Crepuscul

Cu Vânturile, text hibrid, greu de încadrat într-o singură categorie, Mario Vargas Llosa își permite, la optzeci și patru de ani (Vânturile a fost scris în 2020 și publicat simultan în mai multe limbi în toamna anului următor), să imagineze un Madrid absolut distopic, dar nu mai puțin real, credibil, așa cum s-ar contura acesta în jurul anului 2036 din perspectiva unui narator-observator ajuns deja la vârsta centenară.

Ediția în limba română beneficiază de o prefață consistentă și erudită, semnată de scriitorul și criticul literar Mircea Mihăieș, prefață intitulată, deloc întâmplător, Odiseea amnezică. Mircea Mihăieș trece în revistă preocupările lui Vargas Llosa în ceea ce privește interesul constant al acestuia, de-a lungul timpului și al cărților publicate, „pentru degradarea lumii sub presiunea forțelor așa-numit progresiste, dominate de superficialitate și iresponsabilitate”. Sunt urmărite filiații cu T. S. Eliot și cu profețiile acestuia care au legătură cu prăbușirea imperiilor și autodistrugerea Occidentului, dar și cu unele dintre eseurile lui Jorge Luis Borges, în special „Zidul și cărțile”, o splendidă parabolă despre paranoia puterii.

Vânturile se poate citi fie ca o povestire, adică un text ficțional, fie ca un eseu, o analiză lucidă, satirică, aproape corozivă, a lumii contemporane, lume iremediabil sedusă de tehnologie, în care a crescut media de viață, dar a scăzut bucuria de a trăi, voluptatea pe care ți-o dă un proiect de viață personal și tot ceea ce faci, ca individ, să ți-l împlinești. Substantivul din titlu, intenționat ambiguu, trimite la o semantică dublă: curentul de aer din atmosferă și flatulența ca proces fiziologic și marcă a decrepitudinii trupești. Lumea, în viziunea lui Llosa, e un tărâm al descompunerii lente, dar nu mai puțin vizibile, ireversibile.

Scris la persoana I, din perspectiva unui povestitor în spatele căruia nu e greu să-l ghicim pe Vargas Llosa însuși, Vânturile configurează drama unei persoane vârstnice și solitare, care (își) inventează un alter ego, pe Osorio, cu care poartă dialoguri zilnice despre lumea pe care se pregătește deja să o părăsească și în privința căreia nu-și mai conservă absolut nicio iluzie. De-a lungul unei zile „mai lungi decât veacul”, însoțim acest narator-personaj printr-un Madrid crepuscular, din care au dispărut cinematografele, librăriile, cărțile scrise de autori în carne și oase, iar „Biserica și-a pierdut misterul, căci seamănă cu partidele politice în care nu mai crede nimeni, cu frățiile universitare sau cu cluburile de futbol” (p. 101). Deambulând pe străzile orașului și dialogând tacit cu Osorio, dublul său, bătrânul observator trage necontenit vânturi; ajungi să te întrebi astfel dacă nu cumva această flatulență, aparent incontrolabilă, nu e cumva o formă de cinism, de dispreț la adresa acestei lumi a prezentului, o lume din care dispar, rând pe rând, reperele și valorile celei vechi. Bătrânul narator nu-și contemplă doar propria destrămare fizică, ci și prăbușirea a tot ceea ce a definit generația din care face parte. Recunoaște beneficiile aduse de tehnologie, deci nu e „un pterodactil”: a crescut speranța de viață, el însuși a depășit cu succes „un cancer de sânge”, dar a dispărut aproape cu desăvârșire „libertatea individuală”. Savuroase devin, din acest punct, polemicile sale cu Osorio: acesta din urmă consideră că oamenii „sunt mai liberi ca niciodată”, în timp ce naratorul opinează că lumea prezentului e alcătuită, de fapt, „din sclavi mulțumiți și supuși”. De astfel, naratorul și Osorio au nu doar concepții, ci și profesii diferite: dacă naratorul a fost jurnalist (ceea ce explică natura sa critică de observator și de investigator), Osorio a predat cândva filosofia (de aici spiritul speculativ, capacitatea de a relativiza orice afirmație). Unul e malițios și sarcastic, celălalt e bonom și premeditat optimist, dornic de ancorare în realitatea distopică, asumând-o ca atare. Radiografierea lumii prezente, făcută de narator de-a lungul întregului text, nu ar fi atât de pregnantă dacă nu ar exista această hârtie de turnesol numită Osorio. O radiografie a regresului în plin progres al tehnologiei: dispariția formelor de cultură și a instituțiilor specifice, sedentarismul, consumerismul excesiv, cărțile scrise direct de către un computer (inteligența digitală) care a înlocuit aproape definitiv scriitorul uman, sexul fără dragoste, proliferarea violenței interetnice sub forma războaielor și a accidentelor atomice (cu referință directă la încleștările sângeroase dintre israelieni și palestinieni), ideologiile extremiste etc. Pe rând, toate crizele și, în general, problemele lumii contemporane sunt puse sub lupă și analizate prin filtrul acid al acestui narator care, asemeni unui Ulise, rătăcește printr-un oraș devenit dintrodată străin și straniu. Ithaca acestui Ulise al zilelor noastre își opacizează semnele. Ulise devine brusc amnezic, uită drumul spre casă, trage vânturi, defechează pe el, se impacientează. Rătăcește, iată, într-un spațiu fără repere. Un rătăcit prin viață. Nu există nicio Penelopă care să-l aștepte răbdătoare, căci pe Carmencita sa naratorul cumva a ratat-o. În lumea electronică și digitală, toate sunt receptate ca niște „comicării”, surogate pentru lenevit și adormit creierul, pentru castrat imaginația. Pierderea memoriei se adaugă astfel celorlalte pierderi. E un blestem sau o salvare? E o markurtizare necesară înaintea expierii? Se pierde naratorul pe sine pentru ca moartea să vină mai repede și mai ușor? Splendid, iată, acest text receptat deopotrivă ca rechizitoriu necruțător și ca poem funebru:

„În fine, poate era cel mai bine așa. Să te surprindă moartea în somn e un mod bun de a da colțul. Infirmierii o să constate că sunt mort și o să-mi ducă trupul la columbarul din Madrid. Imediat, după inevitabila hârțogăraie, o să-l incinereze. Nu eram speriat, simțeam numai durerea. Simțeam că mă adânceam în ceva vâscos și confuz, evident că nu era somnul, ci erau zorii, întâmpinarea morții. Nu mă consola să-mi imaginez că, în doar câteva minute (secunde?), o să aflu dacă există Dumnezeu, dacă avem un suflet care să supraviețuiască acestei energii corporale care-mi mai ținea inima bătând și sângele curgându-mi prin vene sau dacă în viitor o să fie doar tăcere și uitare, o lentă descompunere a organismului, până când limbile focului o să mistuie carnea asta murdară și umedă care începea să putrezească deja când a fost arsă.”

Sunt ultimele reflecții și ultimele rânduri din carte. Un fel de cântec de lebădă, funebru și tragic, după o călătorie îndelungată, în care un om, ajuns la vârsta centenară, nu mai poate dialoga decât cu el însuși, inventându-și un dublu care să-i îndulcească singurătatea și alinarea. Care să-l sune, în fiecare dimineață, pentru a verifica dacă mai este în viață.

Vânturile de Mario Vargas Llosa