Niciodată clasicii nu vor fi abandonați. Sau n-ar trebui. Scriitori care abordează subiecte diferite, scriu genuri diferite, dar au în comun un singur lucru: genialitatea. Și este de apreciat demersul Editurii Litera de a completa cele două serii dedicate clasicilor: „Clasici Litera”, respectiv „Clasici contemporani Litera”.
„Ultimii martori” de Svetlana Aleksievici – Clasici contemporani Litera
Autoarea trebuia să participe la proaspăt încheiata ediție FILIT, dar din motive de sănătate și-a amânat vizita până în toamna anului viitor. Numai bine, avem timp suficient să-i citim cărțile. Editura Litera ne propune o reeditare: „Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvășitor sufleteşte, „Ultimii martori” ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.”
«Pieptul mamei fusese ciuruit tot de un tir automat. Aceeași dâră era și în bluză… Și o gaură neagră în tâmplă.. Voiam să-i pună cât mai repede baticul alb, să nu mai văd gaura aia neagră. Aveam sentimentul c-o doare.
Nu m-am urcat în car, am mers pe lângă el…
În sat, în fiecare zi îngropau pe câte cineva. Țin minte cum au fost îngropați patru partizani – trei bărbați și o femeie. Erau îngropați deseori partizani, dar am văzut pentru prima dată cum era îngropată o femeie. I-au săpat un mormânt separat… Era pusă separat, întinsă pe iarbă, sub un păr bătrân… Femeile bătrâne s-au așezat în jurul ei și i-au mângiat multă vreme mâna…
– De ce au pus-o separat? Am întrebat eu.
– E tânără… mi-au răspuns femeile.
Când am rămas singur, fără rude, fără părinți, m-am speriat. Ce să fac? M-au dus în satul Zalesie, la mătușa Marfa. Nu avea copii, iar soțul îi plecase pe front. Ne ascundeam în beci. Ea îmi ținea capul strâns lipit de al ei: „Puișorule…”
Tanti Marfa s-a îmbolnăvit de tifos. După ea, m-am îmbolnăvit și eu. M-a luat la ea baba Zenka. Cei doi fii ai ei luptau pe front. Noaptea mă trezesc, ea moțăie lângă mine pe pat: „Puișorule…” Toți sătenii fug de nemți în pădure, dar baba Zenka stă lângă mine. Nu m-a părăsit niciodată: „Puișorule, o să murim împreună”.
După ce m-a vindecat de tifos, multă vreme nu am putut să merg. Pe drum drept mergeam, dar dacă era cât de cât pantă, mi se tăiau picioarele. Îi așteptam deja pe soldații noștri. Femeile s-au dus în pădure să adune căpșune – altceva nu aveau să le ofere.
Soldații veneau obosiți. Iar eu stăteam jos, pe pământ, și nu mă puteam ridica.
S-a întors tata de la partizani. Știa că sunt bolnav și mi-a adus o bucățică de pâine și una de slănină, groasă de un deget. Amândouă miroseau a mahorcă. Totul mirosea a tata.
Cuvântul „Victorie” l-am auzit în timp ce culegeam ștevie de pe pajiște. Toți copiii s-au prins atunci de mâini și au alergat în sat…»
„Acolo unde îmi bate inima” de Sebastian Faulks – Clasici contemporani Litera
„Sebastian Faulks scrie ca un Hemingway modern, adăugând poveştii sale umor, dragoste şi dramă într-un mod care depăşeşte alte scrieri similare… Acolo unde îmi bate inima ar putea fi una dintre cele mai bune creaţii despre iubirea pierdută în război, în rând cu Casablanca şi Fiesta.” BookReporter
„O privire fascinantă asupra legăturii intime dintre iubire, război şi memorie.” Kirkus
«Nu încape îndoială că „a fi îndrăgostit” producea schimbări în creier; întrebarea, ca și cu vocile lui Diego, era dacă acestea erau sănătoase ori morbide. Științei creierului nu-i trebuie mult ca să se preschimbe în metafizică, și, în așteptarea unor scannere mai puternice, care ar fi putut da un răspuns la nivel submicroscopic, nu-mi rămânea decât să cuget la straniul statut pe care-l conferim noi, oamenii, ideii de „iubire”.
E unica emoție căreia îi recunoaștem puterea de a ne schimba viața; nici un alt sentiment – dacă prin „sentimen” înțelegem eliberarea unor substanțe dezordonate în creier – nu are voie să producă o judecată, alături de rațiune și intelect. Nici o persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei ori disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.
Mai mult, suntem mândri de asta; societatea îi aplaudă și le acordă avantaje fiscale celor care se căsătoresc, fac copii, lucrează și mor în funcție de dictatele acestei secreții de dopamină. Totul, mă gândeam, e foarte straniu; dar această meditație îmi aducea și o mângâiere, anume convingerea că dorul agonic de Luisa nu era decât efectul unor neurotransmițători care dăduseră rateuri în serie.
Incapabil să găsesc un loc acestor gânduri în cuprinsul cărții, cu puțin timp înainte de plecarea în anul sabatic trimisesem un articol pe acest subiect revistei care fusese amabilă să mă publice înainte. Spre marea mea surprindere, l-au tipărit integral, cu un titlu în care se folosea o expresie în vogă: „Dragostea: eroarea categorială”. Câtva timp după aceea am primit telefoane de la reviste sau programe de radio aflate în căutarea unui raționalist fervent care să reducă toată viața omenească la funcționarea sinapselor. Obosisem explicând că nu asta era concepția mea despre lume.»
„Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski – Clasici Litera
Despre F.M. Dostoievski nici nu cred că mai are rost să spun ceva. Mă bucur ori de câte ori văd o reeditare a cărților sale, cărți care trebuie citite de cel puțin două ori pentru a fi sigur de înțelegerea mesajului ascuns în spatele rândurilor.
„Cred că cea mai importantă, cea mai înrădăcinată nevoie a poporului rus este nevoia de suferinţă perpetuă şi nepotolită, pretutindeni şi în toate. S -ar părea că de această sete de suferinţă s -a molipsit de la începutul veacurilor. Poporul rus chiar şi în fericire are negreşit o porţiune de suferinţă, altfel pentru el fericirea nu ar fi deplină.” F.M. Dostoievski
„Un scriitor al cărui interes se îndreaptă mai degrabă către con – diţia umană mizeră, către păcat, viciu şi către hăurile poftei tru – peşti şi ale patimii, decât către nobleţea sufletului şi a trupului.” Thomas Mann
„Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăţa ceva.” Friedrich Nietzsche
„A doua zi dimineața, după explicația fatală cu Dunecika și Pulheria Alexandrovna, Piotr Petrovici, lucid acum, fu nevoit să admită, puțin câte puțin, spre marea lui amărăciune, că episodul din ajun, care i se păruse de domeniul fantasticului și aproape imposibil, era cât se poate de real și ireversibil. Șarpele negru al orgoliului rănit îi mușcase inima întreaga noapte. Primul lui gest, când se ridică din așternut, fu să se privească în oglindă: nu cumva, în timpul nopții, i s-o fi vărsat fierea în sânge? Dar, din fericire, în această privință putea fi liniștit. Examinându-și chipul palid și distins, deși cam puhav în ultima vreme, Piotr Petrovici se consolă chiar pentru o clipă, la gândul că, în definitiv, avea să-și găsească el undeva altă mireasă, poate chiar mai acătării; dar, cum dreapta judecată nu întârzie să-i revină, își izgoni curând din minte această himeră, trimițând într-un colț al odăii un scuipat energic, ceea ce stârni un zâmbet tăcu, dar vădit sarcastic pe buzele tânărului său amic și coleg de cameră Andrei Semionovici Lebezeatnikov. Acest zâmbet nu-i scăpă lui Piotr Petrovici, care îl trecu numaidecât în contul, oricum cam încărcat de la o vreme, al colocatarului său. Mânia i se dublă când își dădu seama, deodată, că n-ar fi trebuit să i se confenseze lui Andrei Semionovici, punându-l la curent cu pățania de aseară. Era a doua prostie pe care o săvârșise într-o singură seară, împins de ciudă și de expansivitatea lui excesivă…”
„Idiotul” de F.M. Dostoievski – Clasici Litera
«Ippolit care, spre sfârșitul perorație lui Lebedev, ațipise pe canapea, tresări deodată, ca și cum cineva i-ar fi dat un ghiont în coastă; ridicându-se în capul oaselor, își roti speriat privirea împrejur și o paloare stranie îi acoperi fața; ochii i se umplură de groază când, revenindu-și din buimăceala somnului, își aduse aminte și se dumiri în sfârșit unde se află și ce se-ntâmplă în seara asta.
– Ce? Se pregătesc să plece? S-a sfârșit? Totul s-a sfârșit? A răsărit soarele? întrebă el îngrijorat, apucându-l de braț pe Mâșkin. Cât e ceasul? Pentru numele lui Dumnezeu, cât este? Am dormit prea mult? adăugă el aproape cu disperare în glas, ca și cum somnul îl făcuse să piardă iremediabil ceva esențial, de care depindea tot destinul lui.
– Ai dormit exact șapte sau opt minute, răspunse Evgheni Pavlovici.
Ippolit îl privi cu ochi avizi și reflectă câteva secunde.
– A! … Numai atât? Așadar, eu… Îngăimă el și respiră adânc, ca și cum ar fi scăpat de o mare povară. Înțelesese acum că nimic nu s-a „sfârșit” încă și că deocamdată nu se crăpase de ziuă, că musafirii nu s-au ridicat să plece, ci se pregăteau de o gustare și că, dacă într-adevăr ceva se sfârșise, era numai poliloghia lui Lebedev. Fața i se destinse într-un zâmbet larg, și pete roșii, semenele bolii, i se aprinseră pe umerii obrajilor.
– Ai numărat până și minuntele cțt am dormit, Evgheni Pavlovici, strecură el cu ironie, am băgat de seamă că aproape nu ți-ai luat ochii de la mine în seara asta… A, Rogojin! L-am văzut chiar acum, în vis, șopti el la urechea prințului, în timp ce, cu sprâncenele încruntate, cu o mișcare din cap, îl arătă pe Rogojin, care ședea la amsă. A, da, făcu el, lăsându-și gândul să-i alunece, fără nici un șir, de la o idee la alta, dar unde-i oratorul? U/nde-i Lebedev? A isrăvit, vasăzică? Despre ce-a vorbit? E adevărat, prințe, că ai spus odată că „frumusețea” va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresându-se tuturor, prințul susține că frumusețea va salva lumea! Iar eu susțin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit. Domnilor, prințul e îndrăgostit; mi-a fost de ajuns să-i văd fața când a intrat adineauri, ca să-mi dau seama. Nu te rușina, prințe, ca să mi se facă milă de dumenata. Ce fel de frumusețe va salva lumea? Am auzit-o de la Kolea… Ești un creștin fervent? Kolea pretinde că dumitale însuți îți place să te numește creștin.»
Sursă foto: http://www.stavropoleos.ro
