„Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion” de Cristina A. Bejan

În genere, în istorie, rolul intelectualilor apare drept unul ambivalent, în orice caz cu semnificații diferite și nuanțe ce țin de context, de gradul de libertate existent, de impuneri exterioare sau, nu mai puțin, de propriile impulsuri și tentații. Căci nimic nu este mai departe de o articulare omogenă, de o senină omogenizare sau de o articulare inteligibilă în sensul uniformității sale decât o reconstituire a gândirii umane. În mod cert, accentul poate fi deplasat înspre susținerea oricărei teze intuită sau forțată. Se poate remarca, de pildă, rolul important pe care l-au jucat intelectualii din estul Europei în prăbușirea regimurilor comuniste. La fel de adevărat este că mulți dintre ei au sprijinit sau, cel puțin tolerat, starea de lucruri sau chiar au profitat de aceasta, la fel cum adevărat este că însăși vocile critice și lucide ale perioadei nu au făcut față unui angajament politic. Au fost intelectuali care au cauționat nazismul, care au tolerat extremismele, care au promovat ura etnică, au accentuat diferențele religioase, au indicat în mod ferm alteritatea și au ridicat nivelul de violență al societății.

În fond, intelectualul, dincolo de opera sa remarcabilă, de obicei, poate și trebuie redus la condiția sa umană, marcată invariabil de tribulații, oscilații interioare, cinism, imoralitate, dorința de putere. O parte dintre aceștia s-au aflat în proximitatea fenomenului politic și l-au sprijinit din punct de vedere ideologic sau au potențat atitudinile necesare puterii în diverse momente istorice. Cu începere de la Platon au existat gânditori al căror sistem ideatic nu era de ajuns în sine, ci trebuia în mod necesar să transforme lumea din jurul lor, una pe care o percepeau inerent viciată în mod structural. Marx a avut dreptate să remarce că filosofii nu se pot mulțumi cu interpretarea lumii, ci trebuie să acționeze în sensul schimbării sale și este cunoscut modul în care au făcut-o chiar scrierile sale. Așa cum remarca Wolf Lepenies, intelectualii au pendulat mult timp între utopie și melancolie, deși cele două se exclud în mod normal.

„În intelectual vedeam un melancolic înnăscut care, conștientizându-și neputința de a-și concretiza idealul, se adâncește într-o melancolie latentă, ori se refugiază în utopia unei lumi imaginare mai bune. Chiar dacă intelectualul accede la putere sau reușește doar să se apropie de sfera ei atât cât să o poată influența, cel mai adesea, el devine victima tentației periculoase de a dori să impună această lume mai bună. Găsim aici una dintre originile nu doar ale gândirii, dar și ale comportamentului totalitar, a căror mărturie sunt cele două ideologii criminale ale secolului XX: fascismul și comunismul.”

Este, în mod evident, inteligibilă în acest sens atitudinea virulentă a lui Julien Benda, consecutivă primului război mondial, care a reprezentat, dincolo de toate, un șoc psihologic veritabil, menit să disloce conștiințele și să întunece rațiunile. Sau, așa cum remarcă gânditorul francez, a dus la perfecționarea pasiunilor politice, diseminate în accentuarea disprețului bine stabilit de criterii precum rasa, etnia, religia, națiunea sau viziune politică. Urile parțiale abdică în favoarea urii generale, ale cărei consecințe nu pot fi decât teribile. Într-adevăr, au fost.

Cu siguranță, nu toți au avut posibilitatea sau chiar nu au dorit să treacă de stadiul pur reflexiv, articularea gândurilor fiind suficient de relevantă. Søren Kierkegaard părea resemnat în fața unei astfel de stări, sperând doar că biografii săi îi vor remarca suferința în numele ideilor:

„Martirajul îndurat de către acest scriitor poate fi descris astfel: a suferit pentru că a fost un geniu într-un târgușor.”

