„Copilul meu” la Teatrul Mic

În 2007, ca scriitor rezident la at the Royal Court Theatre, Mike Bartlett scrie My child, piesa de teatru montată de Claudiu Goga pentru scena Teatrului Mic (spectacolul a avut premiera oficială la sfârșitul săptămânii trecute). Un text ofertant, despre relațiile complicate dintre un tată și fiul, complicațiile fiind generate de divorțul părinților și refacerea căsniciei mamei. Fiul are, dintr-odată, doi tați, dar nu aceasta este principala problemă, cât aceea că fiul este incapabil să aibă o relație normală cu tatăl natural, din motive ce nu țin de el. Nu țin să povestesc aici toată piesa, ci doar să conturez într-un cadru funcțional elementele care concură la generarea conflictului. Un text aflat la limita dintre dramă psihologică și text social, un text care aduce în prim-plan problema singurătății, a alienării și a falselor valori care stau la baza unor modele educaționale adoptate de tot mai mulți adulți în ultimele decenii. Nu este pomenită nicăieri influența mass-media, dar tot timpul spectacolului ai senzația că asiști la un buletin de știri sau la o emisiune de tip reality-show. Divorțul părinților este asimilat de cele mai multe ori cu ruperea relațiilor dintre părintele care părăsește reședința, de regulă acesta este tatăl, prin tradiție copilul (de vârste mici) fiind încredințat mamei. Copilul din textul lui Mike Bartlett are program de vizită, se vede regulat cu tatăl, dar vizitele sunt din ce în ce mai lipsite de comunicare, aceasta fiind puternic afectată de prejudecățile mamei și de alimentarea conflictului printr-un asalt continuu din mai multe direcții. Confortul sporit de acasă (mama își reface căsătoria pe principii materialiste), degradarea stării de sănătate a bunicii materne și noua relație a mamei contribuie la o accentuarea derutei copilului.

credit foto Diana Matei

Mike Bartlett a scris un text încărcat de dramatism, care se poate adapta foarte ușor la orice tip de scenă și viziuni regizorale. Din punctul meu de vedere și numărul de personaje poate varia, dar despre acest aspect discutăm altă dată. Bartlett și-a depersonalizat personajele, numindu-le simplu tatăl, mama, un bărbat, o femeie, o altă femeie etc. Depersonalizarea este păstrată și de Claudiu Goga în montarea de la Teatrul Mic, dar devine una fără rost, din moment ce nu este susținută nicicum de o anumită coerență regizorală. A îmbrăca personajele în niște uniforme, lăsând la vedere spectatorilor doar detalii cu privire la condiția lor socială și sistemul de valori după care se ghidează în viață și în funcție de care își măsoară succesul nu este suficient, ci trădează o sărăcie de limbaj scenic. Interacțiunile dintre personaje sunt liniare, plate, se desfășoară într-un prezent continuu, spectatorul este lăsat să ghicească (dacă îi reușește, e bine, dacă nu asta este) ce întâmplări din trecutul acestora a condus la situația din prezent. Nu știm cum a ajuns bunica în scaunul rulant, dar aflăm că e bolnavă și că relația cu fiica ei n-a fost niciodată una foarte bună; nu știm cu ce ocupă mama copilului în prezent, ce face, ce studii are, dar știm că vrea cu orice preț un soț bogat; habar n-avem dacă copilul merge la școală, dar știm că-i plac jocurile online și să se uite la filme (de preferat cele 18+); despre tată ne facem cele mai greșite proiecții, pentru ca abia în finalul reprezentației să aflăm că are studii de filosofie; celelalte personaje care gravitează în jurul trioului sunt societatea, una slab conturată și insuficient implicată în viețile celor trei.

