Când gândul construiește lumi – „Cazul doctorului Kukoțki” de Ludmila Uliţkaia

Motto: „Asta înseamnă că totul e supus schimbării: gânduri și sentimente, trupuri și suflete.” Ludmila Uliţkaia, Cazul doctorului Kukoţki

Schimbarea este un element cheie în istoria mare, fundalul pe care se proiectează destinul fiecărui personaj din această carte tulburătoare, pe care nici nu te înduri să o comentezi, de teamă să nu-i strici, prin diversele alunecări ale sensurilor, stilul perfect, de cronică a văzutelor și a nevăzutelor. Neschimbate rămân doar darurile primite la naștere. Pavel Alekseevici Kukoțki primise vederea pătrunzătoare, Elena avea visele și puterea de a geometriza cuvintele, Vasilisa, credința. Procesul medicilor evrei, moartea lui Stalin, deportările, lupta pentru legalizarea avorturilor, dosarul de cadre, toate acestea alcătuiesc fundalul pe care se desfășoară viața unui om dedicat profesiei sale.

Provenind dintr-o familie în care medicina fusese profesia şi pasiunea multor generaţii, Pavel Alekseevici se bucură de un neobişnuit dar, acela de a vedea oamenii pe dinăuntru, ca la o radiografie:

„În ziua aceea Pavel Alekseevici îşi descoperi o însuşire ciudată, dar foarte folositoare. O numea vedere pătrunzătoare şi se interesă foarte discret, în următorii ani, dacă vreunul dintre colegi are o asemenea vedere neobişnuită, dar nu dădu de urma ei.

Vederea pătrunzătoare i se accentuă cu trecerea anilor, el căpătând astfel o putere specială de a diagnostica boala. Chiar văzu în câteva cazuri structurile celulare, colorate cu hematoxilina lui Erlich. Modificările maligne aveau o nuanţă de violet intens, zonele de proliferare activă a tumorii vibrau având forma unor mici granule purpurii… Chiar din primele zile de sarcină, embrionul îi apărea ca un norişor de un albastru luminos…

Erau zile în care vederea pătrunzătoare îi lipsea. Continuă să lucreze în acelaşi ritm: consulta pacientele, făcea operaţii. Ceva însă îl rodea, deşi avea la fel de multă încredere în capacitatea sa profesională. Tânărul doctor era un om raţional, nu suporta misticismul. Râdea împreună cu tatăl său de pasiunea mamei pentru şezătorile cu masa care se mişcă, organizate de protipendadă, sau pentru joaca mistică de-a magnetismul.

Pavel Alekseevici îşi trata darul său neobişnuit ca pe o fiinţă vie de sine stătătoare. Nu-l chinuia deloc gândul că putea fi vorba de un fenomen de natură mistică, îl lua drept un ajutor util în profesie, Cu timpul, reieşi că însuşirea lui avea legătură cu ascetismul şi misoginismul. Chiar şi un mic dejun ceva mai consistent îi slăbea privirea pătrunzătoare, aşa că luă obiceiul să sară peste masa de dimineaţă şi mânca doar prânzul, iar dacă avea consultaţii la policlinică, mânca doar seara. (…) Se întâmpla uneori să-i placă o soră medicală sau o doctoriţă tinerică şi ştia foarte bine că ele l-ar fi acceptat imediat, doar un cuvânt să le fi spus, dar vederea pătrunzătoare îi era mult mai dragă.” (pp.14-15)

Pavel Alekseevici se îndrăgostește de Elena înainte de a-i vedea chipul. Nu știe nimic despre ea, nici despre copilul ei (pe care-l va adopta imediat și-l va iubi definitiv, cum ar face orice tată), nici despre soțul ei dispărut (și reapărut, la un moment dat, fusese viu, murise și, mort fiind, revine în familia lor), nici despre sărăcia lucie în care locuiește femeia. Pe patul de spital, mai mult moartă decât vie, Elena este un minunat material de studiu anatomic. Corpul cu oasele lui fine, prinde într-un desen perfect organele care, în stare de criză, capătă o voce proprie, pe care Kukoțki o aude. Elena îi datorează viața, dar nu pentru asta îl iubește. Rătăcind în visele ei, între viață și moarte, îi vede chipul și știe că pe acest bărbat îl iubea dintotdeauna, fără să-l fi întâlnit. Niciunul dintre ei nu este un om obișnuit. Sunt oameni interiorizați și discreți, dovadă că nu vorbesc niciodată despre felul în care văd ei lumea, unul pe dinăuntru, celălalt, geometrizant. Trăiesc fericiți zece ani, apoi un schimb de replici îi îndepărtează iremediabil – trist este că, deși se iubesc, nu mai comunică deloc. Primesc o nouă șansă într-o altă dimensiune, într-o lume unde lucrurile se repară de la sine, cei orbi își recapătă vederea, cei rătăciți sunt ajutați să revină acasă.

