„José a scris prima frază a romanului” – „Autobiografia” de José Luis Peixoto

Ca cititor vrăjit de frumusețea „pădurii narative”, am fost întotdeauna fascinat de întrebări precum: Care este viața reală a unui personaj? Există ea independentă de cea a autorului-creator? Cum e să trăiești în carte?

Poate că aceasta este și obsesia oricărui scriitor: să-și dea viață livrescă, să existe în infrastructura textului său, într-una din dimensiunile scriiturii sale, în alt spațiu și într-un alt timp. Puțini au reușit să lase această impresie cititorului, că locuiește deja, de ceva vreme, în spațiul analogic din spatele literelor. Autobiografia lui Peixoto este, clar, un portal către o astfel de lume. Un scriitor scrie biografia unui alt scriitor; aceasta este, esențializată la maximum, tema romanului. Și de aici începe aventura cunoașterii, ce modifică fraza, făcându-ne, pe noi, cititorii privilegiați, părtași la metamorfoza inițiatică a scriitorului.

Autobiografia este un exercițiu de stil postmodern. Fraza urmează ritmul conștiinței; o simți cum pulsează, cum se intersectează cu respirația scriitorului. Romanul e viața însăși, în cele mai mici detalii; de aici și frazarea contrapunctică, aritmiile, disonanțele, întretăierile de planuri. Nu lipsesc nici arabescurile și barocul construcției semantice, ce trimit, în mod evident, la José Saramago. Nu întâmplător, autorul Cimitirului de piane și al romanului Nicio privire – ca să amintim doar două dintre scrierile portughezului traduse la noi – este supranumit „noul Saramago”. Nu este vorba poate atât de o asemănare stilistică, cât mai ales de notorietatea tânărului scriitor, tradus în peste 20 de limbi, cu numeroase premii literare importante. Noul lui roman confirmă renumele câștigat de excelentul prozator.

Trei ipostaze auctoriale și tot atâtea niveluri de lectură ni se revelează pe măsură ce citim Autobiografia. Toate sunt permutări ale propoziției de mai sus. Din momentul în care surprindem transformarea autorului, lumea scriiturii iese din universul ei, se suprapune peste lumea noastră, aparența ia locul realității, logica se dilată, iar imaginația devine singurul loc posibil al metamorfozelor realității. Un scriitor scrie biografia unui alt scriitor și, la un al doilea nivel, existența celui care scrie este existența celuilalt. Nu este vorba de o devenire: narațiunea nu se desfășoară într-un timp anume; cel puțin, pe al doilea plan de lectură, cel al intersubiectivității, cei doi scriitori sunt unul și același, fiecare păstrându-și, într-o nouă logică a non-non-contradicției, identitatea de sine:

„În epigraful primului său roman, José l-a citat pe Saramago, totul e autobiografie. Cu atât mai bine că Saramago a făcut acea afirmație absolută. José știa că așa este, totul e autobiografie. Adevărul acestei constatări era cu atât mai mare, cu cât era vorba de aceeași persoană, în cazul în care José și Saramago erau cu adevărat aceeași persoană. Dar, atunci, cine citase pe cine? José a fost salvat de la căderea în gaura acestei întrebări fără fund de către paznic, a venit să îl întrebe ce caută acolo. Când a răspuns că îl așteaptă pe Saramago, a fost invitat să plece”. (p. 244)

Romanul joacă miza unei semnificații complexe, de tipul unui joc al oglinzilor, autoreferențial, în care cuvintele se dublează, triplează, devin chiar multiversuri ce se regăsesc unele în altele, identitate în identitate, întreg în întreg, fragment în întreg, toate combinațiile fiind posibile. La final, fiecare își regăsește, într-un fel, chipul privind către celălalt: José Peixoto în José-personajul, iar acesta se lasă privit de un alt José, poate cel mai adevărat dintre toți, cercul cercurilor chipurilor, scriitorul-prototip Saramago. Marele scriitor portughez, un José Saramago ce ar putea fi chiar el însuși, devine scriitorul romanului în care el este personajul principal. Sau, pentru că orice e posibil într-un roman postmodernist perfect, poate că José-personajul îl scrie pe Peixoto, mutând astfel identitatea dintr-un loc în altul.

