Întâi de toate, am fost curioasă. Pentru că știu că Mircea Cărtărescu nu recomandă orice și/sau pe oricine. Și a mai fost un motiv pentru care am fost interesată de acest om și de cartea lui: literatură bulgară (contemporană) se traduce extrem de puțin în limba română (spre deloc, aș spune, dar să nu fiu categorică). După care a venit revelația lecturii: mi-am spus că proza scurtă se citește ușor și că n-are cum să nu-mi placă măcar una dintre povestiri. La sfârșitul lecturii primeia dintre cele 12 eram deja cu creionul în mână și citeam febril pagină după pagină. E incredibil cum se dezvăluie treptat straturile unui text extrem de atent lucrat, cu niciun cuvânt lăsat la întâmplare și cu personaje îmbrăcate în propriile lor povești. E o carte a metaforelor (în cel mai bun sens al cuvântului) și cred că veți de acord cu mine că Amintiri despre apă. Re minor de Ivan Stankov este cartea care te întoarce cu fața la adevărata literatură.
Înainte de a vă lăsa să citiți cele ce urmează vă previn că ceea ce urmează nu e un interviu, ci mai degrabă o discuție literară, așa cum bine a remarcat Ivan Stankov spre finalul întâlnirii noastre, de aceea n-o să întâlniți neapărat întrebări și răspunsuri, ci mai mult un schimb de idei.
În primul rând, eu sunt fan proză scurtă, deci acesta era primul mare atu al cărții. În al doilea rând, în momentul în care citesc proză scurtă, sunt foarte atentă la felul cum mi se arată construcția literară propriu-zisă, dar sunt foarte atentă și la personaje. Mie cartea asta mi-a adus aminte de o mulțime de alte lecturi, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Și acum, ca să intru direct în subiect, așa cum zicea și Mircea Cărtărescu, aici vorbim de un realism magic. El pomenește în prezentare de Macondo, dar eu n-aș merge chiar așa de departe, deși este vorba de un realism magic acolo, amestecat cu un soi de nostalgie, din punctul meu de vedere, care e strecurată, așa, insidios, între personaje. Întrebarea mea este dacă în construcția literară, la un moment dat, ați simțit nevoia să sacrificați ceva. Pentru că e atât de bine construită, încât am impresia că la un moment dat chiar ați sacrificat ceva. Până la urmă, toate personajele dvs sacrifică câte ceva. Deci, cred că una din temele recurente din cele 12 povestiri este sacrificiul. Am intrat în dialog așa….
Da, da, da, cu, ca la fotbal.
Exact, că pomeniți de ȚSK la un moment dat.
N-ai cum să eviți realitatea.
Deci, ați fost fan ȚSK Sofia.
În copilărie, da, acum sunt dezinteresat total.
Ca și românii, că la ce fotbal se joacă acum la noi…
Mircea Cărtărescu a fost în 2006, cred, la o întâlnire, făcusem un turneu și în orașul Burgas a venit o ziaristă și fiindcă în ziua precedentă jucase România și Bulgaria, aceasta l-a întrebat: „Ce părere aveți, domnule Cărtărescu, despre fotbal? Ce părere aveți despre Stoicikov?”. Iar răspunsul lui a fost „Stoicikov e un om prost.”. Și ea a replicat: „Chiar credeți asta?” Și a oprit dictafonul. Stoicikov a fost un fotbalist genial, orice fotbalist este genial, asta era prezumția, numai că din punct de vedere literar era prost, deci întrebarea nu era bine pusă.
Evident, n-avea nicio treabă cu contextul. Cred că și la bulgari e valabilă treaba asta cu „ne pricepem la orice, vorbim despre orice”.
Bineînțeles, politică, fotbal, astea sunt chestii cu care fiecare se ocupă: seara salată, fotbal și politică, iar la știri e dezastru. Se spune că problema țării e crima organizată, de fapt problema țării e mediocritatea organizată.
Întreținută. Asta e în ultimele proze prezentă, cumva, în subsidiar acolo problema asta, pentru că cartea începe înainte de ´89, deci prezentați realitatea de dinainte de ´89.
Da din ´60, da.
Exact, începeți narațiunea în plină epocă a comunismului și o duceți până după ´89. Este practic povestea unei întregi lumi, o disoluție continuă pe mai multe zeci de ani. Deci ce-ați sacrificat ca să construiți lumea asta?
