„Corneliu Zelea Codreanu. Un om al istoriei mari.” de Gică Manole

A scrie istorie, chiar și în condiții ideale, este un demers întotdeauna dificil și grevat de numeroase obstacole insurmontabile. Să presupunem cu unui istoric i se pun la dispoziție toate documentele posibile aferente subiectului pe care dorește să îl cerceteze, precum și un mediu favorabil acestui demers. Să presupunem, de asemenea, că respectivul istoric are conștiința curată, este perfect neutru față de evenimentele cercetate, dovedește acribie și are talent narativ. Va rezulta o istorie cât mai apropiată de realitate, dar nu o redare exactă a faptelor. Așa cum s-a mai afirmat, istoria este una și în mod invariabil unică, în timp ce discursul istoriografic ne oferă diverse istorii. Dar dacă, într-adevăr, nu se poate scrie o istorie obiectivă, istoricul profesionist este dator a încerca să facă aceasta până la final.

Pe de altă parte, istoriografiei românești i-au lipsit prea mult timp atât profesionalismul cât și seriozitatea științifică. Regimul comunist i-a falsificat grav substanța și i-a alterat valorile, atâtea cât se coagulaseră în jurul unor idei forță. Imperativului național i s-a subsumat totul și întrucât în istorie se poate scrie orice, exact asta s-a întâmplat. Trecutul nostru nu a mai avut nici o șansă de a fi reconstituit cât de cât corect în condițiile în care mitologia națională a reușit să acapareze și să deformeze inerent istoria potrivit unei logici stranii, dar atât de proprie regimului în cauză. Acestor reflexe istoriografice le-au rămas tributari nu puțini dintre cei care încearcă în prezent să scrie istorie.

În mod evident, fenomenul este, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, lesne explicabil. Suferind mereu de un important retard de dezvoltare în raport cu națiuni europene, românii au căutat în permanență un debușeu mental care să le infirme pesimismul actual și să le confere superioritatea niciodată întrevăzută. Frustarea și neputința au fost de multe ori canalizate înspre imaginarea unui trecut istoric menit a edulcora complexitatea propriului timp. Din această perspectivă, unii istorici au renunțat definitiv la orice urmă de luciditate și au plasat istoria noastră pe niște coordonate mitice, atunci când nu au fost utopice de-a dreptul. Istoria și-a pierdut rațiunea existenței și a devenit animalul de povară al cărui unic rol era acela de a pune în mișcare patriotismul. De fapt, menirea istoriografiei se reducea la a fortifica, ideea națională oricând era nevoie și prin orice mijloace. Or, încercarea de definire a propriei identități în acest fel duce în primul rând la diabolizarea alterității.

În cadrul acesti context, se cuvine se semnalăm o bizară producție istoriografică aparținând istoricului botoșănean Gică Manole, intitulată Corneliu Zelea Codreanu. Un om al istoriei mari, apărută la Editura Quadrat în acest an. Chiar dacă fenomenul legionar a generat de-a lungul timpului destule simpatii într-o parte a mediului intelectual românesc incluzând aici pe istorici, pare că lucrarea aceasta duce cecitatea istoriografică la un nivel fără precedent. Din acest punct de vedere, cartea poate fi asemănată cu „Biblia dacopaților”, așa cum o numea Dan Alexe, respectiv lucrarea „Dacia preistorică”, scrisă de Nicolae Densușianu. Chiar dacă cele două tomuri tratează perioade diametral opuse, sunt străbătute de la un capăt la altul de inabila dialectică ce capătă deseori forma unui delir mistico-istoriografic.

În primul rând, trebuie remarcat, nu fără o undă de ironie faprul că majoritatea cercetătorilor cărora le lipsește elementarul bun-simț istoric sau minima conștiință sunt chiar cei care susțin răspicat tocmai contrariul. Istoricul botoșănean nu se dezminte, la rândul său pretinzând din capul locului că ne oferă o istorie adevărată, obiectivă, lipsită de elemente propagandistice. În mod evident, lucrarea reprezintă exact contrariul.