credit foto Diana Matei

Dificultatea montării textului rezidă în sărăcia de indicii. În fapt, aici era provocarea pentru regizor – adaptarea conflictului, astfel încât cei din sală să empatizeze cu unul sau altul dintre personaje și, de ce nu, să reacționeze. Din păcate, n-a fost să fie. În ciuda unei scenografii mai mult decât sugestivă, menită să mențină constructul spectacular în sfera unei depersonalizări care ne privește/afectează pe toți (tonuri de gri, elemente de decor mobile, metalice și reci), spectacolul devine anost și se transformă într-o serie de clișee nevalorizate estetic sub nicio formă. Tatăl copilului este genul hipster, despre care ești provocat să crezi că este un pierde-vară, un individ incapabil să-și asigure traiul sau să aibă grijă de copilul său; conflictul între stilul de viață și dilema interioară nu este redat sub nicio formă – tatăl se mișcă prin decor ca și cum ar fi în fața televizorului, pare să nu aibă nicio dilemă, nicio preocupare interioară, relaționează cu copilul ca și cum ar vorbi cu oricare alt copil. Dialogurile tatălui cu părinții (morți) acestuia sunt false, lipsite de consistență și nu redau nici măcar o mică parte din conflictul interior care ar trebui să însoțească aceste momente. În momentul în care tatăl îi mărturisește copilului că are studii de filosofie reacția a fost de „încă un clișeu introdus în poveste”; atât de fals a sunat monologul în acel moment și atât de decupat de context, încât s-a pierdut orice intenție. Claudiu Goga a introdus aici un clișeu în plus, care a contribuit nefast la calitatea spectacolului: opoziția aparentă dintre intelectuali și oamenii cu bani, dintre cei cu studii superioare (eventual din zona umanioarelor) și cei care fac bani din orice. Cunosc oameni cu cariere de succes în diverse domenii, absolvenți de filosofie, după cum știu și oameni care au urmat cursuri de filosofie doar dintr-o nevoie de a-și consolida viziunea asupra vieții. A avea studii de filosofie nu înseamnă automat acceptarea unui stil de viață lipsit de confort sau în răspăr cu sistemul de valori al societății. Opoziția bine/rău n-a fost foarte bine pusă în evidență, Karl – personajul rău – și tatăl – personajul bun – n-a funcționat pentru că stereotipurile aduse la scenă n-au devenit active.

credit foto Diana Matei

Relațiile conflictuale dintre mamă și tată, respectiv mamă și bunică (nu întâmplător numită de Mike Bartlett „o femeie bătrână”) nu sunt nici ele bine aduse la scenă; construcțiile în cheie aproape parodică nu sensibilizează publicul, care nu știe ce reacție să aibă; în mod normal, după o recunoaștere inițială a situației, ar trebui să urmeze o implicare în conflict, ba chiar și o asumare de vină; rostul piesei scrisă de Bartlett aici îl văd, altfel acesta devine un text oarecare. Dialogurile sunt plate, liniare, de multe ori am avut impresia că vizionez un sitcom de proastă calitate; în loc să se obțină o creștere a gradului de înțelegere, s-a obținut o desensibilizare a publicului. Mi-a plăcut ideea păpușii-copil, dar din păcate dialogurile directe dintre cei doi au avut de suferit; în foarte multe momente expresivitatea actrițelor-păpușar a fost în contrast evident cu cea a tatălui și/sau mamei și nicidecum în favoarea spectacolului ca întreg. De multe ori avem nevoie de un paravan, simțim nevoia unei protecții care să ne ajute atunci când sufletul ne doare prea tare. Dialogurile cu parteneri imaginari fac parte din aceste forme dialogale și mi-ar fi plăcut ca cel puțin o scenă să se bazeze pe o dialog imaginar al fiului cu alter-ego-ul său sau cu orice alt prieten imaginar. Copilul lui Bartlett e în căutare de înțelegere, una care putea să vină de la adulții din jurul său, dar și din alte surse. Din păcate, nimic despre aceste căutări în spectacolul de la Teatrul Mic. Un spectacol nereușit.

Copilul meu – Teatrul Mic