Copiii și culpabilitatea părinților – „Casa germană” de Annette Hess

Deși au trecut 76 de ani de la eliberarea complexului de lagăre Auschwitz-Birkenau, analiza celui mai șocant genocid al lumii moderne scoate la suprafață răni încă nevindecate, cicatrici care au marcat evoluția atât a celor direct implicați, cât și a generației a doua. Conotațiile expresiei „direct implicați” au fost analizate (și încă mai sunt) de istorici, sociologi, psihologi, politologi și au generat adevărate dispute: pot fi considerați vinovați doar factorii decidenți sau au partea lor de vină și cei care au știut (din interiorul sistemului sau din afara lui) și nu au făcut nimic? Cum se reflectă sentimentul de culpabilitate în educația copiilor și a nepoților și dilema „spectatorului” (bystander) care a știut, dar nu a reacționat se regăsește și în romanul tulburător al jurnalistei și scenaristei germane Annette Hess – Casa germană, apărut în limba română în colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction. Deși este primul roman scris de scenarista și omul de televiziune Annette Hess, acesta respectă toate canoanele unei opere epice, structurat în patru părți, cu personaje foarte atent construite. În ceea ce privește intriga, experiența de om de televiziune și-a spus cuvântul: cititorul simte că este martor tăcut al dramei interioare a personajelor principale și abia mai respiră când ies la iveală adevăruri dureroase pe care unii le credeau uitate.

Titlul se dovedește mai mult decât sugestiv: deși la prima vedere este doar numele unei cârciumi aflată pe o stradă cu o reputație proastă, dar în care se mănâncă foarte bine, viața familiei Bruhns se desfășoară aparent normal (ca în orice casă germană), cu aceleași greutăți ale vieții de zi cu zi cărora trebuie să le facă față mai toți germanii (și nu numai) aflați în plin proces postbelic de reconstrucție. Sărăcia evidentă i-a marcat iremediabil pe cei doi părinți, care au depus toate eforturile ca cele două fete să-și depășească condiția. Dacă în ceea ce o privește pe Annegret, asistentă medicală devotată, aceștia se resemnaseră în ceea ce privește măritișul, pentru Eva, traducătoare de limbă polonă, șansele să aibă parte de un viitor fără griji odată cu căsătoria cu un tânăr moștenitor al unei afaceri de succes erau foarte mari. Atmosfera Crăciunului, preocupările pentru masa festivă și pentru (mult așteptata) cerere în căsătorie sunt aidoma oricărei familii creștine, dar autoarea, prin atenția pe care o acordă anumitor scene, îi sădește în minte cititorului că tabloul de familie nu e perfect:

„Puțin după aceea, toți se așezară la masă și priveau la orătania aburindă. Alături, trandafirii galbeni aduși de Jürgen tronau într-o vază de cristal, ca niște flori puse la mormânt. La radio se auzea muzică duminicală atât de încet, încât nu puteai să recunoști ce e. Pe bufet se rotea o piramidă de Crăciun, acționată de trei lumânări care pâlpâiau. A patra era încă neîncepută. În centrul piramidei stăteau în fața unui grajd Maria, Iosif și ieslea cu pruncul nou-născut; în jurul familiei se grăbeau teribil, într-un cerc nesfârșit, oi, păstori și cei trei magi cu cămilele lor. Nu vor ajunge niciodată Sfânta Familie din urmă, nu vor putea niciodată să-i ofere pruncului Isus darurile lor. Asta i se păruse trist Evei când era micuță. În cele din urmă, îi smulse regelui maur darul și îl pusese în fața ieslei. La Crăciunul următor, pachețelul roșu din lemn dispăruse, iar regele maur s-a rotit de atunci încoace cu mâinile goale. Darul nu mai apăruse niciodată. Mama Evei zicea această poveste an de an în perioada premergătoare Crăciunului, când aducea piramida din pod. Cinci ani avea Eva atunci, dar nu-și putea aduce aminte întâmplarea.” (p. 15)

Atenția acordată fiecărui detaliu nu reușește să aducă zâmbetul și relaxarea pe fețele membrilor familiei, cu excepția lui Stefan, fratele cel mic, iar tensiunea crește inexplicabil odată cu primirea unui telefon neașteptat: Eva este chemată să traducă niște documente necesare într-un proces. Ce proces începe de Crăciun?? Eva, total nepregătită și dezinformată, traduce actele necesare, dar refuză să continue colaborarea cu echipa procurorului. Însă acuzațiile unuia dintre procurori – un canadian (personaj cheie foarte atent construit) – îi sădesc neliniște și, inexplicabil, simte nevoia să participe la proces ca simplu spectator. Citirea rechizitoriului o determină să accepte oferta de a traduce la proces depozițiile martorilor. Reacțiile părinților, dar și a surorii și logodnicului sunt de respingere categorică (fiecare cu argumente proprii), pe care le va înțelege mai târziu.