Să mai spun încă ceva și ne întoarcem la sacrificare, la sfârșit. Cartea asta e prima parte dintr-o trilogie de povestiri. Prima este Amintiri despre apă. Re minor, a doua e Străzi și vapoare în Sol minor și a treia care acum va apare, la sfârșitul lunii decembrie, sper, se numește Nume sub zăpada în La major 7. Deci e o trilogie în care fiecare volum povestește același timp, din anii ´60 până azi și cu aproape aceleași personaje. În primul volum personajele se află în satul care moare, în al doilea se mută în Ruse, orașul care moare, și apoi toți trăiesc în străinătate, necontemplând, dar văzând moartea țării, pentru că țara moare la sfârșit. La sfârșit, ultimul personaj care e muzician pe un vas de croazieră pe Dunăre, găsește țara prefăcută într-un ghețar și gata, Bulgaria rămâne moartă și frumoasă.
Este o imagine recurentă aici, cea cu satul de sub ape și care iese la iveală în anumite momente. E o realitate cu care și românii s-au confruntat, pentru că Ceaușescu cu obsesia lui pentru construcțiile socialismului a îngropat la propriu multe sate; există foarte multe legende vis-a-vis de aceste sate îngropate și de felul cum ies duhurile apelor și bântuie prezentul. Aceasta este una dintre imaginile care mie mi-au plăcut foarte, foarte mult. Și mi-a mai plăcut o chestie aici, felul cum ați construit din metaforă, ceea ce e foarte rar întâlnit, pentru că multă lume sacrifică stilul de dragul descrierii.
Nu știu dacă l-am făcut intenționat.
Eu cred că așa v-au dictat personajele.
Da, deci eu, înainte de a scoate volumul întâi, am avut vreo 6-7 cărți de critică literară și în niciuna din ele n-am notă la subsol.
Ăsta da curaj!
Da, pentru că așa am scris, eu cred că metafora e ceva în firea mea, fugind de toate clișeele. Știți, fiind student în timpul comunismului, apoi și primii ani de carieră universitară tot în timpul comunismului, m-am tot întrebat cum să evit clișeul, cum să fac să spun altcumva.
A fost modul dvs de supraviețuire.
Da, da, de supraviețuire a gândirii, salvezi gândirea acolo și așa comunici mai frumos; ca și cum vorbești în versuri, așa cum s-a vorbit pe insula Lesbos, într-un fel descoperi nu numai frumusețea limbii, ci o creezi. Deci fiecare metaforă e un act de creație, ești Dumnezeu de fiecare dată când creezi o metaforă. Bagi mâna în sacul limbii și scoți de acolo ceva ce n-a fost scos până acum. Vă dați seama câte secole n-a fost scoasă de acolo metafora asta, și când o faci, o pui în evidență și spui ce frumoasă e, ca și cum nu ar fi copilul tău.
Deci, ce am sacrificat… am sacrificat mult din povestirea istoriei. M-am prefăcut ca și cum aș fi dezinteresat de istorie.
Ca și cum ați fi în exterior.
Exact. Și las istoria undeva în spate, ca un fond de acuarelă care totuși să amintească unde sunt aplicate aceste personaje. Nu-mi plac cărțile care povestesc istoria. Pentru că istoria nu poate fi descrisă.
Sunt de acord cu dvs și asta o spun eu, cea care am făcut istorie-filosofie.
Exact.
Și acum îmi explic de ce aveți într-una din proze un profesor de istorie care și-ar fi dorit să trăiască la Roma, doar pentru că voia să vadă gladiatorii.
Da, exact.
Acolo e o luptă pentru libertate și pentru conservarea realității.
Da, da! Și lupta nu e pe arenă, e în momentul ăla în care ei stau în fața imperatorului să vadă care dintre ei e mai liber – el care are toată puterea sau ei care n-au nimic, dar au libertatea să moară, cea mai mare libertate.
Aici e un punct de fugă care e fantastic. O construcție narativă fantastică! Da, într-adevăr, istoria nu poate fi povestită și cred că aici, în această povestire se vede cel mai bine. Dar în toată cartea sunt niște motive de basm reinventate, recontextualizate, reactualizate, e un mod de supraviețuire al personajelor aici.
Da, dar și altceva.
Ele își salvează istoria, trecutul.
Da, dar și altceva. Cartea începe cu copilăria și se termină cu moartea, dar fiecare om, trecând prin copilărie, trece prin mitologia omenească, ca să zic așa.
Mitologie pe care trebuie să și-o asume.
