Confesiune, patimă, adevăr: „Jurnalul” lui Radu Vancu sau despre poezie ca destin

„Fortune gave him to know the flaming best

expression`s king in his time, by voice & hand.”

Dream song 218

În lumea lor se intră cu spaimă sacră, ca la priveghi. „Oriunde se scrie, e priveghi.” Sunt poeţi, poeţi adevăraţi. În lumea lor se beau vodcile, se ard ţigările taifasului, se schimbă mofturile superbe şi se cuceresc adevărurile simple, orbitoare, (in)vertebrante. „Evil is unspectacular and always human/And shares our bed and eats at our own table”. Adevăruri de o evidenţă care imită şi dublează structura luminii, lumină care cuprinde în ea posibilitatea structurii ochiului, care cuprinde deopotrivă întunericul şi neantul. Sunt gălăgioşi, friabili, inconştienţi, infantili, profunzi. Sunt nepăsători ca adepţii unei religii tinere. Sunt ridicoli, ca orice credincios. Încremenesc în scaune ore întregi, încercând să scrie un vers (un singur vers!), până la escoriaţie, hemoragie, durere. Elimină sânge rectal, se sinucid grandios şi ineficace de mai multe ori, fără a fi vreun moment necredibili. Sunt ipohondri şi furioşi. Sunt vechii vates, şa`ir, thulr, posedaţii de la hotarul unde limba îşi dispută cu haosul inima omului. Nasc greu şi în chinuri fiecare verb, ridiculizând tot românul poet, ruşinând toţi grafomanii lirismului. Ne fac mici şi rizibili prin cultura lor, prin (ne)seriozitatea riguroasă şi intransigentă. Populează universităţile şi crâşmele la fel de firesc – şi nu, nu sunt acasă nicăieri. Au porţiuni din asfalt, din care se ridică năluca creierului reavăn şi mort al sinucigaşilor de geniu, drept sanctuare. Ştiu că poezia e uraniu radioactiv, adică materie negociind cu sine, aburind încă de mâna zeului, capabilă să distrugă orice respiră şi plânge. Sunt confesivi într-un mod frisonant şi masiv, parcă blocându-ţi ţie, cititor-martor timid şi uşor stupefiat, reacţiile facile, călduţe, imberbe. Cu poezia nu poţi cocheta. Poezia e uraniu radioactiv sau nu e deloc.

Jurnalul lui Radu Vancu este un lung reportaj din ţara eternă (unde este „eternitate căcălău”) a poeţilor, în care oamenii sunt încă vii, sunt încă posibili:

„Să demonstrezi că eşti, totuşi, posibil. Cam ăsta e sensul scrisului oricui. E o miză absolut imbecilă, chiar şi la cei geniali.”

Volumul e populat de ipochimeni adânci, interesanţi, „cu complicaţii” şi este, desigur, o aventură intelectuală şi o experienţă delectabilă şi ataşantă, aşa cum s-a spus. Dar, mai important decât toate acestea, paginile lui Vancu, fără să fie despre tine, te privesc în cel mai intim mod, de la prima la ultima pagină. Peste ele pluteşte un duh bun şi stârnitor al prieteniei îndrăgostite şi conspirative. Ca atunci când, în copilărie, te ascundeai cu prietenul tău – cu care ai fi vânat şi lei – într-un boschet spre a vă arăta juliturile proaspete, supurânde. Şi rănile cele mai adânci şi sfâşierile fundamentale, cele nevindecabile. Lingându-vă unul altuia rănile – la propriu şi la figurat – şi legându-vă pe viaţă. Cu scârbă, adoraţie, tremur, excitaţie, perfect scufundaţi în paradis, nerăstigniţi încă de arcul reflexiv care se interpune veşnic între noi şi imposibila realitate. Pur, angajat şi „complet idiot în faţa morţii”, Radu Vancu este copilul care ne arată, neruşinat şi tandru, rănile sale hemofile, care reprezintă, fiecare, o invitaţie la străbaterea Infernului. său privat Nel mezzo del cammin di sua vita.

Este imposibil să parcurgi scuturat de plăcere şi de savuroasă confirmare Jurnalul lui Vancu, în felul în care parcurgem textele pur şi simplu frumoase. Satisfacţia idioată din privire cu care finalizăm plăcerile cele mai diverse ale vieţii – de la consumul de ciocolată la sex – nu apare pe chip la sfârşitul lecturii. Este, desigur, plăcere pe cât este şi iritare. Îl găseşti minunat în aceeaşi măsură în care îl găseşti insuportabil. În primul rând pentru că Vancu e o incomodă oglindă: imperial din punct de vedere intelectual, limpede din punct de vedere moral. Se plânge că îi lipseşte un proiect (chiar şi unul în care să încremenească), însă este, în mod evident, unul dintre extrem de puţinii oameni „recenţi” care chiar îşi ştiu calea. Oricine ai fi, este probabil ca Vancu să fi citit mai mult, să fi scris mai bine, să fie mai viu şi mai interesant decât tine. Şi, sigur, nu poţi întâmpina revelaţia asta cu un zâmbet tâmp şi satisfăcut. E preţios fără a fi artificial (from time to time), e grandilocvent fără a te obosi, îl foloseşte excesiv pe „&” (într-un transparent omagiu adus lui Berryman) şi îţi demonstrează, în fiecare frază, că există încă multe cuvinte în limba română pe care nu le cunoşti. Şi, pe când gâfâi ca un animal strivit sub consistenţa lui intelectuală şi umană, se plânge în cel mai delicios şi necredibil fel de pe pământ:

„Asta-i creierul meu & atâta poate el, exact ca în bancul ăla: asta-i pula, cu ea futem. Şi, pe cât se pare, creierul meu e mereu doar semierect. Nici cu totul impotent (asta încă ar fi fost o şansă! – fiindcă aş fi umplut sute de pagini înjurându-mi pasionat impotenţa, şi poate că lumea m-ar fi compătimit până la urmă pentru asta), nici cu totul phalnic & vârlav – ci semiierect, adică umflăţel & oarecum existent, dar inutilizabil. Un creier ca o puţă de moş libidinos – cam asta încearcă să-mi mişte în craniu. Unde, de altfel, totu-i vis armonie (semierecte, de asemenea, nu-i vorbă, dar ăsta-i visul, cu el f….).”

Dar, poate şi mai relevant, Jurnalul lui Radu Vancu e personal, intens, idiosincratic, sibilinic, la limita incantaţiei. Ca toate textele care deschid căi ezoterice, lectura lui e posibilă la mai multe nivele. Nu-ţi permite să respiri în ritmul tău, ci doar în ritmul lui. E scris simultan cu obsesia (depăşirii) sterilităţii, cu voluptate şi deconcertantă, incomprehensibilă sinceritate. Neîndoios, Jurnalul lui Vancu se bagă (prea) în tine, răscolindu-te, dezşurubându-te, şchifuindu-te pe dinăuntru.

Nu exagerez când spun că sunt puţini cei care vor putea citi Jurnalul lui R.V. fără sentimentul propriei precarităţi intelectuale şi, poate, morale. Nu poţi decât să-i dai dreptate:

„E atât de tonic să-i citeşti pe ce mari, care îţi arată fără fasoane că impostura ta e totală.”

Dedicarea lui e fără rest, seriozitatea lui jucăuşă e cristalină din punct de vedere moral. Tocmai de aceea, parcurgerea volumului e catarctică, cu tot ce implică asta. La finalul lecturii, ceva se va fi schimbat, lumea ce ne-a fost răsturnată în cap se va fi cernut cu pudoare, dar ferm, lăsându-ne infinitezimale cicatrici nostalgice. O lume a poeţilor, a copiilor şi a soţiilor/iubitelor lor pătimind cristic. O lume bântuită de hiperreala amintire a tatălui sinucigaş, o lume în care îndoitura ţevii de gaz de care s-a spânzurat va sta mărturie până la finalul timpului pentru strâmbătatea oricărei axe a cosmosului.

Peter Sloterdijk diagnostica undeva oamenii prezentului:

„Din gândirea noastră au dispărut întru totul elanul conceptual sau extazele înţelegerii. Suntem luminaţi, suntem apatici… Nu mai există cunoaştere ai cărei prieteni ne-am dori să devenim. Nu ne trece prin cap că am putea iubi ceea ce ştim, ci doar ne punem întrebarea cum să facem să putem convieţui cu această ştiinţă fără să ne pietrificăm.”¹

Dacă este aşa, nimic mai inactual decât poeţii. Neluminaţi (decât în răstimpuri) şi vitali, prieteni şi amorezi pătimaşi ai „artei”lor, ei îşi relevă, natura fundamentală de „anticorpi”, care ne este mai necesară decât oricând. E mereu nevoie de poeţi în timpuri sărace. Nu pot privi decât „căzut în doaga admiraţiei” lumea lor cristalină, minunată, suferindă, aleasă. Arderea de tot este destinul lor şi, cine ştie, poate, şansa noastră. Altfel, cartea lui R.V. se citeşte şi ca un soft reminder cu privire la ceea ce este, în pulsatila ei carcasă verbală şi de imagini, literatura. Fior şi adevăr, cale şi blestem. Căci, „exasperant-ridicolă e literatura pentru cel care nu vede în ea decât literatură.” O haină de urzici şi mătase pe pieile mortificate. Înveşmântaţi în care putem traversa chiar şi zodia cancerului, gata pentru revelaţie, fără iluzii şi fără teamă, ca în versurile lui Claudiu Komartin, prietenul, confidentul, „fratele” în spirit al autorului:

„Poate să vină dragostea sau iarna atomică/de acum îmi e totuna./Cu fruntea plecată,/cu picioare de pluş,/cu inima căzută într-o rână,/mă îndrept către zi fără spaimă/şi fără speranţă. Pâş. Pâş.”

Este convingerea mea (şi a multor altora) că Jurnalul lui Radu Vancu va rămâne un moment notabil al diaristicii româneşti; rămâne criticilor mai puţin admirativi să-i stabilească exact locul şi relevanţa. Eu l-am citit ca pe un pătimaş tablou al (unui fragment) al lumii poeţilor, care devine un tablou de generaţie tocmai pentru că suflul poetic şi confesiv al lui Radu Vancu are forţa de a se petrece peste întreaga lui generaţie. Hiero-fanic şi adictiv, Jurnalul ne relevă deopotrivă carnaţia, structura, limitele şi idiosincraziile unei lumi. Este o invitaţie la locuire şi la revelaţie. O plăcere şi o povară, meditaţie şi incantaţie, de citit la 4 AM (în „vânturile golănaşe” ale dimineţii) sau, ca la Nietzsche, la ceasul amiezii. Îndrăzniţi, citiţi. Soon you`ll see stars you fevered after.

Zodia Cancerului. Jurnal 2012 – 2015” de Radu Vancu