Scena din sala de operație este memorabilă, așa arată dragostea la prima vedere. Medicul se simte pierdut în fața frumuseții absolute, la care numai el are acces:

„Pavel Alekseevici stătea în spatele ei. Vederea pătrunzătoare i se declanşă de la sine, şi el nu mai văzu câmpul operator unde trudea Valentina Iavanovna, ci corpul femeii în întregime, coloana vertebrală neobişnuit de dreaptă şi flexibilă, toracele foarte îngust cu oase subţiri, cu diafragma aflată puţin mai sus decât în mod obişnuit, muşchiul inimii contractându-se rar, luminat de o flacără străvezie, de un verde spălăcit.

Îi văzu corpul şi îl îndrăgi pe loc, fără ca nimeni să înţeleagă de ce, fără ca el să poată explica senzaţia stranie care-l încerca. Îi îndrăgi chiar şi partea mai întunecată de la vârful plămânului drept, urmare a unei tuberculoze suferite în copilărie, i se păru c-o ştie bine, aşa cum ne e familiar conturul petei de pe taetul de la capătul patului în care dormim seară de seară.

Nu se simţea în largul său să se uite la chipul femeii după ce văzuse cum arată pe dinăuntru, şi cu toate astea îi privi faţa în fugă pe deasupra cearşafului alb cu care era acoperită până la bărbie. Apucă să-i vadă sprâncenele brune cu puful de la rădăcina nasului şi nările mici. Şi paloarea de culoarea cretei. Se simţi atât de jenat, încât îşi coborî privirea acolo unde trebuia să fie intestinul răsucit, de culoarea sidefului. Apendicele de forma viermelui plesni, puroiul se răspândi în abdomen. Peritonită. Exact acelaşi lucru în constată şi Valentina Ivanovna.

Numai că el văzu înăuntru o flacără slabă, galben-rozalie, aproape caldă la pipăit, având un vag miros de flori, luminând femeia, fiind, de fapt, parte din ea.

Şi mai văzu cât de fragile îi erau articulaţiile coxo-femurale din cauza capului de femur nu îndeajuns de bombat… Să-ţi vină să te iei cu mâinile de cap, nu alta. Şi are bazinul aşa de îngust, încât te poţi aştepta la o întindere sau o fisură în timpul naşterii. Dar uite că uterul e bine dezvoltat, roditor… Înseamnă că s-a descurcat cândva… Puroiul ajunsese la ovare şi la uterul alarmat, întunecat de durere. Inima bătea slab, dar în ritm potolit, în schimb uterul emana groază. Pavel Alekseevici ştia de multă vreme că fiecare organ avea simţul său… Putea oare să spună asta cu voce tare?

E clar, n-o să mai ai parte de o naştere..., îşi zise Pavel Alekseevici înainte de a lua instrumentele din mâinile Valentinei Ivanovna. El ştia că nişte flacoane de penicilină americană se aflau la Ganicev, directorul spitalului. Era un hoţ de samsar, dar avea obligaţii faţă de Pavel Alekseevici… O să i le dea oare?”. (pp.16-17)

Personajele sunt văzute aproape exclusiv cu un ochi străin, de către un narator care mai mult le bănuieşte intenţiile şi mecanismele psihologice. Ironia, de multe ori greu perceptibilă, este folosită pentru a da acestor personaje doza de ridicol necesară pentru a le face fermecătoare. Nu ai cum să nu-l placi pe Pavel Alekseevici, care împarte toți banii pe care îi are cu sărmanii ce-i ies în cale, studenți, exilați, oprimați, văduve și orfani; înainte să se însoare, îi ținea minte, după însurătoare, e nevoie de listă, fiindcă Elena adăuga mereu un nume, rude îndepărtate sau colege de școală. Cum salariul medicului e în creștere, și „cercul persoanelor asistate” se lărgește. În bucătărie, banii sunt numărați și puși în plicuri, expediate apoi prin poștă, lunar, fără întârziere. Pe bună dreptate, Vasilisa, alt personaj neobișnuit, se uită al Pavel Alekseevici Kukoțki ca la un sfânt.

