Credinţele mele, Bertrand Russell

Dedic acest text zecilor de tineri morţi în incendiul de la clubul Colectiv din data de 30 octombrie 2015, cărora sorţii şi inconştienţa semenilor nu le-au dat timp să adune nici destulă cunoaştere, nici destulă iubire.

Generaţia mea a fost educată să creadă că morala este fie o chestiune de la sine înţeleasă, transmisă prin tradiţie şi, prin urmare, preluabilă necritic, fie (pentru cei care au ales să chestioneze lucrurile mai în profunzime) că este o problemă complicată şi abisală, pentru elucidarea căreia parcurgerea tuturor marilor filosofii ale lumii nu ar fi de ajuns. Rezultatul este uneori deconcertant şi trist. Dogmatici, filosofi abisali de cafenea sau înregimentaţi ideologic de tot felul populează peisajul unei societăţi atât de rar capabile de empatie reală, divizată şi ineficace, molfăind încă probleme de ev mediu sau false probleme morale.

Lipsa unei educaţii morale autentice a fost compensată fie de o morală religioasă tradiţională, de multe ori orală şi hibridă, fie, în cazul familiilor mai puţin bisericoase, printr-o normare comportamentală în numele şi cu măsura bunului simţ. Mai mult decât atât, societatea românească nu a cunoscut niciodată o mişcare intelectuală seculară viguroasă şi articulată, măcar pentru a reprezenta o alternativă reală la morala de tip religios. Dacă este să ne referim la filosofia morală venind dinspre spaţiul gândirii analitice de limbă engleză, situaţia este încă şi mai tristă: traducerile sunt puţine, nesistematice şi, de multe ori, de o calitate îndoielnică. Publicul român mai are încă de aşteptat pentru a putea citi în limba lui filosofi precum Philipa Foot, Elisabeth Anscombe sau Peter Singer (numele sunt primele care mi-au venit în minte).

În acest context, este mai mult decât salutară apariţia la editura Humanitas a unei serii de traduceri din Bertrand Russell (unul dintre părinţii gândirii morale analitice). Sper din suflet că acesta este doar începutul unui proces de popularizare a meditaţiei morale care va fi mai consistent şi mai sistematic şi la care se vor ralia şi alte edituri.

Micuţul volum Credinţele mele (în original, What I believe) este o mică scriere care infirmă mai multe stereotipuri. Din ea afli în primul rând că poţi avea o concepţie perfect articulată şi convingătoare asupra câtorva chestiuni fundamentale care să încapă în nici o sută de pagini. În al doilea rând, afli că este posibil sa articulezi o astfel de concepţie printr-un efort personal de gândire, prin raţionament şi îndoială critică, învăţând din tradiţie şi nu raportându-te orbeşte la ea. În al treilea rând, aflăm cu uimire că întregul crez al unui intelectual complex (şi limbut) încape în doar o propoziţie: Viaţa demnă de trăit este cea inpirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere. Nimic sforăitor, nimic demagogic în această afirmaţie. Ca toţi englezii (philosophers included), Russell are (prostul?, bunul?) obicei de a înţelege în sens propriu ceea ce afirmă.

Omul este parte a naturii, iar precondiţia unui comportament inteligent din punct de vedere moral este trezirea din visul antropocentric şi acceptarea acestui adevăr elementar. Iubirea fără cunoaştere este goală, cunoaşterea fără iubire este oarbă, am putea spune parafrazându-l pe Kant. Bolnavii de ciumă care se adunau în biserici pentru a se ruga, ajutând astfel la răspândirea bolii, sunt un bun exemplu de iubire fără cunoaştere. Iar militarii utilizând în războaie tehnologii ale morţii sunt un bun exemplu de cunoaştere fără iubire. Iubirea lui Russell este profund omenească, este un bun raport între delectare şi bunăvoinţă. Între extremele delectării gratuite (în artă) şi a iubirii (dezinteresate şi neînsoţite neaparat de desfătare) a părinţilor pentru copii, există iubirea medie, firească, selectivă a oamenilor pentru oameni. Iubirea lui Russell nu este împovărată de canoane metafizice, de sarcini imposibile, de strădanii deasupra firii. Este o iubire de ceilalţi aşa cum sunt ei, oameni naturali în mijlocul naturii, oameni cu impulsuri şi nevoi, oameni cu idiosincrazii şi frici.

Iubirea şi cunoaşterea trebuie îngemănate, deşi, admite Russell, iubirea este întrucâtva “mai fundamentală”. Dar când vorbim de cunoaştere, ne avertizează filosoful, ne vom referi la cunoaşterea ştiinţifică (capabilă să uşureze indefinit viaţa oamenilor) şi nu la “cunoaşterea etică”, aceea care, de fapt, nu există. În grija părintelui, care nu doarme şi se supune la eforturi extenuante pentru a-şi ajuta copilul bolnav, stă strânsă întreaga etică. Faptul moral este imediat, normativitatea este inutilă.