De altfel, există o categorie de intelectuali care alcătuiesc ceea ce Paul Valery numea „specia care se plânge”. Or, motivele suferinței resimțită permanent de intelectual este dispunerea eronată a lumii, ceea ce îi transformă aspirația în certitudinea posibilului schimbării. Intelectualii nu își pot reprima depresia existențială în nici un moment, nu pot opri tulburarea interioară sau tentația recurentă a unei poziții supreme. Nici suspendarea gândirii nu este posibilă, așa cum observa același Wolf Lepenies, pe urma a ceea ce îi scria, în 1919, Aleksander Blok lui Maxim Gorki: „Ah! Dacă am putea să încetăm să gândim timp de vreo zece ani!”. În secolul XX, însă, a fost prea puțin timp de lamentație și prea mult de acțiune. James Burnham era de părere că prima jumătate a acestei perioade a fost dominată de „gânditorii machiaveliști”, în sensul în care aceștia nu pot adopta idealuri dezirabile decât în urma unor analize și a măsurării consecințelor posibile. Pe de altă parte, dacă este adevărat că ideile pot fi mai puternice decât armele, secolul XX a dezvăluit, într-o neagră sinteză, capacitatea speciei umane de autodistrugere, fenomen în cadrul căruia au căzut victime inclusiv prea mulți intelectuali, indiferent de poziționarea acestora.

Subiectul este unul fascinant și merită atenție și reflecție din partea tuturor istoricilor care cercetează diverse aspecte ale acestor perioade. În spațiul românesc, este drept că prezența regimului comunist a inhibat dezbaterea onestă și interpretarea lucidă din jurul vieții și activității unor intelectuali remarcabili. În ultimele decenii, spațiul a început să fie desțelenit, în special prin importantele contribuții ale istoricului clujean Lucian Năstasă Kovacs. De altfel, descifrarea biografiei, așa cum remarca acesta, nu poate fi unilaterală sau bazată în mare parte pe opera unui personaj întrucât ar eluda contextul și condițiile în care aceasta devine posibilă. Poate fi dovada doar unui anacronism încercarea de a oblitera evoluțiile mundane în detrimentul scrierilor, selectate la rândul lor, dar capabile să asigure perenitatea. De fapt, intelectualii români, la fel ca ceilalți de aiurea, sunt supuși în mod cotidian presiunilor și afectelor, prejudecăților și cecității morale. Ei formează rețele de putere informale, încearcă să își asigure ascensiunea în societate, nu numai la nivel simbolic, cultivă atitudini incompatibile cu demnitatea umană, inventează dușmani pe baza simplei lor apartenențe etnice, sunt antisemiți, violenți, vor să schimbe din temelii mediul în care acționează și așa mai departe. Să fie acesta cazul, cel puțin, în mare parte, al intelectualilor români din perioada interbelică?

În cadrul acestui context, istoriografia noastră avea nevoie de o lucrare care să încerce, în mod aplicat și documentat, să cerceteze natura relațiilor dintre intelectualii interbelici și consecințele ideatice ale acestora. La o primă vedere, acesta părea să fie cazul lucrării Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, scrisă de Cristina A. Bejan, apărută de curând la Editura Litera în traducerea românească a Alinei Pavelescu, în timp ce versiunea originală, în limba engleză, a fost publicată în anul 2019. Autoarea este scriitoare româno-americană, autoare a unor piese de teatru sau volume de poezii. Mai mult, domnia sa a obținut o diplomă de master în istorie modernă la Universitatea din Oxford, acolo unde și-a susținut inclusiv doctoratul. De asemenea, a fost cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, publicând în această calitate zeci de articole. În prezent, Cristina Bejan predă istorie și dramaturgie la Metropolitan State University of Denver din Colorado, Statele Unite ale Americii. Existau așadar toate premisele pentru apariția unei lucrări de referință în domeniu, mai ales că nu s-a scris relativ puțin despre Asociația Criterion în sine, în condițiile în care profesionalismul autoarei vorbește de la sine, iar contextul permite din plin exprimările dezinhibate, dar obiective. Vom vedea însă că lucrarea își ratează aceste ținte, asumate, de altfel în spațiul public.