Vasilisa mică, fără un ochi, orfană și nătângă, vai de lume, visează, în drum spre mănăstirea Optina Pustîn (o știm de la Tolstoi), un cerc luminos și e convinsă că asistă la o minune. O femeie o vede plângând și crede că fata a făcut bătaie la picior din pricina încălțărilor. Îi dă o basma, să-și lege piciorul, ceea ce fata și face, șchiopătând abia acum de durere. Înainte nu avea nimic. În cea mai bună dintre lumile posibile, Vasilisa își recapătă vederea și umblă chiar cu un al treilea ochi, cu care nu vede nimic, în mijlocul frunții.

Realismul magic permite migrarea personajelor dintr-o dimensiune în alta. Gândul construiește lumi. Așa îl întâlneşte doctorul Kukoțki pe Tolstoi, printr-un noroc greu de explicat, într-un fel de buclă a timpului. Scriitorul era deja un bătrân mic de statură, cu „picioarele strâmbe, dar lat în umeri, impunător”. Şi Tolstoi i se plânge cititorului său că nu a fost un scriitor bun, că a scris numai prostii şi că n-a reuşit să transmită esenţialul, n-a înţeles nimic din iubire. Iar cititorul îl contrazice, dându-i ca exemplu tot felul de povestiri de care însă Tolstoi părea să fi uitat. În dimensiunea aceea, la îndemână, se află şi o bibliotecă, din care Lev Nilolaevici ia cartea de povestiri invocată, după ce se uitase atent la un raft întreg, pe care îl cercetase volum cu volum:

„- Zici că-i o povestire reuşită?

– O capodoperă, răspuns scurt Pavel Alekseevici.

– O s-o recitesc neapărat. Am uitat-o complet. Poate că am scris ceva inteligent. (…)

Pe Lev Nikolaevici nu-l mai interesa părerea lui despre ştiinţele naturii, deşi era motivul pentru care-l invitase la discuţie. Voia mai degrabă să recitească povestirea scrisă demult. Pentru el, aşa cum se întâmplă cu bătrânii, propria părere era mai importantă decât toate…”. (p. 258)

Elena, Lenocika scrie. Femeia umple mai multe caiete cu gândurile și visele ei, de teama că o boală îngrozitoare o să o lase fără memorie. Copilăria îi fusese plină de revelații:

,,Simțeam că rugăciunea îmi atârna deasupra capului. Nu fiindcă era abia bânguită, ci fiindcă nu avea efect. Îi fusese anulat. Locul în care se înstăpânise întunericul era atât de departe de lumea lui Dumnezeu, se afla într-o asemenea pustietate, încât acolo nu ajungea lumina, și mi-am dat seama imediat că rugăciunea fără lumină e ca peștele fără apă – moartă.” (p. 104)

Ținută departe de biserică de tată, Lenocika asistă pentru prima dată la o slujbă religioasă la moartea bunicii ei. Slujba se ține acasă, pentru că așa sunt vremurile, iar copilul își dă seama ce putere au niște straie. Fetița este impresionată de elementele ritualului, înregistrează fiecare detaliu și înțelege cum se face o rugăciune, aducătoare de lumină acolo unde e întuneric:

,,Bătrânelul venit acasă arată ca un milog. A scos totuși din traistă odăjdiile și patrafirul, și-a pus crucea și s-a transformat în preot. A așternut cu multă evlavie o bucată de pânză brodată pe biroul curățat de Vasilisa. Era antimisul pe care și-a ținut slujba de iertare a păcatelor. Era prima liturghie din viața mea. Nu ne duceau la biserică niciodată – era condiția pusă de tata ca să ne lase să stăm la bunica.” (p. 112)

Moartea i se păruse fetiței o poveste din care poți reveni printre oameni, când e nevoie, cum face bunica ei. Din pricina sărăciei, în casa Lenocikăi ceștile se lipeau, hainele se cârpeau, nu se arunca nimic din ce putea fi încă de folos. În vis, era altfel – „În vis lucrurile nu se strică și nu se învechesc, nu au o existență de sine stătătoare.”

S-a mai făcut comparația asta, și cred că pe bună dreptate: romanul Ludmilei Ulițkaia se așază în descendența scrierilor lui Tolstoi, prin puterea de a construi tablouri sociale, digresiuni psihologice și etice, dar mai ales prin finețea relațiilor umane – dragostea este întreagă și definitivă, Elena și Pavel Alekseevici se iubesc și pe lumea asta, și pe lumea cealaltă, unde au și înțelepciunea de a ierta și-a uita.

Cazul doctorului Kukoțki de Ludmila Ulițkaia