Da, și o trăiește, nu o citește. Acesta a fost avantajul meu: trăind, petrecând primii 5 ani la țară, unde e cu totul altceva, am trăit o mitologie vie și asta m-a obligat să folosesc minunea ca o alternativă a realității. Realitatea literatura trebuie s-o depreseze și să o transforme. Și minunea mi s-a părut, de exemplu, să crească pietrele, ceea ce este o minune, nu e minciună. Deci, literatura poate să povestească minuni fără să mintă. Asta am vrut să fac în cartea asta.
Proza cu pietrele care cresc mi-a plăcut și mie foarte mult, pentru că este redat un ciclu al vieții aici, în această povestire, dar și în cele 12 proze, și cred că nu e întâmplător nici numărul 12 ales.
Nu, și în volumul doi sunt 12 și în al treilea tot 12.
Exact ce ziceam. Mie îmi place că se termină cu bătrânețea, dar lumea asta nu moare, există acolo o speranță care pe mine m-a dus cu gândul la Benjamin Button al lui F. Scott Fitzgerald. Este o trimitere fantastică acolo în legătură cu universalitatea trăirilor și cred că de aceea nici n-ați vrut să contextualizați neapărat. Da, e vorba de un sat din Bulgaria, dar nu obligatoriu să fie acolo, Și aici putem aduce în discuție arhetipul lui Jung.
Bineînțeles.
Da, și faptul că toți avem ceva în comun! Ah, chiar m-ați provocat! 🙂
Mă bucur, asta e un mare avantaj al literaturii, pentru că literatura poate să atingă, să glumească sau să spună serios chestii pentru care omenirea s-a pregătit secole în șir. Literatura bună trebuie să fie și grea. Iar pe mine m-au format și câteva pierderi foarte grave în tinerețe, dar și literatura pe care am citit-o, am și eu preferații mei, filosofi și scriitori. Chiar una din cărțile mele așa se numește „Moartea nu poate fi”, adică moartea nu există, adică nu poate să existe moartea, moartea nu poate fi. Și am găsit o susținere incredibilă în filosofii mei preferați; da, îmi place mult Kierkegaard, dar preferatul meu dintre toți preferații e spaniolul Miguel de Unamuno pentru că e un existențialist.
O, da! Existențialist prin definiție.
Da, da, da. Și mulți alții, de la Platon până la un filosof modern bulgar, care este implicat cu totul în ideea de nemurire, iar asta îmi place tare mult. Citind toate cărțile astea mi-am dat seama că eu m-am întâlnit cu nemurirea chiar atunci când am văzut o grămadă de morți care nu pot să fie îngropați din cauza ploii. Deci, acolo, când trece procesiunea aia funerară în fața ta, îți dai seama că moartea nu e.
Te cutremuri și renaști.
Și nu poți să fii de acord că ăsta e același pământ din care se naște viața.
E o grozăvie mult prea mare ca să fie cuprinsă cu mintea omului…
Exact, deci înfruntările cu moartea dau cumva o dorință și o energie de a te arunca în apele ei ca să vezi tu cu ochii tăi că moartea nu există.
Eu am mai găsit ceva în toate cele 12 proze: magia lui Unu, facerea lumii și începuturile lumii. Primele proze sunt dedicate copilăriei, ceea ce, într-un fel, e un apel la a nu uita; ok, suntem aproape de sfârșit, dar sfârșitul va fi dacă uităm, apropo de începuturi. Și aici cred că e cumva justificat apelul ăsta la memorie pentru că comunismul asta a vrut, să șteargă memoria.
Da, pentru că a vrut să fie începutul!
Exact, comunismul a început cu o obsesie: o lume construită pe nimic.
Da, da, n-avem nevoie de istorie, ci invers și de aceea voia să șteargă tot, dar nu poate fi ștearsă memoria. Eu nu sunt dintre cei care cred că energia se duce undeva și nu știu ce face acolo, nu, dar memoria e muzeul omenirii în care fiecare detaliu e catalogat și nu se poate uita.
Își găsește fiecare locul acolo.