Asociația Criterion a apărut în 1932, la mijlocul perioadei interbelice, într-un context marcat de criza economică mondială și ascensiunea regimurilor totalitare, în special a nazismului, al cărui exponent, Adolf Hitler, va prelua puterea doar un an mai târziu. Nucleul acestei asociații culturale a fost format dintr-un grup de tineri intelectuali, cu studii în străinătate, cu publicații relevante în diverse domenii și cu dorința de a întreprinde schimbări fundamentale în societatea românească, grevată de numeroase vicii structurale, în pofida epilogului mai mult decât nesperat de la finalul primului război mondial, tradus în apariția României Mari. Chiar dacă încolțiseră germenii unui sistem autoritar, România părea să funcționeze în cadru democratic, deși cu greu poate fi caracterizat în acest mod dacă ținem cont de natura alegerilor parlamentare și a modului în care erau organizate, de introducerea frecventă a stării de asediu și supraveghere a presei, de veleitățile autocratice ale Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale, de funcționarea precară a instituțiilor în general. Mai mult, România încorpora un procent semnificativ de minorități. Or, împotriva acestora, a evreilor în special, a fost articulat un periculos curent antisemit, reprezentat de Mișcarea Legionară, dar nu numai, ale cărei idei sau obiective au subsumat adeziunea multor gânditori.

În pofida faptului că au existat tentative de a plasa pe același plan Asociația Criterion cu alte organizații culturale existente de-a lungul timpului în țara noastră, de pildă cu Junimea, comparația nu rezistă. Într-adevăr, anvergura intelectuală a criterioniștilor era remarcabilă, dar existența grupării a fost extrem de scurtă, iar ecourile sale nu atât de puternice de-a lungul timpului. Junimea nu a fost doar un spațiu de reflecție, de critică necesară în raport cu o cultură rudimentară și tinzând spre supraapreciere, dar și un creuzet al valorilor morale. Într-o perioadă în care antisemitismul a devenit endemic în societatea românească, Titu Maiorescu și Petre Carp nu se aliniaseră acestui nefast curent, reușind să își păstreze luciditatea. Ceea ce, în mod evident, este parțial valabil și în cazul Asociației Criterion. Pe de altă parte, locul lui Maiorescu a fost luat în acest caz de Nae Ionescu, mentorul generației interbelice, în pofida faptului că opera sa este departe de cea a unui magistru în înțelesul propriu-zis al cuvântului.

Începuturile activității Asociației Criterion sunt legat de atmosfera de efuziune intelectuală și natura relațiilor sociale existente în Bucureștiul dintre cele două războaie mondiale. Pe fundalul existenței grupării Forum, care organiza diverse conferințe, Petru Comarnescu a luat inițiativa înființării unui „sindicat al intelectualilor”, căruia i-a dat un mod de funcționare minuțios, Asociația având un „sistem sofisticat în materie de organizare financiară și logistică.”. Comarnescu, animatorul grupării, a alcătuit cu grijă structura organizației, a supravegheat aspectele financiare și s-a preocupat de creșterea vizibilității activităților ce urmau să aibă loc. Un criteriu fundamental al apartenenței la Criterion îl reprezenta diversitatea de opinii și de idei, ceea ce s-a reflectat inclusiv în procedura de selecție a membrilor. La fel, programul propus era unul atât vast cât și ambițios, încercând să acopere temele principale ale epocii: modernismul din Europa și tradiționalismul din România: nudism, „gandhism” specific românesc, femei în lumea modernă, homosexualitate, arta modernă, problema Europei, absolutism versus relativism și tineret. Nu toate temele își vor găsi exprimarea firească însă.