Paradigma pe care se bazează Gică Manole este destul de simplă la prima vedere și se compune din două elemente antagonice. Pe de o parte avem de-a face cu regimul instaurat de Carol al II-lea, în 1930, unul anacronic, venal și total în răspăr cu interesele naționale. Se adaugă la aceasta umbra omniprezentă a NKVD-ului care avea practic întreaga Românie la discreție precum și influențele malefice ale „Cabalei” și „Ocultei”, factori de putere din umbră controlați – se putea altfel? – de către evrei. Pe de cealaltă parte este subliniată cu toată fermitatea posibilă misiunea nobilă a Mișcării Legionare, formată din milioane de tineri studioși, educați în cultul familiei și al țării și care dădea dovadă de o moralitate desăvârșită.

„Nu activitatea și acțiunea civică și politică a tineretului țării, unit sub sfintele flamuri ale valorilor naționale în diferite grupări politice cum ar fi Legiunea Arhanghelului Mihail (Garda de Fier) a reprezentat un atentat la siguranța  României, ci activitatea infracțională a tuturor partidelor politice din acei blestemați ani treizeci. Cine susține contrariul și demonizează cele câteva milioane de tineri, făcându-i răspunzători de toate relele epocii minte cu obrăznicie, dezinformează cu premeditare, efectuând o analiză istorică subiectivă, cu metoda diversiunii și propagandei de cea mai joasă speță”.

În fruntea Mișcării Legionare, a tineretului „patriot” veghea figura titulară a celui ce a fost Corneliu Zelea Codreanu, care întruchipa practiv toate virtuțile posibile pentru o ființă omenească și singurul capabil de a schimba regimul putred din România în mod fundamental:

„A avut din plin ceea ce aproape nici un politician interbelic nu a avut: caracter, integritate morală, cult al istoriei neamului, dragoste infinită față de patria sa, curajul opiniei, franchețe, credință desăvârșită, modestie morală, dăruire, absența orgoliului maladiv, cult al datoriei către aceeași țară, onest, loial prietenilor, opozant înverșunat față de samsarii banului public.”

Pare incredibil faptul că refuzăm să ne dăm seama că am avut printre noi unul dintre cei mai de seamă oameni din istoria umanității sau, mai mult, că îl tratăm în mod diametral opus față de cum a fost în realitate:

„Corneliu Zelea Codreanu și toată generațiile care l-au urmat, eroi și martiri deopotrivă, prin credința și fapta lor ziditoare de patrie, sunt autorii uneia din cele mai frumoase pagini de jertfă, dragoste și credință între Iisus Hristos pe care a scris-o poporul român în istoria sa, cât și un etern, nemuritor imn de slavă și iubire înălțat Patriei, pe care încă o mai numim România.”

Odată trasat acest contur și stabilite aceste premise, narațiunea lui Gică Manole își urmează neabătut drumul, unul care exclude îndoiala istorică și sufocă nuanțele. Orice act, orice atitudine se pot justifica și sunt ca atare prin prisma unei viziuni istorice înguste guvernată de spiritul mistico-naționalist. Crimele legionarilor, de pildă, altfel oribile și gratuite în esență, capătă dimensiuni care scapă oricărei analize oneste. Codreanu l-a asasinat pe prefectul poliției din Iași, Manciu, pentru că se „apăra bărbătește, la lumina zilei, trăgând din revolver în perfectă legitimă apărare”. Prim-ministrul liberal I.G.Duca, prin uciderea sa, a meritat ceea ce a primit, conform lui Nichifor Crainic, opinie pe care autorul o împărtășește din plin. La fel de justificată, crede Gică Manole, a fost împușcarea premierului Armand Călinescu, un „asasin feroce”, care „folosise toate instituțiile de forță ale statului să bată, să schingiuiască, să ucidă tineretul patriot al țării”. De fapt, adaugă autorul, eliminarea lui Armand Călinescu a fost un „act de justiție și dreptate.” La fel, cei din proximitatea lui Codreanu precum A.Vernichescu sau Mihai Stelescu, care au sfârșit prin a fi uciși fără scrupule, își primeau răsplata pentru faptelor lor de trădare:

„Lumea aprecia gestul lui Moța de a-l pedepsi pe A.Vernichescu ca pe un semn de sănătate morală în mijlocul unei mlaștini morale necuprinse.”