Fiecare, și e ca într-un calculator pe care nu ți-l poți imagina, cu o memorie atât de puternică, în care nimic nu poate fi uitat. Nimic din ce se întâmplă în univers. Dacă acum astronomii descoperă ce s-a întâmplat cu nu știu ce galaxie acum 3 miliarde de ani, vă dați seama, cum un om să fie uitat, care a fost aici în lumea ta și să fie uitat; nu poate fi uitat.. Se acumulează acolo, și de aceea ultimul personaj care găsește Bulgaria moartă și se duce și ia zăpada de pe mormintele funerare și copiază numele și data nașterii și data morții. dar și datele celor vii. Acolo fiecare există pe monumentul lui, dar se știe doar anul nașterii, cel al morții e ușor de adăugat, dar rămâi în memoria asta. Bine, omul e viu până există cineva care să-l viseze. Dar nici prin asta nu se termină. Nu poți să nu lași undeva un semn, o urmă la care cineva, după secole, să ajungă la tine și de aia se spune că rămâi cu ceea ce ai făcut, cu ceea ce ai scris.
Povestirea cu îngerul, cu monumentul funerar, mi-a adus aminte de Thomas Wolf – „Privește, înger, către casă”. Este fantastică povestirea aceasta; sunt niște imagini atât de vii și cum apar îngerii care sunt până la urmă de ipsos și sunt niște făcături, da, niște falsuri, dar cu toate astea noi ne agățăm de ei, pentru că avem nevoie de trecere dincolo și este o trecere pe care nu putem s-o facem singuri. E acolo o speranță cultivată.
Privirea e ispitită să gândească acest lucru și nu numai. Andrei Pleșu n-avea o carte „Despre îngeri”? Deci îngerii ne așteaptă și în biserică și în vise.
Îi avem pe umăr.
Da, exact.
Și asta cred că depinde de noi, dacă îi ținem acolo sau îi gonim.
Da, totul depinde de noi, fiecare nebun cu lumea lui are un înger pe umăr.
Ați zis că aveți o trilogie și la fiecare volum al trilogiei aveți un subtitlu legat de lumea muzicală. În cele 12 proze din volumul de față aproape deloc nu e muzică. Este la un moment dat marșul funerar dacă nu mă înșel când descrieți….
Da, este un recviem. În ultima povestire. Da, sunt, și o baladă de The Animals.
Așa, și aveți un motto din Roger Waters. Sunt singurele trimiteri muzicale, cred. E o lume fără sunet. În afară de sunetul ăla obsedant al grindinii, care e foarte bine construit din metaforă, dar cam atât, n-aveți muzică.
Am și un bătrân care nu știe să cânte …. cu o vioară cu care doarme, dar acolo e muzica adevărată, pentru că dincolo de melodii, dincolo de compoziții, dincolo de acorduri, dincolo de tot, el vrea să pună întrebarea „De ce?”. Asta e întrebarea care nu poate să-și găsească răspunsul aici, în cadrul istoriei. El întreabă despre lucruri care sunt de dincolo.
Metafizice.
Da, da, da; și, de fapt nu e vioara lui, e vioara soției sale care îi cânta de pe malul Dunării în timp ce el era prizonier într-o pușcărie pe insulă. Și acolo o ține așa, ca pe o relicvă. În volumul al doilea e mai multă muzică.
O, super, de-abia aștept să-l citesc.
Iar în a treia și mai multă, deci
Înseamnă că renaște viața. Și aici gândul îmi fuge la notele fiecărui volum: re, sol, la.
Re pentru că e vorba de Recviemul lui Mozart.
Iar eu sunt fan Mozart. Puteam să jur c-o să ziceți ceva de Mozart. 🙂
Al doilea e în Sol minor pentru că acolo domină Johannes-Passion a lui Bach. Al treilea este în La major 7, dar nu-i nicio muzică construită în La major 7.
La major 7 mă duce cu gândul la marș.
Stați că vă explic și La majorul ăsta. Deci, în volumul al doilea domină Si bemol major care vine din Fuga lui Bach, prin care el își rescrie, de fapt, numele: pentru că Si este B, La e A, C e Do și H e celălalt SI [vorbim aici de o supracodare – n.m.]; deci, el astfel își rescrie numele – Bach. Fuga lui în Si bemol major, care e în ultima povestire, domină volumul al treilea. Care e ideea mea, de fapt: Re minor, Sol minor și La major 7 construiesc împreună blues-armonia, care este muzica generației mele și a altor generații care au petrecut.
Aici e intertextualitate la modul cel mai adevărat, foarte rar am întâlnit așa ceva. Eu ascult multă muzică nouă, chiar mă duc la concerte de muzică nouă/contemporană. Și chiar e una dintre puținele cărți în care găsesc în filigran un fond muzical atent infiltrat. Spun asta pentru că muzica nu e pomenită și ea nu există la modul zgomotos, audibil; ea nu se aude… deci, o să citesc cu foarte mare atenție și următoarele două volume.
