampă de către Dragoș Muscalu (o surpriză și el, pentru că îl știam „specialist” pe cu totul alt tip de spectacole).

credit foto Jamilla Azazi

Thrill me n-are un subiect aparte, la prima vedere pare chiar banal. Cumva, se situează în siajul piesei lui Wedekind, Deșteptarea primăverii, dar la fel de bine poate să fie asociat și Punk Rock, textul lui Simon Stephens și, evident, cu încă multe altele. Cât de puțini sunt pregătiți tinerii pentru viață atunci când ating pragul majoratului, cât de puțin îi putem apăra noi, maturii, ce îi putem învăța și ce nu, cât de mult contează experiența personală în alegerile raționale pe care suntem obligați să le luăm la un moment dat în viață, de unde vine și cine alimentează continuu fascinația pentru liderul autoritar, dominator și cât de mult ajută studiul unor filosofii și teorii politice fără îndrumare, iată câteva întrebări care apar în urma vizionării unei reprezentații Thrill Me. Povestea de iubire (bolnăvicioasă sau nu, rămâne să stabilească spectatorul, în funcție de grila de valori cu care judecă fapte, întâmplări și oameni) dintre Nathan Leopold și Richard Loeb rămâne în planul secund, în realitate Thrill Me este despre fascinația pentru o ideologie sau alta, nocivă când se pune în practică fără discernământ. Dacă erau conștienți de ce făceau atunci, la 19 ani, rămâne cenzurii să stabilească. Cenzura socială, la ea mă refer, dar când trec 54 de ani de la data săvârșirii crimei și instanța se pregătește să decidă dacă vinovatul poate fi eliberat sau nu, începi să te întrebi și dacă prima instanță a luat decizia corectă. Pentru că timpul își face datoria, pune distanță între eveniment și impactul lui social, îi dă o anumită valoare intrinsecă – crima a influențat sau nu alți oameni, a schimbat viețile celor din jur, a impus schimbarea unor legi sau norme sociale etc.

credit foto Jamilla Azazi

Textul este bun, e scris de Stephen Dolginoff astfel încât tensiunea să crească treptat. Primele scene te duc cu gândul la orice, dar nu la un musical și chiar te întrebi dacă ceea ce va urma e din categoria musical. Cu pianistul pe scenă, la vedere, spectacolul capătă dinamica potrivită, astfel încât duetele sunt urmărite cu sufletul la gură. O montare lipsită de sofisticării inutile, Thrill Me, cu Dragoș Ioniță (Nathan Leopold), Andrei Mărcuță (Richard Loeb) și Mihai Murariu (Pian) capătă valoare pe măsură ce se joacă. Pe Dragoș Ioniță îl știam de la Galele HOP, când a arătat că știe meserie, dar și că are dramul de nebunie care face diferența dintre un actor bun și unul foarte bun. Nu-l știam pe Andrei Mărcuță, care s-a dovedit a fi un partener pe măsură, cei doi completându-se și dând viață unui spectacol greu de clasificat și când spun asta nu mă refer la eticheta „de văzut”, ci la ce categorie de spectatori este vizată de echipa care a contribuit la aducerea la scenă a textului. Au fost în sală oameni de vârste diferite, cu așteptări diferite de la un spectacol de teatru, unii dintre ei știau ce urmează să vadă, alții au fost surprinși total de ceea ce au vizionat. Aplauzele de la final n-au fost de complezență, ele au exprimat un entuziasm combinat cu bucuria de a vedea doi tineri actori foarte buni făcând spectacol. Spectacolul n-ar fi ieșit atât de bun dacă n-ar fi fost pianistul profesionist. Pe Mihai Murariu îl știam, face parte din trupa Teatrului Evreiesc de Stat, deci e un obișnuit al scenei. Thrill Me avea nevoie de un astfel de muzician, pentru că cei trei trebuie să se simtă și să se urmărească reciproc, altfel spectacolul riscă să aibă momente moarte sau nesincronizări supărătoare. N-a fost cazul, pentru că Mihai Murariu le-a dat intrare actorilor când trebuia și i-a ajutat să ridice scene întregi din nimic. Prezența pianistului pe scenă mi-a adus aminte de filmele mute, care se vizionau cu orchestra sau pianistul cântând în direct, de multe ori improvizând în funcție de ceea ce vedeau pe marele ecran. Scenografia spectacolului a ajutat și ea la crearea acestei atmosfere, de film mut, dar dinamic. Totul în tonuri de negru și gri, extrem de puține obiecte pe scenă, care contrastează puternic cu costumele în culori deschise ale protagoniștilor, extrem de elegante și purtate cu nonșalanță de cei doi actori.

credit foto Jamilla Azazi

Thrill Me este o producție independentă, realizat ca urmare a unei finanțări ARCUB, cu sprijinul câtorva instituții partenere, ceea ce înseamnă că va avea câteva reprezentații și după aceea totul depinde de dorința unuia dintre parteneri de a prelua spectacolul în programul stagiunii curente. Mi-ar plăcea să aflu că acest spectacol se va juca și după ce se vor încheia obligațiile contractuale, pentru că e un spectacol bun, care poate aduce public divers în sala de spectacol și despre care se poate vorbi foarte mult și, de ce nu, de bine.

THRILL ME: POVESTEA LUI LEOPOLD ȘI A LUI LOEB