Demersul cultural cel mai interesant al Asociației Criterion a fost reprezentat, în mod cert, de organizarea unor simpozioane în cadrul cărora să fie prezentate în mod obiectiv, critic și argumentat diverse orientări contemporane din politică, economie, cultură, filosofie, artă sau cinematografie, dublate de dezbateri intense în urma cărora se puteau degaja concluzii fecunde. Revenind la organizarea simpozioanelor, așa cum arată autoarea, Asociația a fost „special structurată pentru a găzdui dezbateri cu durată fixă, democratice și dinamice”, formatul presupunând prezența a cinci-șase vorbitori, care să reprezinte ambele poziții din jurul temelor expuse. Comarnescu încerca să evite ruptura între vechea și noua generație, invitând personalități precum Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu sau Mihail Ralea. Mai mult, publicul avea voie să adreseze întrebări conferențiarilor la finalul expunerii. Era creionat astfel un cadru democratic de dezbatere, caracterizat de pluralism de idei.

Primul simpozion din seria „Idoli” s-a desfășurat în octombrie 1932 și l-a avut ca subiect pe defunctul lider bolșevic Lenin, cel care reușise să instaureze regimul comunist în Rusia cu consecințele cunoscute inclusiv în epocă. În apărarea sistemului marxist-leninist au vorbit Lucrețiu Pătrășcanu și Belu Silber, spre nemulțumirea autorităților, în mod evident. Au mai expus în cadrul simpozionului diverse idei Mircea Vulcănescu, Petre Viforeanu, Henri Stahl sau Mihail Polihroniade. A rezultat o dezbatere care a suscitat un viu interes, dar și atitudini radicale de respingere a personajului analizat. În următoarele simpozioane s-a discutat despre Sigmund Freud, Charlie Chaplin, Benito Mussolini și Andre Gide, personalități aparținând unor medii profund diferite, dar a căror acțiune sau operă lăsaseră o amprentă inconfundabilă asupra societății europene din perioada interbelică. Următoarele simpozioane, în cadrul cărora s-a discutat despre Krishnamurti, Greta Garbo, Gandhi și Paul Valery au fost desfășurate într-o atmosferă mult mai liniștită, lipsită de inerentele polemici care apăruseră într-o primă fază. Au mai fost prezentați Henri Bergson, Marcel Proust, Oswald Spengler, Mahatma Gandhi și Pablo Picasso. După cum se poate lesne observa, temele propuse erau extrem de complexe și necesitau o bună cunoaștere atât a realităților contemporane cât și a culturii europene, în general, dar nu numai. Potrivit Cristinei Bejan,

„aceste teme generale arată toate un tip de modernitate pe care îl doreau în România: stat versus națiune; colectivitate versus individ; modernizare; modernism, rațiune (raționalitate) versus emoție (experiență); mașină versus spiritualitate; revoluție și istorie”.

Din acest punct de vedere, ecoul principal pare a fi, în fond, cel al clasicei teme a formelor fără fond, formulată cu mult timp în urmă de Titu Maiorescu, dar în jurul căreia s-au structurat multe reflecții până în zilele noastre.

În perioada următoare, Asociația Criterion a planificat un ciclu de „discuții publice în contradictoriu”, intitulat „Tendințe”, al cărui program, extrem de ofertant, cuprindea teme interesante și generatoare de idei contradictorii precum „Statul Român”, „Direcții politice ale Noii Generații” (cu subiecte precum naționalismul integral, antisemitismul, corporatismul, reacțiunea, dictatura, autohtonismul, democrația individualistă, social-democrație, țărănismul/viața rurală sau socialismul integral), „Direcții actuale ale economiei: soluții monetare”, „Tendințe în filosofie: metafizică sau știință pozitivă”, „Tendințe în politica externă”, „Teme culturale” și așa mai departe. Din nefericire, contextul a perturbat în mod serios activitatea culturală a Asociației. În urma grevei declanșată de lucrătorii de la Atelierele Grivița, soldată cu intervenția brutală a guvernului, deși nu existau motive în acest sens, Parlamentul a adoptat o lege care interzicea grupările clandestine și introducea cenzura publicațiilor. Or, aceste aspecte au dus la suspendarea activității criterioniștilor, care au reușit totuși să organizeze încă două cicluri de conferințe în toamna anului 1933.