Da, chiar în volumul doi l-am băgat pe Dmitri Șostakovici, nu muzica lui, ci pe el, ca personaj, pentru că el într-adevăr, a venit la Ruse. Nu e un personaj principal, dar este pomenit.
El a avut, oricum, o poveste de viață foarte tragică.
Da, da, da. Dar exact în timpul lui Hrușciov, când se dezgheață puțin situația politică, el vine la Ruse (în 1957). De fapt, de două ori a venit la Ruse și am folosit acest episod, iar povestirea e ridicată pe toată construcția din Johannes-Passion a lui Bach.
Dacă ar fi să reduc (la modul superficial) toată discuția la întrebarea de ce apa e elementul fundamental, am putea găsi un posibil răspuns: pentru că în apă se duc toate, iar apa ar putea fi Dunărea. Dar ca să pot face legătura cu muzica. aș continua cu ideea că ați ales apa ca element al profunzimii, pentru că ea, apa, e cea care reduce la tăcere. În apă nu mai auzi nimic.
Și asta. Dar, pe de altă parte, fiind tăcută, apa cântă toate melodiile instantaneu, așa cum omul care tace spune totul. Sau crede că pooate să spună totul prin tăcere. Și în funcție de cum tu alegi să comunici cu apa, poți să ajungi să-i auzi toate melodiile. Pe de altă parte apa Dunării este marele ceas al nostru, adică măsurăm timpul cu ajutorul ei. Așa cum nu poți să faci baie de două ori în același râu, ca să revenim la filosofia dvs.
A, da, exact. Heralict.
Curgând, Dunărea îți spală încetul cu încetul viața și până la urmă….
E bine zis că ți-o spală, în ciuda faptului că ea e foarte tulbure, spre deosebire de Marea Neagră…
Uneori e și limpede, mai ales toamna.
Revenind acum la personajele volumului de față: mie mi-au atras atenția cele 3 personaje (în afară de bunică) – Liudmil, Păianjenul și gemenii (pentru că nu-i putem separa). În ciuda faptului că Păianjenul ar fi personaj negativ – să zicem că ar fi, dar nu este, de fapt niciunul dintre aceste personaje n-au nicio trăsătură negativă pregnantă, sunt estompate toate, ca și cum grozăvia istoriei e destul de mare ca să-i mai dăm și personajului ceva. Iar gemenii m-au dus cu gândul la Mircea Cărtărescu. Există vreo legătură între ei și proza scriitorului român?
Nu numai cu Gemenii lui Cărtărescu sunt o mare chestie; acolo vorbim de construcția androginului – Andrei și Gina, nu? – iar personajele devin gemeni. Nu, la mine a fost o invenție luată de la o carte a unui prieten și inclusiv numele gemenilor le-am luat de acolo, iar când i-am spus ce-am făcut s-a bucurat. Am avut nevoie de gemeni, pentru ideea de a fi același și de a fi altul care se întâmplă în acest cuplu. Sunt asemenea, dar sunt și atât de diferiți. Asta se dezvoltă în volumul al treilea, ei acolo sunt deja la Roma, și în acel volum se vede foarte bine toată construcția. E un mit, bineînțeles, gemenii sunt cei care fac focul nou, de fapt ei au o funcție creativă în mitologie.
Și una funcțională.
Iar Păianjenul l-am făcut un roman adevărat în volumul al treilea, unde vrea să își termine viața ca Petronius, într-o cadă albastră. Da, pentru că el asta a vrut toată viața, să fie un roman adevărat, adică să se bucure de lucrurile foarte frumoase, să nu sufere din chestiile groaznice, să fie liber unde și cât vrea el, să mângâie viața unde vrea el; el rămâne un singuratic, așa era programat, consumând cu ochii deschiși istoria romană; el vrea să fie un roman, un imperator, să fie un cetățean, de fapt. Iar a fi cetățean la Roma era ceva foarte greu.
Nu oricine avea statutul ăsta de cetățean. Numele este ales întâmplător sau are o conotație?
Nu, e un personaj adevărat, i-am schimbat doar numele, dar porecla e adevărată.
Super! Și la Liudmil?