Firul roșu al romanului este desfășurarea procesului de la Frankfurt pe Main dintre 1963 – 1965, în care au fost judecați 22 dintre membrii SS ai administrației complexului Auschwitz-Birkenau. Annette Hess a respectat întru totul adevărul istoric, fără însă a menționa numele acuzaților, al procurorului general sau al membrilor echipei acestuia, sau al vreunuia dintre judecători:

«Un tânăr cu păr roșcat punea cartonașe cu numere pe mesele acuzaților. Era David Miller, care avea un aer atât de absorbit și de concentrat, de parcă ar fi executat o acțiune sacră. Citea de pe un bilet locurile pe care să fie așezați aceștia la mese. Aranjarea locurilor era rezultatul unei discuții mai îndelungate. În față urmau să stea făptașii principali, cu acuzațiile cele mai grave. În spatele lor, cei cu vini mai mici. „Dacă se poate vorbi de mai mici. Face mai puțin rău unul care ucide zece oameni decât unul care ucide cincizeci.?” se gândi David. Se uită la ceas. Era zece fără cinci. Opt dintre inculpați erau luați în acest moment cu un microbuz din fața arestului preventiv. Treisprezece acuzați erau în liberate, câțiva eliberați pe cauțiune, ca înstăritul inculpat principal, care fusese adjutantul comandantului lagărului. Sau fuseseră eliberați din arestul preventiv pe motive de sănătate, ca inculpatul numărul patru, care-i dăduse lui David cuvântul că se va prezenta.» (p. 75)

Actul de reparație morală pe care și l-au dorit inițiatorii acestui proces îi va da prilejul Evei Bruhns să participe (fără să bănuiască vreun moment) la un adevărat proces de exorcizare a unor amintiri din copilărie uitate în străfundurile subconștientului său. Audierea martorilor, deși chinuitoare, o eliberează de inhibiții și îi permit să resimtă bucuria plăcerilor mărunte, să admire frumusețea oamenilor care o înconjoară:

«Evei îi plăcea femeia cu fața lăsată, obrajii supți și ochii triști; părea modestă, inteligentă și politicoasă. Președintele îi ceru numele, vârsta, profesia. Apoi vru să știe care fusese numărul ei matricol de deținută, pentru că nu se afla în documente. Eva traduse întrebarea. Atunci Ana Masur, în loc de răspuns, ridică mâneca hainei costumului ei gri, care era prea largă, apoi mâneca bluzei deschise la culoare. Roti antebrațul spre Eva, pentru ca să poată citi numărul de pe el și să-l traducă. De îndată ce numărul ieși la iveală de sub mânecă, cifră după cifră, Eva fu cuprinsă de un sentiment extrem de puternic, care venea din rărunchii ei: „Am mai văzut asta o dată. Am mai trăit o dată exact acest moment.” Încă un deja-vu. Dar de astă dată nu se volatiliză. Din contră – deveni mai puternic. În timp ce Eva începea să spună cifrele în germană, se micșoră precum Alice care mușcă din ciuperca magică în cartea pe care ea și Stefan au întrerupt-o repede, pentru că nu le-a plăcut. Eva se făcu o fetiță mică și lângă ea ședea un bărbat în halat alb care-și ridică o mânecă și-i arăta pe antebrațul lui un număr. Vorbea prietenos cu micuța Eva. Ea ședea pe un scaun care se putea roti. În jurul ei mirosea a săpun și a păr ars. Bărbatul în halat îi spunea rând pe rând cifrele. 24981. Eva îi vedea gura în fața ei, dinții maronii, barba scurtă, vedea cum buzele formau cuvintele. În polonă. Bărbatul stătea limpede ca sticla și fără urmă de îndoială în fața ei, și deodată Eva simți o durere atât de arzătoare peste urechea ei stângă, încât îi veni să strige și totodată știu: asta se întâmplase.» (p 215 – 216)

Stupefacția personajului principal atinge cote paroxistice când își aduce aminte că primii ani de viață și i-a petrecut lângă zidul lagărului de la Auschwitz și când realizează că tatăl său lucrase ca bucătar la Cazinoul din lagăr. Drama Evei nu este singulară: nenumărați copii ai celor implicați în numeroasele războaie și atrocități din secolul XX și-au pus întrebarea DE CE? De ce au acceptat? De ce nu au făcut nimic? Răspunsul părinților o revoltă și mai tare și o determină să plece de acasă. Dar vindecarea sufletească nu va veni decât după ce va avea tabloul întreg, iar pentru asta a avut nevoie de două călătorii în Polonia, la Auschwitz și Cracovia.

Annette Hess a înțeles că, deși au trecut mai bine de 70 de ani de la aceste drame ale celui de-al doilea război mondial, rănile sunt încă nevindecate, iar pericolul pândește la fiecare colț. Criza economică de la sfârșitul primul deceniu al secolului XXI, ascensiunea neonazismului și criza refugiaților din ultimii zece ani au generat și generează reacții imorale și amorale, care nu ajută pe nimeni. În noile contexte întrebările rămân aceleași: De ce? De ce nu ai făcut nimic? De ce ai acceptat? Situații similare se pot identifica cu ușurință (din păcate) peste tot: destrămarea Iugoslaviei și drama din Kosovo, genocidul din Rwanda, ascensiunea Al-Qaeda și a altor organizații teroriste au efecte pe care le resimțim direct încă. Dincolo de un roman excelent scris, marele merit al Annettei Hess este că te face să-ți pui întrebări și, mai important, să îți dai răspunsurile singur. Poziția de martor tăcut sau de implicat direct, de acuzat sau de acuzator, de învins sau de învingător este rezultatul acțiunilor tale și numai ale tale.

Casa germană de Annette Hess