În 1934 o parte dintre membrii Asociației au înființat o revistă intitulată „Criterion: revistă de arte, litere și filosofie”, care a apărut până în februarie 1935, un interval extrem de scurt, publicația fiind de altfel un ultim efort notabil de a păstra relevanța Criterionului în mediul cultural românesc. Au apărut doar șapte numere, dintre care două au fost duble, care au acoperit, la fel ca în cazul simpozioanelor și conferințelor, subiecte din diverse domenii, la fel cum autorii erau, de asemenea, prezenți din întreg spectrul politic de la stânga la dreapta, cu extremele de rigoare.

În mod fatal, destinul Asociației Criterion era unul previzibil, mai ales că de-al lungul acestei scurte perioade organizația a cunoscut în interiorul său diverse fricțiuni, tensiuni și polemici, care au dus la răcirea relațiilor sau la depărtarea dintre unii membri. A constituit un factor deloc neglijabil și ascensiunea Mișcării Legionare, spre care se vor îndrepta unii dintre gânditorii români de marcă, inclusiv cei criterioniști. Lovitura de grație a fost aplicată însă în urma unui scandal public, declanșat de prezentarea unui spectacol de dans, care a atras o poziționare dură a ziarului „Credința” în sensul în care membrii Criterionului au fost acuzați de promovarea homosexualității. Or, în raport cu standardele epocii, acuzațiile, fie acestea nefondate, au avut menirea de a marginaliza gruparea și pe membrii acesteia. În acest fel, asistăm la un „sfârșit abrupt” și o cădere în dizgrație:

„Acuzațiile referitoare la viețile private ale criterioniștilor i-au preocupat mai mult decât responsabilitatea de a crea cultură. S-au irosit în efortul de a-și spăla numele și onoarea și, ca atare, nu au mai avut timpul și energia, resursele sau dorința să poarte acea bătălie culturală pe care, în 1932, erau hotărâți să o câștige.”

Dacă punem la socoteală existența revistei, Asociația Criterion a avut o durată de viață redusă, de numai trei ani. În schimb, activitatea acesteia a contribuit la cristalizarea unor opțiuni politice, dintre care unele vor avea consecințe politice teribile. Poate nu atât activitatea Asociației în sine, cât cadrul de dezbateri și circulația de idei pe care le-a conexat în permanență, deși alegerea s-a făcut în mod individual.

S-a discutat mult în literatura de specialitate despre trăsăturile generației interbelice, cu accentul pe câteva personalități precum Nae Ionescu, Micea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. De altfel, am avut și eu ocazia, să scriu în cadrul câtorva recenzii pe larg despre extremismul politic și antisemitismul perioadei interbelice, atitudini la care au aderat cei amintiți și nu numai. În mod evident, au existat și insule de normalitate, deși din ce în ce mai puține. De pildă, Eugen Ionesco a surprins dureros ceea ce a numit „rinocerizarea” celor din jurul său, o derivă existențială bazată pe atitudini maniheiste și iraționale. La fel, Mihail Sebastian, condamnat la stigmatul evreității în contextul interbelic, a înregistrat prin intermediul „Jurnalului” său atât îndepărtarea de prieteni ce păreau rezonabili în atitudine cât și constanta sa înstrăinare. Autoarea dedică un capitol al cărții legăturii dintre intelectualii români și fascism sau a activității lor politice, oprindu-se în special la Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și Marietta Sadova, cunoscută activistă legionară, în opoziție cu Eugen Ionesco, Mihail Sebastian și Petru Comarnescu. Acesta din urmă, despre care am arătat că a fost animatorul principal al Asociației Criterion, a rămas, așa cum arată Cristina Bejan, un filosof fără o adeziune politică sau socială, un admirator al valorilor americane precum egalitatea în drepturi și democrația, existente și în Europa, de altfel, ceea ce l-a determinat să opteze pentru adeziunea la socialism în cele din urmă. De altfel, după ce Constantin Noica a aderat la Mișcarea Legionară, Comarnescu i-a scris acestuia cu regret față de deriva sa:

„Personal, ca prieten și ca intelectual, ca modest coleg într-ale filosofiei și artei cu tine, socot că faci o mare greșeală prin noua atitudine, mai ales că nu ești luptător și nici un politician de rând. Dar asta nu mă împiedică să nu sufăr, să nu regret, că ești un clerc trădător și că trădezi pentru niște himere și rudimente, cărora inima ta generoasă și imaginația ta plină de ethos le-au dat un conținut și un sens de care nu au fost vrednice. Poate că dacă ai fi plecat cu un an mai devreme în Franța și ai fi trăit mai mult în atmosfera universalistă, umanistă și generoasă a lumii științifice de acolo, ai fi procedat altfel. Pot greși, dar cred sincer că așa s-ar fi întâmplat.”

Poate dacă astfel de atitudini ar fi fost diseminate în rândurile intelectualității românești, ar fi fost prevenită tragedia Holocaustului românesc, posibil chiar și după disoluția Mișcării Legionare, în timpul celui de-al doilea război mondial. Din nefericire, cei mai mulți dintre ei au optat pentru soluții radicale, fundamentate pe sentimente furibunde de ură și dispreț la adresa unor comunități nevinovate.

În schimb, destinul celor implicați în evenimentele acestei perioade a fost diferit. Unii dintre ei, precum Mircea Vulcănescu au fost judecați după preluarea puterii de către comuniști și au murit în închisoare. Alții, precum Noica au fost eliberați după o perioadă de recluziune și au găsit o cale de compromis cu regimul. Eliade, Cioran și Ionesco au reușit să se stabilească în străinătate, devenind nume importante ale culturilor de adopție. Comarnescu nu a avut probleme în a se face util puterii comuniste și a murit din cauze naturale în 1970. Asociația Criterion a intrat în istorie drept un forum cultural incluziv în limitele epocii, care și-a propus, sub semnul diversității de ideologice, să promoveze idei importante ale timpului său, dar care a fost umbrită fie de scandalul public declanșat de ziarul „Credința”, fie de opțiunea fermă spre extrema dreapta a unora dintre membrii săi marcanți. În acest sens, fără îndoială că titlul cărții își găsește justificarea, în condițiile în care este interogată în permanență această legătură dintre intelectualii români, sau o parte a lor și fascismul interbelic.

În mod evident, în cele de mai sus am încercat să schițăm faptele descrise în lucrarea Cristinei Bejan. Cei interesați de subiect îl pot aprofunda, întrucât autoarea prezintă pe larg mecanismele de funcționare ale Asociației Criterion, desfășurarea simpozioanelor și conferințelor, cuprinsul revistei, dizolvarea grupării, rinocerizarea generației interbelice, evoluția ulterioară a acesteia precum și relațiile dintre membrii grupării. Subiectul în sine suscită fără îndoială interes și merită viitoare explorări, mai ales că demersul de față îmi pare că suferă atât de un deficit metodologic cât și de acribie. Nu pertinența demersului poate fi pusă în discuție, dimpotrivă, ci modalitatea propriu-zisă de alcătuire a lucrării.