El rămâne un pic mai la periferie, nu l-am dezvoltat mai încolo. Acolo am avut nevoie de el pentru că e foarte important momentul când primești primele semnale ale diferențierii sexuale, ceea este foarte complicat; și în condiții perfecte dacă s-ar întâmpla, tot o să ai o senzație de negație, că nu totul e cu regulă, pentru că până atunci ești un înger și deodată te uiți la adevăr și pui frunza de viță-de-vie.
Grindina – una dintre poveștile cel mai bine construite. Acolo cred că e vorba de fapt despre ravagiile și ororile comunismului, cred că e o construcție metaforică 100%.
Da, dar nu intenționat, aceasta e doar una dintre variantele citirii. Am folosit grindina ca o disoluție cosmică, care să coincidă cu disoluția morală; despre asta mărturisește Păianjen și asta îi rămâne rană toată viața.
Putem vorbi, astfel, despre ce se întâmplă când îți dispar reperele morale, pentru că stropii ăia de grindină sau, mă rog, bulgării ăia de grindină care tot macină și sunt obsedanți fac să se ivească niște imagini foarte puternice acolo.
Am pus și acolo un măr care nu exista, dar mărul …
Și un măr roșu! Cred că e singura pată de culoare în toată cartea.
Noi credem că Adam și Eva au mușcat din măr. Bulgarul spune mărul decăderii, mărul păcatului. Își imaginează că raiul a fost un măr, n-a fost un fruct abstract, pentru că acolo nu se spune că e măr, ci noi credem că e un măr. Aici, bineînțeles că sunt meri peste tot, și aici și la voi, se pune mărul și la înmormântare și la nuntă, e un copac mitologic. Am vrut ca acolo, alături de măr, Păianjenul să vadă păcatul din Eden de fapt, la momentul când soția profesorului peferat îl înșală cu hoțul satului.
Vorbim de unul din păcatele lumii pe care l-ați strecurat aici, dar evitați să blamați personajele implicate, ceea ce mă duce cu gândul la Nietzsche, printre altele. Eu aș zice așa, că Amintiri despre apă. Re minor e o carte cu multe începuturi, dar fără niciun sfârșit. E un sfârșit amânat?
Sfârșitul nu există, așa cum nu există nici moartea, deci o carte trebuie să rămână deschisă, în volumul al doilea povestirile sunt mult mai deschise. Adică nu dau nicio soluție, poate se întâmplă altceva de aici încolo, personajul are de ales în ultimele situații; chiar și Păianjenul când se sinucide poate să nu se sinucidă, el doar verifică dacă aparatul de ras taie, ceea ce e ca și cum și-ar tăia venele. Dar nu se știe, poate că nu le taie! Ca să pui un sfârșit, înseamnă că faci textul cumva definitiv și obligi cititorul să creadă că în povestire se crede ca în adevăr și în Dumnezeu. Nu! Cititorul trebuie tot timpul să aibă conștiința că citește o invenție.
De aceea literatura este una dintre cele 7 arte; citesc ca să mă deconectez de la tot ce înseamnă social și vreau o bulă de aer, o bulă de supraviețuire, care să mă ajute să supraviețuiesc.
Știți ce e cumva ambițios? Începi să povestești Istoria cu istoria unui om și istoria timpului lui, dar asta e foarte complicat pentru că în paralel cu el merg 6 miliarde de alte istorii și fiecare e diferită; și atunci istorie povestești tu? Ceea ce se întâmplă pe piață -boomurile financiare -, sau luptele dintre mafioți, istoria asta o vezi pe stradă, literatura nu trebuie să se ocupe cu asta. Literatura trebuie să facă o extracție care să fie plăcută de cititor, astfel încât să nu-și recunoască el viața lui proprie acolo, pentru că viața noastră reală este tristă, în fond.
Chiar am făcut aici o notă în legătură cu nostalgia care este prezentă (și recurentă) în toate cele 12 proze, cea care vine să contracareze realismul ăsta social promovat excesiv de comunism și perpetuat.
Da, da! Se insista pe asta, că totul trebuie să aibă un caracter pozitiv, să fie monolit. Nu, trebuie să fie totul și așa s-a dezmembrat literatura, și așa a venit la putere omul mic, care n-are importanță istorică, dar are importanță existențială, ca să zic așa.
Mi-am adus aminte că am o notiță pe marginea imaginii cu înecații satului și cu merele roșii, dar acolo mai e și imaginea aceea atent construită, cu luntrea lui Caron, cel care face trecerea dintre lumi.
Da, da, da, exact. Ca să treci în țara uitării trebuie să te conducă cineva cu barca.