Omorul ca formă de luptă politică sau ca pretext de răzbunare personală devine astfel perfect justificabil în raport cu mărețele idealuri naționale. Mai rămânea ca Gică Manole să susțină că victimele legionarilor ar fi trebuit să fie recunoscători acestora pentru că leau dat posibilitatea de a intra în istorie în acest fel. Mai mult, chiar dacă este un critic acerb al lui Horia Sima, care ar fi deturnat spiritul legionar, istoricul botoșănean găsește resursele necesare pentru a nega până și asasinatele împotriva evreilor săvârșite în timpul rebeliunii din ianuarie 1941:

„Nu legionarii au împușcat, în ianuarie 1941, câteva zeci de evrei, ci diversioniști comuniști îmbrăpcați de N.K.V.D. în uniforme verzi…”

Una după alta, evidențele sunt spulberate imperturbabil de către istoricul botoșănean. Mișcarea Legionară nu a fost un grup de crimă organizată, nici nu a avut caracter terorist, ci, dimpotrivă acționa în permanență pentru îndeplinirea unor nobile idealuri menite doar să ridice România din marasmul în care se afla. Mai mult, depășind orice limită a firescului convențional, autoru susține în numeroase rânduri că legionarii și Codreanu însuși nu au fost antisemiți. De fapt, ura acestora ar fi fost canalizată înspre evrei bolșevici în principal, care acționau la ordinele Rusiei urmând dezmembrarea României Mari și, în secundar, împotriva evreilor care acaparează economia și finanțele țării, împreună cu presa. De altfel, susține Gică Manole, împotriva evreilor nu se ridicaseră alte mari conștiințe naționale precum Mihai Eminescu sau Vasile Alecsandri? Or, Codreanu se situa în continuarea acestor concepții, ceea ce este un raționament bizar: antisemitismul secolului al XIX-lea putea avea aceleași fundamente în condițiile în care nu existau încă bolșevici? Oricum, considerațiile asupra antisemitismului legionar nu necesită nici un comentariu, cea ce ar însemna un efort intelectual risipit în van:

„Mișcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu, din punct de vedere doctrinar, n-a fost antisemită, în ciuda diversiunii continue; legionarii n-au inițiat și înfăptuit niciodată o politică de violență împotriva evreilor. A condamnat doar evreii comuniști, care, se știe, atunci erau dușmani reali ai integrității statului român pe care îl voiau dezmembrat, acționând la ordinele și în folosul U.R.S.S. (…) Deci Garda de Fier, de la origini și până în 1940, a fost o organizație politică doctrinar anticomunistă, nu antisemită. N-am identificat nici un text doctrinar legionar antisemit. Iar cel care îl găsește îl rog să mi-l arate și mie.”

De altfel, oricine a avut neșansa de a gândi altfel decât legionar în acea perioadă este imediat condamnat fără drept de apel în paginile acestei cărți, (N. Titulescu, N. Iorga), la fel cum sunt puși la colț istoricii care au încercat să se aplece cu onestitate și luciditate asupra acestei probleme. (Zigu Ornea, Lucian Năstasă-Kovaci). Un amplu spațiu îl acordă Gică Manole lui Carol al II-lea și regimului politic fundamentat de acesta. Într-adevăr, pot fi aduse multe reproșuri întemeiate acestui monarh, care a subminat în permanență democrația noastră interbelică, oricum extrem de fragilă, la fel cum a încurajat nocivă camarilă. Pe de altă parte, se pot concede câteva aspecte pozitive precum încurajarea culturii sau avântul economic de la finalul celui de-al patrulea deceniu interbelic. În mod evident, pierderile teritoriale din vara anului 1940 au constituit al mai greu cap de acuzare, deși e greu de precizat ce ar fi putut face Carol al II-lea sau oricare alt rege în contextul respectiv. Gică Manole, pe de altă parte, abandonează o abordare de tip istoriografic și construiește un discurs grobian, marcat de ură viscerală la adresa monarhiei în general și a lui Carol al II-lea în special:

„toată viața sa abjectă Carol n-a vrut altceva decât să facă ce vrea, să-și piardă vremea prin baruri, să agațe prostituate de pe stradă, să fure, să mintă, să ucidă, să înșele pe toți și pe toate”. „În ceea ce mă privește, scrie Gică Manole refereindu-se la jurnalul monarhului intitulat „În zodia Satanei”, cred cu tărie că Satana a fost el, Carol II.”

Nici Regele Mihai nu scapă de furia istoricului botoșănean devenind „trădător care are pe conștiință luarea în prizonierat de către ruso-sovietici la sfârșitul lunii august 1944 a peste 150000 de soldați și ofițeri ai Armatei Române, ce-și vor găsi moartea în U.R.S.S.”. Altfel, autorul consideră că Regele Mihai s-a născut în anul 1912, nu 1921, cum s-a întâmplat în realitate. Despre Elena Lupescu, așa cum era de așteptat, aflăm doar lucruri îngrozitoare: evreică malefică, agentă a NKVD-ului, femei de moravuri ușoare și așa mai departe. ( În paranteză fie spus, Gică Manole lansează, deși dubitativ, inclusiv ipoteza asasinării lui Ionel Brătianu de către NKVD).

Gică Manole a reușit, în câteva sute de pagini, să condenseze o cantitate de elucubrații aproape fără precedent în peisajul istoriografic autohton. Oricât am dori să căutăm, nu vom găsi nici urmă de rigoare, seriozitate științifică, luciditate sau cel puțin onestitate. Cartea istoricului botoșănean este un amalgam bizar de revelații mistice sau revelații existențiale ferm încadrate de cele mai inedite teorii ale conspirației. În măsura în care există, fundalul real este în permanență eludat de intervențiile brutale și fără noimă ale autorului. Mai mult, limbajul în care este scrisă cartea este unul extrem de slab: pe de o parte aduce de multe ori cu acela al unui elev mediocru de liceu, pe de altă parte este încărcat de invective și expresii total nepotrivite generate de ură viscerală sau frustrare intelectuală. Se adaugă la aceasta un număr deloc neglijabil fracturi logice sau greșeli gramaticale, ceea ce întărește această impresie. Dincolo de forma sa, fondul cărții nu poate să producă decât o adâncă mâhnire legată de faptul că în 2018, anul Centenarului, mai există istorici care nu au înțeles nimic din rigorile meseriei lor. Gică Manole își bate joc de munca unor istorici profesioniști la fel cum dezonorează memoria unor oameni cărora le datorăm deferență. Din acest motiv, „Gică” poate deveni unitatea de măsură a incompetenței istoriografice.

La începutul lucrării sale, Gică Manole și-a inserat propria biografia prin intermediul căreia putem afla că acesta a fost un prolific jucător de fotbal al echipelor Zorile Havârna și Recolta Mileanca, cu peste 150 de goluri marcate. Dacă este adevărat, trebuie să deplângem faptul că fotbalul nostru a pierdut șansa de a promova un jucător de excepție. În schimb, istoriografia noastră a căpătat o nouă durere de cap, efemeră e drept, dar nu mai puțin enervantă. Producția pretins istorică a acestui Gică Manole nu este decât un abces lingvistic, o rană deschisă pentru care nu există decât un singur tratament: cititul istoriei și înțelegerea ei.

Corneliu Zelea Codreanu. Un om al istoriei mari de Gică Manole

Editura: Quadrat

Anul apariției: 2018

Nr de pagini: 850

ISBN: 978-606-723-127-4