Dragoș Buhagiar, cel mai premiat scenograf al spațiului românesc, aflat la a doua colaborare cu Tokyo Metropolitan Theatre, Adrian Damian, autorul unor veritabile instalații aduse la viață de energiile actorilor, și Cristina Milea, laureata Premiului UNITER pentru scenografie în 2020, adepta unei noi ecologii teatrale, sunt invitații criticului de teatru Octavian Saiu într-o nouă ediție online a seriei de întâlniri de la Teatrelli „Anotimpurile dialogului despre teatru”, care se va desfășura sub genericul „Arta care nu hibernează niciodată: Scenografia de teatru, la timpul prezent”.
Teatrul ca artă a fost foarte afectat de pandemia de coronavirus în 2020. Dar afectarea aceasta poate fi înțeleasă în mai multe feluri. La prima vedere, n-a fost nicio fericire în faptul că spectatorii n-au mai putut intra în sălile de spectacole ca să-și vadă actorii preferați, ori, dacă au intrat, s-au văzut nevoiți să respecte o mulțime de reguli, dintre care distanțarea chiar a fost o barieră greu de asumat (mersul la teatru este și un act de socializare,te poți duce și singur să vezi un spectacol, dar poți merge în grup, poți schimba impresii în foaier, te poți entuziasma în timpul spectacolului împreună cu vecinul de fotoliu etc.). Dar afectarea mai are un sens, unul cu conotații pozitive, căci, paradoxal, pandemia a acordat artiștilor un timp de reflecție de care nu dispuneau de facto înainte de martie 2020. Managerii de instituții culturale și teatre, artiștii, actorii, cu toții au avut timp să se gândească la artă, să facă cercetare, să se uite la ce se mai poate schimba și ce nu, să caute cele mai bune soluții pentru ce va fi după, să prospecteze piața (există festivaluri unde managerii teatrelor vin special ca să vadă anumite spectacole pentru a le invita ulterior sau pentru a iniția colaborări la nivel de instituții etc.) sau să caute soluții de colaborare cu artiști din alte domenii pentru proiecte interdisciplinare. Ultimii ani au fost anii au fost plini până la refuz cu premiere teatrale, nu doar în București, ci și în țară. Se ajunsese ca un singur teatru să aibă și cinci-șase premiere pe stagiune, ceea ce este enorm. Actorii nu mai aveau timp pentru reflecție și internalizare, spectatorii nu mai reușeau să țină pasul, regizorii făceau slalom printre datele premierelor, astfel încât să reușească să acopere cât mai multe oferte (mă refer la cei foarte buni, căutați și solicitați atât de teatrele de stat, cât și de cele independente). Cultura profesională a avut cel mai mult de suferit din această cauză, căci actorii nu mai reușeau să ajungă să vadă spectacolele colegilor, făceau eforturi foarte mari ca să le vadă măcar pe ale celor din teatrul unde joacă în mod curent, iar regizorii mergeau din premieră în premieră cu gândul că vor prinde câteva zile libere „la vară”, când stagiunea va fi închisă. De aceea cred că pandemia a pus un stop necesar acestui iureș de premiere și spectacole care nu mai aveau timp să se așeze, să intre în memoria colectivă și să ajute la sudarea relației dintre artist și spectator/iubitor de artă. Despre cultivarea simțului artistic nici nu mai pomenesc, când să mai viziteze un salon de artă sau când să mai meargă la un muzeu? Dar, paradoxal, și actorii, dar mai ales regizorii și scenografii chiar au nevoie de această educație continuă a simțului artistic, face parte din fișa postului să fie la curent cu ultimele noutăți din domeniul artelor plastice sau cu inovațiile din sfera tehnologiei puse în slujba artisticului. Vizitele de studiu sunt vitale pentru un scenograf, la fel cum vizionarea unui spectacol de operă sau de muzică clasică sunt absolut necesare pentru un regizor de top.
Aveam în timp toate acestea când mi-am propus să urmărescă dezbaterea dedicată scenografiei din cadrul seriei Anotimpurile dialogului de la Teatrelli. Multe dintre aceste credințe personale mi-au fost întărite de spusele lui Dragoș Buhagiar, dar mai cu seamă de cele ale Cristinei Milea. Dragoș Buhagiar se află într-o etapă a maturității depline, profesional vorbind, ceea ce îi permite o oarecare detașare (folosesc termenul fără nicio conotație negativă) a viitorului profesional. Colaborările cu regizorii există, este căutat în continuare, are colaborări cu regizori care montează peste tot în lume (vezi premiera de la Tokio) etc. Are deja o cultură profesională foarte solidă, un fundament pentru proiecte personale, dar și pentru prospectări și cercetări cu caracter personal. Parteneriatul cu Silviu Purcărete este unul special și despre care nici în timpul dezbaterii n-a vrut să vorbească prea mult, tocmai pentru că spectacolele realizate împreună de-a lungul anilor vorbesc de la sine, reprezintă o carte de vizită pentru amândoi artiștii. De aceea, pentru D.B. pandemia n-a adus schimbări profunde, nici în ceea ce privește maniera de lucru, dar nici din punctul de vedere al cantității (de muncă).