E o țară a uitării aici, dar nu a anulării trecutului. Vreau să trec dincolo, dar nu vreau să îmi rup rădăcinile, din contra.
Bineînțeles, deci asta e problema, asta-i problema cu credința – dacă crezi că tu personal mai exiști acolo în continuu și n-ai cum, pentru că dacă ești pedepsit și trăiești pedeapsa, înseamnă că tu ești în continuu acolo. Și în Rai dacă ești, dă Doamne, și acolo tot ești tu, pentru faptele bune pe care le-ai făcut tu ești acolo, exiști în continuare. Nu pot să cred că dispari definitiv și asta e the end.
Da, asta e, cred că e un mod de supraviețuire pur și simplu, într-adevăr, ca să nu mă sinucid când îmi dau seama că asta e tragedia vieții, atunci aleg asta.
Să te sinucizi cu motiv e ușor. Când te sinucizi fără motiv, atunci e forma superioară a libertății, să zicem așa, știm de la Albert Camus.
Aveți o atenție pentru ritual, toată cartea e plină de ritualuri descrise în amănunt.
Asta e absolut intenționat. Eu cred că oricum viața este compusă din ritualuri, chiar și atunci când faci niște chestii care sunt așa, aiurea, dacă le poți da o semnificație de ritual, deodată ele capătă importanță. Deschiderea ușii – deschiderea ușii dacă o ritualizezi, o umpli cu existență. Deci intenționat am ajutat cu multe, multe rituri.
Vorbim de un mod de supraviețuire în comunism, întrucât cultivarea acestor ritualuri te ridică deasupra mizeriei cotidiene.
Da, deși cu alt scop.
Și ritualul este opusul rutinei, pentru că multă lume confundă ritualul cu rutina.
Logic. Rutina. Ritualul nu-l poate percepe nici preotul la liturghie, pentru că în fiecare duminică o face. Ca să fie ritual, trebuie să participe din toată inima, ca să creadă cu toții că pâinea se transformă în corpul lui Hristos, iar vinul se transformă în sângele lui.
Ajungi la acel moment culminant, al transformării, după ce faci o succesiune de pași, trebuie să treci printr-un ritual. E participare cu trup și suflet.
Acum trecem la partea de prezentare. Ce-ați mai scris? Critică literară, din câte știu eu.
Da, critică literară, eseuri, istorie literară.
Romanul nu vă tentează?
Nu. Deocamdată nu, n-am gândire de roman. Nu vreau să gândesc în roman. Romanul mi se pare artificial pentru că el trebuie să închidă toate personajele, toate evenimentele, toate gândurile, deci trebuie să ducă la un sfârșit, în definitiv. Nu-mi place chestia asta. Nu pot să zic că chiar marile romane ale secolului sunt romane la propriu, pentru că nici Ulise al lui James Joyce nu e un roman închis, nici Omul fără însușiri al lui Musil nu e, nici chiar Muntele vrăjit, nici În căutarea timpului pierdut, deci toți cei mari au scrieri, nu neapărat romane. Bine, mi-au plăcut și multe romane, bineînțeles, dar n-am eu gândire. Ca să scrii roman totul trebuie să fie inventat de la început și tu doar să-l pui pe hârtie. Eu nu știu unde ajung atunci când încep o povestire; scriu azi nu știu ce și nu știu nimic din povestire, nimic.
A, deci lăsați finalul deschis, să vă poarte personajul.
Finalul povestirii nu există înainte de a o scrie, de a sta pe scaun să scriu, nu știu unde duce, nu știu ce se întâmplă.
Chiar voiam să vă întreb cum scrieți, aveți un ritual al scrierii? Adică scrieți 6 ore pe zi sau vă obligați să vă așezați la virou ca să vă vină inspirația?
Da, numai ziua (până seara), 3 pagini pe zi ar fi bine, dar nu în fiecare zi.
Cu multe tăieturi și ștersături? 🙂
Apoi încep tăieturile. Bine, și-n timpul scrisului mai corectez, în fiecare zi, ceea ce am scris în ziua precedentă, apoi o las așa o anume povestire să stea un timp singură să se odihnească, la fel și eu, și apoi când mă întorc la ea, tai cu foarfecele.
Mi-am dat seama de asta, pentru că altfel nu se ajunge la metaforă, la sublimul acela, frumusețea care te copleșește. Cuvintele, până la urmă, cântă și asta clar că cere șlefuire, multă șlefuire, deci cred că reveniți pe text de vreo șapte ori cel puțin.