Același joc al identității-alterității de sine implică și romanul-întreg, care, la rândul lui, este citit de un alt personaj, dintr-un alt timp și spațiu, ce, orb fiind, îi comandă tatălui său să-i citească romanul unde el însuși există. Oglinda se interpune în permanență între personaje, astfel încât are loc un transfer permanent de personalitate. Identitatea de sine se pierde, deconstruindu-se în permanență, într-un minunat joc de referințe (post)auctoriale:

„Acesta era secretul pe care Saramago îl știa de când s-au întâlnit la Târgul de Carte de la Lisabona, furt nevinovat al unei cărți; acesta era secretul pe care îl confirmase la prima întâlnire, care dobândise complexitatea analitică în timpul lecturii romanului lui José și care, acolo, la Centrul Vitória, încă nu avea să fie dezvăluit. Altfel spus, naratorul/eu a/am aflat în acest punct, de-a lungul acestor rânduri care încă se desfășoară; și cititorii/voi au primit/ați primit vestea în același timp. Voi știți tot ce știu și eu. Astfel, brutal și fără contestație, secretul s-a arătat lumii sau cel puțin pe aceste pagini. Saramago și José erau aceeași persoană”. (p. 181)

Cel mai interesant este însă nivelul trei de lectură, al subiectivități iregăsite în care întregul Eu se recuperează pe sine și în care toate personajele se adună într-un centru, se absorb din cele câteva pagini scrise de Saramago însuși. (Sau poate de José?) Mai puțin probabil ca finalul să aparțină lui Peixoto-autorul; în fond, el este oglinda ce se vede în oglindă.

Dar noi, cititorii, ce suntem în acest joc de oglinzi? Către ce privim? Biografia lui Saramago? Ar putea fi, mai ales că romanul lui Peixoto (sic!) este, de fapt, despre José Saramago, un roman biografic, în care aflăm multe lucruri despre adevăratul, dacă se poate spune așa, José Saramago. Ne intersectăm cu evenimente reale din viața scriitorului portughez, cu Pilar, cea de-a doua sa soție, aflăm despre premii, cărți scrise, intimități ale autorului romanului Toate numele, situări afective, paralelisme surprinzătoare între cărți și biografie. Din toate acestea se construiește identitatea lui…Peixoto, care-i trăiește viața lui Saramago prin intermediul eroului său (mai degrabă un anti-erou), ce, evident, are același prenume; un José replicat în oglinzi, ce trăiește între spații, jumătate-personaj-de-roman-jumătate-persoană-reală. Uneori avem impresia că iese din roman și, în aceste momente, îi preia chipul lui Saramago.

Indiciile, de fapt cifrurile romanului, sunt citatele din scrierile lui Saramago. Ne dăm seama astfel unde trebuie să ne plasăm interpretarea, unde se mută sensul: „Cititorul trebuie să aibă un rol care depășește interpretările sensului cuvintelor”, ne transmite scriitorul. Sau „Cititorul citește romanul pentru a ajunge la romancier”; „Suntem cuvintele pe care le folosim. Viața noastră asta este”. Cititorul este chemat să participe la scrierea romanului, iar Saramago ne dă codul pentru a-l crea pe Peixoto. Suntem însă într-un joc al minții, poate al lui Peixoto sau poate că Autobiografia este un colaj de cuvinte din romanele lui Saramago.

Cert este că experiența lecturii romanului este una totală, o realitate ficțională, în același timp în care este și o ficțiune reală sau poate doar o ficțiune a realității. În esență, „suntem cu toții scriitori. Numai că unii scriem, iar alții nu”, ne spune Saramago. Iar lui Peixoto i-a ieșit de minune jocul măștilor identității, în care fiecare mască ascunde chipul unui cititor. Noi suntem acolo, în carte. Iar dacă aceasta este doar o impresie, înseamnă că aceasta este marca unui mare scriitor: José Luís Peixoto, un alt Saramago.

Autobiografia de José Luis Peixoto