„Copilăria lui Isus” de J. M. Coetzee

Blasfemie, controversă sau joc al imaginației?

Pe tot parcursul lecturii am avut o fixație. Fixația ține de spusele lui Coetzee:

„Sperasem că volumul să apară cu o copertă goală și o pagină de titlu goală, pentru că abia după lectura ultimei pagini cititorul să dea peste titlu, Copilăria lui Isus. Dar în industria editorială, după cum se prezintă la ora actuală, așa ceva nu e permis.”

O astfel de afirmație din partea autorului nu trebuie omisă, este esențială. Prin urmare am căutat toate indiciile posibile pentru a-mi argumenta titlul. Și ele sunt destule. Introducerea în subiect ne pare familiară. Avem ochiul deprins cu distopiile lui Orwell, Huxley, Kafka, dar deși există senzația de déjà vu literar, nu renunți la lectură, promisiunea titlului e prea mare.

Personajele noastre sunt Simon și David; un matur și un copil cu vârste aproximative de 45 și 5 ani; nu sunt rude, David e un copil găsit pe un vapor (!). Ambii au nume de împrumut, care pot fi oricând schimbate și un trecut șters. Sunt trimiși în Novilla în calitate de refugiați pentru a începe o viață nouă. Simon este animat de gândul de a o căuta pe mama băiatului, deși nici unul dintre ei nu și-o amintesc. Într-un mod aproape absurd o mamă este găsită, ea este Ines, o virgină de 30 de ani.

Eu divid acțiunea în două părți, două istorii detașate, cea a lui Simon cu greutățile de integrare, mai mult filosofice, cu care se confruntă și misterul lui David, cea de-a doua, care mi se pare mult mai ispititoare pentru observații.

Blasfemie, controversă sau joc? Mizez pe joc. Avem istoria lui Isus. Să dăm la o parte Divinitatea și să îl tratăm ca pe un om obișnuit. Cum ar fi fost copilăria acestui om? Asta, de fapt, e ceea ce face Coetzee, o teorie care ar include posibile împrejurări formatoare de destin. Presupunerea făcută nu e decât o ficțiune, cum e fictiv și orașul în care decurge istoria: Novilla, No-villa, nici un oraș, în traducere din spaniolă. De fapt, despre asta vreau să scriu. Vreau să intru în joc analizând doar unele aspecte pentru a nu fi nevoită să deconspir narațiunea.

Copilăria așa- zisului David se petrece alături de o mamă și un tată care de facto nu sunt ai lui, într-un mediu social incert ca structură și diferit de cel din care vine. Ines îl educă permisiv (!) insuflându-i că este excepțional în tot ceea ce face și are încredere oarbă în tot ce spune copilul său. David, asemenea multor copii de 5 ani, trăieşte într-o lume a sa, născocește lucruri și vrea să devină magician. Dar, spre deosebire de semenii săi, el are o concepție asupra comportamentului uman, o teorie personală vis a vis de numere și un fel ieșit din comun de a interpreta lumea:

„– Nu. niciodată în sus. Întotdeauna în jos. Așa e natura apei. Întrebarea e, cum ajunge apa sus, în apartamentul nostru, fără să-și contrazică natura? Cum de se face că atunci când învârtim robinetul sau tragem apa la closet, apa curge pentru noi?

– Pentru că pentru noi ea curge în sus.

– Nu. Acesta nu e un răspuns bun. Să pun altfel întrebarea Cum poate apa ajunge la noi în casă fără să curgă în sus?

– Din cer. Curge din cer în robinete.

Adevărat. Apa cade din cer.

– Dar, continuă el și ridică un deget de avertizare, cum ajunge apa în cer?

Filozofie naturală. Să vedem, zice el, câtă filozofie naturală se află în copilul ăsta.

– Pentru că cerul inspiră, zice copilul. Cerul inspiră-inspiră și el, și își ține respirația, cu fața numai zâmbet, un zâmbet de încântare intelectuală pură, apoi expiră cu un gest dramatic- și cerul expiră

– Ines ți-a spus asta- despre respirația cerului?

– Nu

– Te-ai gândit singur la asta?

– Da

– Și cine-i acolo în cer care inspiră și expiră, și face ploaia?

Băiatul tace. Fața i se încruntă de concentrare. În cele din urmă clatină din cap.

– Nu știi?

– Nu-mi amintesc.”(Dialog între Simon și David)

Atunci cînd vine vremea să meargă la școală, îi este refuzat accesul într-una normală pe motiv că sfidează autoritățile, iar Ines hotărăște că ar trebui să fie instruit de acasă pentru că e prea deștept. (Isus și-a primit instruirea cînd era mic, de la mama lui)

„Băiatul stă în fața tablei, cu ochii strâns închiși, ca și când ascultă să audă o vorbă de foarte departe. Creta nu se mișcă.

– Numără. Numără unu-doi-trei-patru-cinci. Acum numără încă trei. Cât îți dă?

Băiatul scutură din cap.

– Nu-i văd, zice el cu o voce mică-mică.

– Ce nu vezi? Nu trebuie să vezi pești, trebuie doar să vezi cifrele. Uită-te la cifre. Cinci și încă trei. Cât e asta?