Chiar și mai mult. Când scrii, ai impresia că se varsă totul din tine, dar nu-i așa, a doua zi când citești, vezi că ai de tăiat.
Și această trilogie în cât timp ați scris-o?
Când a apărut prima carte, primele povestiri aveau vreo 6-7 ani deja. A doua am scris-o în 3 ani și pe ultima tot în 3 ani, deci fiecare volum cam în 3-4 ani. E greu, e greu de scris. Da, am o responsabilitate, mă gândesc când scriu tot la cititori excepționali, știți, cei care se uită cu lupa la fiecare cuvânt, și mă stresează tot timpul și vreau să fiu pregătit.
Sunteți un perfecționist!
Asta dvs. ați spus! 🙂
Cred că felul dvs de a scrie derivă și din faptul că sunteți critic literar și sunteți pasionat de critică.
Mă bucur să aud asta.
Dinspre mine așa se văd lucrurile.
Vreau să fiu, nu știu dacă am reușit.
Mircea Cărtărescu și Ivan Stankov – arhiva Mircea Cărtărescu
Eu zic că ați reușit. Și de unde știți atât de bine româna?
Am stat 8 ani în România. Prima dată 4 ani la Craioa, unde am predat la universitate, și apoi 4 ani în București, până în 2012. Am avut un mediu foarte bun și la Craiova, și aici la București.
Am legat prietenii pe care o să le duc până la sfârșitul vieții. Am cunoscut mulți scriitori. În București am stat pe Barbu Delavrancea, la nici 100 m de Clubul Țăranului, unde aveau loc multe lansări.
E unul dintre punctele fierbinți pe harta culturală a Bucureștiului.
Am fost prezent la aproape toate evenimentele cât timp am fost aici, bineînțeles. Am avut prieteni și scriitori, Ioana Pârvulescu, Ioana Nicolaie, Simona Popescu, Bogdan Popescu. Prieten sunt și cu Dan Lungu, care este la Iași – l-am tradus și pe el. M-am ținut la curent cu ce se întâmplă aici în literatură. Unele dintre cărți le-am citit și în bulgară, pentru că în bulgară se traduc foarte multe cărți românești contemporane, și asta datorită ICR-ului. În fiecare an apar vreo 10 cărți, iar noi n-avem astfel de instituții, așa încât…
…. literatura bulgară nu-i atât de bine cunoscută, nici măcar în România.
Păi știți câte cărți au fost traduse în 30 de ani din literatura bulgară? Trei. Iar în Bulgaria, datorită ICR-ului apar autorii și vin și sunt prezentați
Asta spune multe.
Și versuri, dar mai multă proză (versurile sunt mai greu de tradus). Dar sunt câțiva traducători din română în Bulgaria foarte buni. Eu nu sunt traducător profesionist, dar totuși pot face o traducere a unei cărți.
Ați putea fi, dar eu zic să vă rezumați la scris că scrieți bine și vreau să vă mai citesc, asta-i clar.
Pe Mircea Cărtărescu l-am tradus aproape tot. Orbitorul – cele 3 volume -, De ce iubim femeile, Nostalgia, am traduse și Solenoidul pe care l-am terminat acum câteva luni. Nu știu dacă o să primim subsidie, să vedem, dar scoatem cartea oricum.
Da, e un volum de muncă uriaș.
Merită să ajungă la cititorul bulgar această carte incredibilă!
Deci clar că trebuie tradusă literatura bulgară.
E tradusă, trebuie doar să fie tipărită. E foarte greu și foarte frumos de tradus Mircea Cărtărescu. L-am tradus și pe Dan Lungu, a fost o mare plăcere să-l traduc, mare ușurință. Am tradus Pelinul negru al Ioanei Nicolaie cu foarte mare plăcere și ușurință. De asemenea, Lucian Boia, chiar n-a făcut nicio problemă la el. Încă n-am dat-o niciunei edituri, pur și simplu am tradus-o, îmi plăcea cartea De ce este România altfel? Pentru că Mit și istorie în conștiința românească e tradusă de mai demult de cineva, am uitat cum se numește traducătorul. Dar De ce este România altfel? este o cărticică foarte interesantă, chiar am zis că pot să zic schimb titlul și să zic De ce este Bulgaria altfel? Același lucru, am vorbit despre asemănarea culturilor, asemănare și istorică.