Există două categorii de istorici străini care au scris despre diverse teme ale istoriei românilor. Unii precum, Keith Hitchins, și-au dedicat o mare parte din viață studierii acesteia, la care se adaugă seriozitatea științifică, iar rezultatul a fost unul ireproșabil. De pildă, sinteză de istorie modernă a românilor scrisă de profesorul american rămâne fără egal în cadrul istoriografiei noastre. Alți istorici din afara României, reputați specialiști pe diverse domenii, așa cum s-a putut constata, comit deseori erori în tentativa de scrie despre anumite aspecte ale istoriei noastre, cel mai probabil din cauza precarității surselor documentare. Cristina Bejan îmi pare că nu se încadrează în nici una din aceste categorii în măsura în care, deși are origini românești, este încadrată perfect mediului anglo-saxon, pe de o parte și nu reușește totuși să se ridice la înălțimea predecesorului amintit, pe de alta.

Un subiect de profunzimea celui analizat trebuie în mod evident să genereze o amplă reflecție în jurul acestuia, a sistemelor de idei apărute sau potențate în perioada interbelică, a traiectelor intelectuale, a scrierilor și tribulațiilor, accentul fiind necesar mutat dinspre calitativ și cantitativ și invers. Or, Cristina Bejan privilegiază istoria faptică, evenimențială, cu excepția unor considerații de ordin general, recognoscibile în diverse alte scrieri și devenite banale prin contagiune. Cele mai bune remarci din prima parte a lucrării, de altfel, sunt cele alcătuite din citate, fapt de natură a întări prima senzație. Bineînțeles, în fond, este dreptul autorului de a se cantona în aspectul care îi pare că poate produce relevanță și a îl trata ca atare. Se poate să fie cazul. Dar, cu toate acestea, autoarea nu excelează nici în această parte, fiind lipsită de talent expozitiv sau har narativ. Faptele sunt prezentate simplist din perspectiva metodei, cu prea multe detalii inutile și cu prea puțină armonie, la fel cum sărace sunt mijloacele la care se recurge, la care se adaugă folosirea obsesivă a timpului prezent. Astfel încât avem în față o poveste interesantă pusă în scenă de un regizor confuz. Se va replica că lucrarea a fost destinată publicului american, așa cum s-a întâmplat în alte dăți. În regulă, dar mă tem că publicul respectiv este lipsit de elementare abilități intelectuale, asta în cazul în care nu este de-a dreptul cretinizat, așa cum a arătat Tom Nichols în lucrarea „Sfârșitul competenței…”.

Nu se poate nega, în mod evident, faptul că autoarea a studiat ceea ce ține de Asociația Criterion în detaliu, inclusiv în arhivele noastre și că, în consecință, stăpânește bine atât ansamblul cât și amănuntele. În nici un caz, nu este vorba de amatorism istoriografic, iar unele analize precum cea dedicată ambiguității sexuale a lui Petru Comarnescu sunt realmente izbutite. Problema apare, repet, în ansamblul lucrării, mai ales pentru istorici sau cititori de cursă lungă, cărora le este indus un gust amar. Totuși, dincolo de acest aspect, autoarea pare să nu dețină date istorice fundamentale și comite erori inexplicabile și inacceptabile, ce nu pot fi în nici un caz compatibile cu statura unui cadru universitar american sau de oriunde. De pildă, la un moment dat Cristina Bejan afirmă că Tratatul de la Paris din 1947 a „confirmat suveranitatea României asupra Transilvaniei, dar a acordat URSS partea din Basarabia ocupată de sovietici în 1941.” Ce fel de istoric poate scrie așa ceva, în condițiile în care întreaga Basarabie și Bucovina de Nord au fost cedat Uniunii Sovietice în 1940? Mai mult, tot acum se arată că România Mare pierdea și partea de sud a Dobrogei în favoarea Bulgariei. Or, din nou, asta s-a întâmplat tot în anul 1940 prin intermediul Tratatului de la Craiovei. De altfel, este o inabilitate să vorbim despre România Mare după cel de-al doilea război mondial. Mai mult decât discutabilă, ca să nu spunem complet eronată este afirmația conform căreia Carol al II-lea a fost silit să abdice din cauza demonstrațiilor organizate de Garda de Fier. Ar fi fost ultimul motiv pentru care Regele ar fi abandonat puterea, dar asta denotă prezența unor îngrijorătoare lacune istorice.