– De data asta… de data asta…zice băiatul cu aceeași voce firavă, lipsită de viață, este …opt

– Bun. Trage o linie sub trei și scrie opt. Prin urmare, te-ai prefăcutîn tot acest timp în care ai spus că nu știi să numeri. Acum arată-ne cum scrii. Scrie Conviene que yo digo la verdad – Trebuie să spun adevărul. Scrie Con-viene.

Scriind de la stânga la dreapta, formând literele deslușit, deși încet, băiatul scrie Yo soy la verdad- Eu sunt adevărul.

– Vedeți, zice senior Leon, răsucindu-se către Ines. Cu asta a trebuit să mă confrunt în fiecare zi cît a fost fiul dumneavoastră în clasa mea. O spun clar și răspicat, în clasă nu poate fi decât o singură autoritate, nu pot fi două (…)”

«Fiecare om hotărăște în copilăria mică felul cum va trăi și felul cum va muri, iar acel plan, pe care îl poartă în minte oriunde s-ar duce, se numește „scenariu de viață”. Comportamentele de însemnătate redusă i le dictează rațiunea, însă hotărârile sale importante au fost deja luate (…)» Eric Berne, „Ce spui după bună ziua/ Psihologia destinului uman” Editura Trei.

Basmele care îi sunt citite copilului pot crea un scenariu de viață. Ines îi citește lui David o poveste în care o mamă bolnavă are trei feciori, ei vor merge la o femeie înțeleaptă în căutarea unei plante salvatoare. Primii doi vor muri, al treilea își va datora victoria faptului că își va scoate inima din piept pentru a hrăni un urs:

„Apoi Al Treilea Frate și-a găsit drumul spre casă și i-a spus mamei sale Iată , mamă,aceasta este buruiana Escamel, iar acum rămîi cu bine, trebuie să te părăsec, pentru că ursul mi-a mâncat inima. Mama lui a gustat buruiana Escamel și într-o clipă s-a vindecat și i-a spus fiului ei Fiul Meu, Fiul Meu, văd că strălucești cu o lumină mare, și atunci el s-a născut sus pe cer.

– Și?

– Asta-i tot. Așa se sfârșește povestea.

– Prin urmare, ultimul frate s-a transformat într-o stea și mama a rămas singură.

Băiatul nu a spus nimic.”

Interesant e că viitorul probabil Isus insistă în mod repetat că va fi al treilea fecior, chiar dacă Simon îi explică imposibilitatea acestui lucru, copilul rămâne neclintit în decizie.

Al doilea basm modelator ales de Coetzee este Don Quijote, cărticica ilustrată luată de la bibliotecă de Simon cu scopul de a învăța copilul să citească. Această alegere mi-a amintit că pe undeva citisem despre apropierea acestui personaj de esența creștinismului, dar și de spusele lui Sorin Mărculescu:

„La o mai dreaptă privire, fantasmagoriile lui Don Quijote nu sunt în esență rodul «nebuniei» lui, ci mai curând «nebunia» lui este o formă de luptă, un set de arme cavalerești în încercarea lui de dezvrajire a lumii, de acțiune solitară împotriva falsificării marilor valori metafizice în mediul terestru (…)”

Povestea lui Don Quijote este într-atât de îndrăgită de copil încât o poartă peste tot.

Psihanalistul Otto Rank spunea în una din cărțile sale: scenariul copilului găsit, în cazul dat David, se transformă în mitul eroului, asta ne dă un motiv în plus să ne gândim că avem rețeta perfectă a unui viitor Erou-Salvator.

Pentru a crea profiluri psihologice similare dintre David mic și un Isus la maturitate Coetzee face apel la cuvinte cheie și asocieri:

„– Domnule doctor, David mă informează că nu vrea să se întoarcă la Novilla, dar vrea să știe dacă veniți cu noi.

– Să vin unde?

– În nord, la Estrellita.

– La viața cea nouă, zice băiatul.

– Și cum rămîne cu pacienții mei de aici, din Esperanza, care depind de mine? Cine se va îngriji de ei, dacă îi las de izbeliște, doar ca să am grijă de tine?

– Nu ai nevoie să ai grijă de mine.

Doctorul Garcia îi aruncă lui Simon o privire uluită. Trage adânc aer în piept.

– David vă sugerează să vă abandonați profesia și să veniți în nord, cu noi, să începeți o viață nouă. Și ar fi spre binele dumneavoastră, nu al lui.

Doctorul Garcia se ridică.

– Aha, înțeleg! E foarte generos din partea ta, tinere, să mă incluzi în planurile tale. Dar viața pe care o am aici, în Esperanza, este suficient de fericită și împlinită. Nu am de ce să fiu salvat, mulțumesc.”

Nu am evidențiat nici pe departe toate nuanțele din carte care fac trimitere la titlu. Vă invit pe voi să o faceți, să savurați plăcerea descoperirii și satisfacția pe care o aduce după ea.

Eu găsesc lectura mai mult decât bună, poate pe cineva ar deranja sfârşitul, dar cine are nevoie de un sfârşit atunci când Biblia însăși ni-l povestește?

Editura: Humanitas Fiction