Regulile morale sunt aşadar nefolositoare. Ele nu sunt esenţiale pentru actul moral, nu îl originează, nu îl determină, nu îl explică. Regulile morale au fost inventate pentru a pune în acord dorinţele contrare în acelaşi individ şi de a armoniza tendinţele opuse ale membrilor societăţii. Regulii penale şi sancţiunii publice, Russell le opune educaţia morală, ca metodă mai fundamentală:

“Partea moralei care nu ţine de prudenţă este, în esenţă, analogă dreptului sau regulamentului unui club. Ea constituie o metodă de a-i face pe oameni capabili să convieţuiască într-o comunitate în pofida eventualelor conflicte dintre dorinţele lor. Aici însă sunt posibile două metode foarte diferite. Una este metoda dreptului penal, care-şi propune o simplă armonie exterioară… Aceeaşi este şi metoda criticii sociale: a fi dezaprobat de către propria societate este o formă de pedeapsă… există însă şi o altă metodă, mai fundamentală, şi cu mult mai satisfăcătoare atunci când este încununată de succes. Ea constă în modificarea caracterului şi dorinţelor oamenilor în aşa fel încât să fie redus la minimum numărul prilejurilor de conflict.”

De aceea, regulile nu trebuie să aibă niciodată un caracter ultim, ele trebuie să poată în orice moment să poată fi supuse revizuirii, mai ales atunci când se întâmplă să fie însoţite de superstiţie. Diferenţele între practicile aztecilor, care-şi ucideau şi îşi mâncau uneori semenii pentru ca soarele să nu se întunece, şi practicile societăţii britanice avansate moral (pe la 1925) nu sunt chiar atât de mari. Când regula este însoţită de superstiţie, când ea vine în contradicţie cu natura umană şi cu instinctele fundamentale ale fiinţei omeneşti vii, ceea ce obţinem este răul şi nu elevaţia etică. Superstiţiile sunt cele ce aduc pe lume copii nedoriţi şi condamnaţi din start la o viaţă de mizerie, superstiţia este cea care face din dragoste (inclusiv cea sexuală) o obligaţie şi nu o bucurie împărtăşită, superstiţiile fac imposibilă satisfacerea instinctelor (esenţială pentru orice fiinţă vie), superstiţiile fac posibil naţionalismul tribal şi militarist, superstiţiile fac posibile ura vindicativă şi intoleranţa.

Cum vom contracara superstiţia? Prin raţiune, empatie şi dragoste pentru umanitate. Eliminând frica şi cultivând curajul. Pentru că de curaj este nevoie pentru a duce o viaţă inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere.

„Curajul în luptă nu este singura formă a acestei virtuţi, pesemne că nici cea mai importantă. Există curaj şi la cei care înfruntă sărăcia, batjocura sau ostilitatea în interiorul propriei comunităţi. În astfel de privinţe, până şi cei mai viteji soldaţi vădesc adesea carenţe vrednice de milă. Iar mai presus de toate, există curajul de a gândi calm şi raţional în faţa primejdiei şi de a-şi stăpâni frica sau furia cauzate de panică.”

Nu există limite în ceea ce ştiinţa ar putea face pentru om, cu condiţia ca nici ea să nu devină un idol. Nu putem idolatriza ştiinţa fără natură, aşa cum nu trebuie să idolatrizăm “natura” în dauna ştiinţei. Fiecăruia dintre noi îi va fi mai bine să trăiască o viaţă în acord cu impulsurile sale vitale. În această privinţă, naturalul este preferabil. Pe de altă parte, nu trebuie să refuzaţi unui copil călătoria cu trenul subteran sau cu avionul din pricina vreunei obsesii pentru carul cu boi (de altfel, un atelaj cât se poate de nenantural).

Pe ultima pagină a cărţii, Russell vorbeşte despre opţiuni. La aproape un secol după scrierea acestui text, nu este clar dacă umanitatea a făcut până la urmă o opţiune clară. Răsfoind ziarele de azi, aş spune că nu. Ceea ce este deoptrivă neliniştitor şi absurd. Ceea ce îl ţine pe Russell încă nespus de actual.

„Natura, chiar şi cea umană, va înceta din ce în ce mai mult să fie un dat absolut; ea va deveni, în tot mai mare măsură, aşa cum o va face manipularea ştiinţifică. Ştiinţa, dacă va alege asta, îi va putea face capabili pe nepoţii noştri să trăiască o viaţă împlinită, oferindu-le cunoaştere, autocontrol şi trăsături de caracter generatoare de armonie în loc de vrajbă. În prezent, ea îi învaţă pe copiii noştri cum să se ucidă reciproc… Această etapă va fi însă depăşită atunci când oamenii vor dobândi capacitatea de a-şi domina propriile pasiuni în aceeaşi măsură în care stăpânesc deja forţele fizice din lumea exterioară. Atunci ne vom fi cucerit în sfârşit libertatea.”

Sursa foto: bertrandrussell.org

Editura Humanitas;