Autoarea lasă impresia, pe de altă parte, că nu stăpânește nici cronologia care nu este legată strict de activitatea Asociației Criterion. De exemplu, se arată că Statul Național Legionar a rezistat din 14 septembrie 1940 până la 14 februarie 1941, atunci când a avut loc rebeliunea legionară. Interesantă simetria, dar rebeliunea a fost declanșată pe 21 ianuarie 1941 și a durat trei zile, la data menționată fiind de mult înfrântă. Despre Emil Cioran ni se spune la începutul cărții că a trăit între 1933 și 1995, deși în aceeași frază se arată că în 1933 acesta a studiat la Universitatea din Berlin, iar viața lui Nicolae Iorga este datată între 1870 și 1941. Desigur, pot fi greșeli de redactare, nu neapărat imputabile autoarei, dar nu știu cum să clasific următoarea afirmație: „În februarie 1938, Carol a demis guvernul Goga-Cuza, a dizolvat toate partidele politice și a proclamat dictatura regală, denumind-o Frontul Renașterii Naționale. (Pentru conformitate, dăm și fraza apărută în versiunea originală, în limba engleză: „In February 1938 Carol dismissed the Goga-Cuza government, dissolved all political parties and proclaimed a royal dictatorship, calling it Frontul Renașterii Naționale…”). este ca și cum am spune că Dej, împreună cu comuniștii au proclamat dictatura pe care au denumit-o Partidul Muncitoresc Român. Este o frază complet lipsită de sens istoric, care ne scutește de alte comentarii. De altfel, toate referințele care nu țin strict de subiectul cărții sunt preluate câteodată cuvânt cu cuvânt din alte surse, sunt discutabile sau sunt greșite. Din toate aceste motive, îmi pare că lucrarea Cristinei Bejan ar trebui revizuită cu mare atenție pentru a beneficia de o întâmpinare favorabilă, așa cum ar fi fost normal din capul locului. În eseul „Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori”, Jean Sevillia face un aspru rechizitoriu al școlii franceze, aflată într-o gravă criză. Mutatis mutandis, asemenea dezbateri există și în societatea românească de mai mult timp. Dar mai putem avea pretenții în măsura în care astfel de semnale ne sunt oferite de mediul universitar american și nu sunt singulare?

Într-un interesant studiu dedicat raporturilor dintre intelectuali și violență, istoricul Lucian Năstasă-Kovacs inserează un episod relativ amuzant. Este vorba de Giorge Pascu, un personaj mereu violent și irascibil, care își folosea publicația „Revista critică” pentru a își ataca colegii săi din mediul universitar. Din această cauză, Ilie Bărbulescu, o fire de asemenea conflictuală, atunci când a avut ocazia să îl întâlnească în Iași pe Giorge Pascu, a început pur și simplu să îl lovească cu bastonul din dotare. Cel lezat în demnitatea sa fizică a lansat apeluri disperate de ajutor: „Săriți că mă omoară!”. Păstorel Teodoreanu, care trecea prin zonă, a observat scena și a dat un răspuns în stilul său caracteristic: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia universitară.” Îmi pare că profesoara Cristina Bejan, în calitate de istoric, a lansat o provocare în raport cu care nu avea toate datele necesare, ceea ce s-a repercutat negativ din plin în paginile lucrării sale. Iar noi, de pe margine, nu intervenim, ci doar constatăm. Sau, cel puțin, ar trebui să o facem.

Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion de Cristina A. Bejan