La Cristina Milea lucrurile stau un pic altfel: confirmată ca o excelentă scenografă de o serie de spectacole de succes, care se joacă și în țară, nu doar pe scenele din București, premiată de UNITER în 2020, dar încă foarte tânără, ea și-a văzut toate premierele programate să aibă loc în 2020 anulate. Un șoc pentru oricine, care ar fi putut pune la pământ pe oricare dintre cei aflați într-o asemenea situație. Numai că ea a reușit să-și canalizeze tot efortul creator și toată nevoia de a se exprima artistic spre un alt domeniu, conex cu teatrul: reciclarea și jocul cu fluidul diverselor materiale. Așa a apărut șarlatan.ro, un site unde mai toate căutările ei artistice își găsesc o expresie cât se poate de concretă și de vie (colorată). Rochiile din zahăr prelucrat și tot soiul de combinații de materiale mai puțin folosite în crearea de costume au ajutat-o să-și pună creativitatea în evidență, dar și să-și limpezească unele viziuni, să găsească soluții pentru diverse contexte teatrale, să înțeleagă mai multe despre ea, ca artist (scenograf, dar nu neapărat). Din acest punct de vedere, Cristina Milea devine un exemplu de reconversie, dacă nu chiar de reprofilare și, în același timp, un model pentru mai toți artiștii, indiferent din ce direcție vin: mintea unui artist trebuie să caute tot timpul, să cerceteze, să se hrănească cu idei venite din cele mai neașteptate direcții. Când nu mai face asta este un artist doborât la pământ, lipsit de suflul creator, deci la un pas de a nu mai fi artist.
Cel de-al treilea scenograf invitat în cadrul dezbaterii moderate de Octavian Saiu a fost Adrian Damian. Actor la bază, s-a orientat ulterior spre scenografie, iar experiența de actor l-a ajutat să creeze imagini unice în mai toate scenografiile lui. Spectacolele lui sunt succesiuni de imagini în care actorii au parte de roluri pe măsură. Simbioza perfectă dintre actor și scenografie i se datoreză în totalitate viziunii lui Adrian Damian, căci pentru mișcarea este elementul-cheie, iar pentru a obține efectul de mișcare se folosește de lumini și jocurile ei mai mult decât orice alt scenograf. În tot acest joc, actorul/personajul este prins ca într-o pânză de păianjen, singura lui șansă fiind să-și înțeleagă locul și să și-l asume ca atare. Chiar dacă în 2020 el și-a văzut premierele (câte au fost, căci a avut și spectacole anulate sau amânate) de pe canapeaua proprie, a reușit să facă și niște proiecte foarte personale, cum este cel cu simbioza dintre un robot și un performer, proiect la care în final au ajuns să lucreze aproximativ 100 de oameni.
Aș fi vrut ca de-a lungul dezbaterii să se atingă și problema schimbării de viziune scenografică în sine – dacă mutarea spectacolelor în online (temporar) va avea repercusiuni pe viitor în felul cum vor fi gândite spectacolele de teatru în sine, ca produse culturale, dacă scenograful va fi „obligat” să se folosească de mijloacele multimedia și să le integreze în spațiul scenic, dar nu ca până acum, când li se dădea o funcție și/sau un rol de sine-stătător, ci și ca elemente vitale de comunicare directă și ad-hoc cu spectatorul aflat la distanțe mari sau foarte mari. Probabil că pentru o astfel de discuție se cere o dezbatere separată și cred că pe viitor vor fi ocazii și pentru astfel de abordări.
Mi-aș dori să văd mai mulți artiști care să posede măcar jumătate din inteligența socială a lui Dragoș Buhagiar, oameni dispuși să accepte schimbarea ca pe o provocare, așa cum o face Cristina Milea și artiști care să înțeleagă că dinamica unui spectacol ține în primul rând de felul cum compui și descompui mișcarea, ceea ce Adrian Damian face în mod curent. De aceea, cred că dezbaterile dedicate artei scenografice ar trebui să fie din ce în ce mai multe, cea moderată de Octavian Saiu și organizată de Teatrelli constituindu-se într-un excelent cap de pod.
